Marginalii la un volum de documente Marin Preda

Un articol de Constantin Coroiu

Volumul Marin Preda. Un portret în arhivele Securităţii, comentat pe larg în Cultura, naşte, poate mai mult decât altele de aceeaşi factură, întrebări care, chiar dacă par doar retorice, merită să fie puse. De ce scriitorii, mai ales cei cu o cotă mare de popularitate, neliniştesc puterile, indiferent de forma, ideologia şi culoarea politică a acestora? De ce, pentru a da doar un singur exemplu, Hemingway „deţinea“, potrivit unor cercetători şi biografi ai săi, un camion de dosare la FBI? Ce pericol putea să reprezinte cel ce a scris Bătrânul şi marea şi Pentru cine bat clopotele, care locuia la ferma Vigia de la San Francisco de Paula, de lângă Havana, pentru o superputere? Mă amuz imaginându-mi-l în fruntea unei cete de prieteni ai săi pescari de la Cojimar pornind în marş să destabilizeze America… Ar fi putut el să urzească fie şi o neînsemnată mişcare de protest cu chefliii de la Bodeghita del Medio sau din alte locuri unde îşi bea licorile preferate: daikiri şi mojito?! Ne vine, nu-i aşa, să zâmbim a râde, cum zicea bătrânul cronicar, dar în secunda următoare ne simţim stânjeniţi şi zâmbetul ne îngheaţă pe buze. Fiindcă, din păcate, pentru orice putere sau regim politic şi pentru instituţiile lor de forţă, în primul rând serviciile secrete, scriitorii, cu atât mai mult cei mari, sunt consideraţi potenţiale pericole. Îndeosebi în regimurile totalitare sau autoritare, dar nu numai, unde orice mişcare a lor, fie şi o simplă depunere a unei flori la un mormânt celebru (s-au văzut cazuri), ca să nu mai vorbim de o carte ori de un pamflet (vezi Arghezi), sunt supravegheate, înregistrate, interpretate şi, vai, nu o dată reprimate sau pedepsite. Aşa merg lucrurile, ar fi zis, resemnat, un alt scriitor american. În această logică – ea ne indignează şi de la un punct încolo ne înspăimântă – ar trebui să nu ne mai mirăm că un scriitor de anvergura lui Marin Preda a intrat şi s-a aflat mereu în „lucrarea“ Securităţii. Drama pe care o conţin documentele de la CNSAS ce-l privesc pe autorul Imposibilei întoarceri, cercetate de Ioana Diaconescu, la sugestia lui Eugen Simion, are însă o specificitate a ei; ţine, în fond, de destinul culturii române. Iar, în acest caz, drama poartă numele unei cărţi: Delirul. Toate celelalte aspecte, unele terifiante, pe care ni le relevă  corpusul de documente publicat acum, pălesc în semnificaţie pe lângă ceea ce s-a întâmplat după apariţia acestui roman. Chiar şi urmărirea, ascultarea, inclusiv în spaţiul intim, a „obiectivului“ Marin Preda. Cât priveşte cea efectuată, prin aceeaşi tehnică operativă, la Editura Cartea Românească, mi-a apărut aproape ridicolă prin lipsa ei de relevanţă. Sigur, acolo „obiectivul“ era tot Marin Preda. Numai că urmăritorii săi au cam pierdut timpul degeaba. S-au ales cu mai nimic. Personajul principal al „naraţiunilor“ lor, contrar aşteptărilor, s-a dovedit a fi Mihai Gafiţa, un editor dedicat meseriei, echilibrat, bine orientat politico-ideologic, cu un binecunoscut clişeu în epocă, acţionând, vorbind cu colaboratorii, cu autorii, între care şi nelipsiţii veleitari,  de parcă ar fi ştiut, şi nu e exclus chiar să fi ştiut, că este ascultat! Bref, nimic spectaculos faţă de ce se întâmpla de obicei într-o redacţie de editură.
Literalmente tulburător este însă destinul unei cărţi aşa cum a ajuns el „povestit“ în dosarele din arhivele Securităţii scoase la lumină de Ioana Diaconescu. Aflăm acum şi lucruri pe care nu le ştiam. Pentru asta trebuie să-i mulţumim poetei şi cercetătoarei dar, oricât ar părea de ciudat, şi celor care au consemnat pasionanta poveste a romanului căruia Marin Preda îi acorda un rol de pilon în construcţia operei sale, aşa cum o atestă jurnalul intim şi un interviu realizat în 1975 de Mihai Ungheanu cu marele prozator. Acesta îi dezvăluia criticului proiectul „împlinirii“, este cuvântul său, unei tetralogii – Moromeţii I, Delirul I, Moromeţii II, Delirul II – concepută, preciza Preda, nu ca un ciclu, ci ca „un roman în patru volume“. S-au făcut şi se mai pot face multe speculaţii privind volumul al doilea din Delirul, pentru care romancierul s-a documentat nu doar în biblioteci, ci şi în alte arhive, la vremea aceea secretizate. De ce nu a mai fost scris sau, dacă a fost scris, de ce autorul nu l-a publicat?! Altminteri, Delirul nu este cel mai bun roman al lui Marin Preda, îndeosebi din punctul de vedere al construcţiei – al echilibrului acesteia –, deşi conţine pagini de mare forţă epică şi psihologică. Unic în proza românească, cum s-a mai observat, este episodul iubirii ce îi are ca protagonişti pe Ştefan şi Ioana, acea noapte de dragoste a lor, prima şi ultima, de dinaintea plecării lui al lu’ Parizianu la Bucureşti, care se sfârşeşte când „satul sări parcă în sus de ţipete de cocoşi…“. O scenă ce a fost caracterizată de Alexandru Paleologu cu un termen care face superfluu orice alt calificativ: tolstoiană. Marin Preda a surprins şi a transfigurat dimensiunea cosmică a unei nopţi de iubire sub cerul liber. Stelele, iarba şi ţărâna, salcâmii cu foşnetul lor înalt şi protector intră într-o inocentă complicitate şi într-o magică armonie cu tot ce se întâmplă în acel loc neînsemnat de pe pământ. O noapte ca un sfârşit şi început de lume. Delirul avea însă şi o altă miză, chiar mai importantă poate în concepţia autorului, decât cea estetică. O miză ce nu putea să scape nimănui. De aceea, romanul a dat de lucru nu doar Securităţii. Eugen Simion scrie în prefaţa volumului întocmit de Ioana Diaconescu că, prin acest roman, Marin Preda „a reuşit să enerveze pe toată lumea: şi pe nemţi, şi pe sovietici, şi pe legionari, şi Europa liberă, şi Uniunea Scriitorilor…“. La rându-le, ofiţerii Securităţii şi informatorii au reuşit să ne releve, cu voia sau fără voia lor, nu numai episoade din biografia autorului, ci şi, constată criticul, „istoria moravurilor lumii literare româneşti. O lume agitată, percepută prin slăbiciunile ei, oportunistă şi temătoare, uşor de manipulat şi din această cauză“. Pe acest fundal se profilează portretul schiţat de Eugen Simion: „Preda străbate, cred, acest mic infern fără să-şi piardă cumpătul, fără acte de bravură, fără căderi morale, îşi apără opera şi nu cedează în ideile sale. Este discret, dar în discreţia lui i se simte prezenţa în societatea românească, nu poţi face abstracţie de el. Nu-şi pârăşte colegii, ia rar cuvântul în adunările scriitoriceşti, refuză să scrie articole politice, în 1971 – când Ceauşescu vrea să declanşeze mica revoluţie culturală – îşi încetează colaborarea la «Luceafărul», în fine, conduce o editură (Cartea Românească) şi publică pe toată lumea, pe prieteni şi adversari“. Între altele, mi se pare esenţială o observaţie a lui Eugen Simion care, în treacăt fie spus, l-a cunoscut bine şi pe omul Marin Preda. Şi anume că, cu toată discreţia, prezenţa acestuia era simţită, şi nu oricum, în societatea românească. Delirul a înregistrat un succes enorm. Deşi tirajul cărţii a fost unul astăzi de neimaginat, se vindea pe sub mână şi constituia cel mai preţios cadou ce îl puteai oferi cuiva. Impactul pe care l-a avut  în toate straturile sociale, pe care, ca jurnalist, l-am remarcat, aşa-zicând, pe viu, la vremea respectivă, dar şi în mass-media autohtone şi străine, în conştiinţa românilor din ţară şi a celor din exil, este, după câte îmi dau seama, unul neegalat de nici o altă operă literară apărută în epoca postbelică. Discreţia lui Marin Preda s-a vădit şi în atitudinea sa rezervată faţă de succes. El şi nu altcineva  rostise ceea ce a notat şi informatorul Nicolae Anatol: „Scriitorul român nu ştie să reziste succesului. Trebuie să înveţe!“.  Oficialităţile comuniste nu puteau să facă abstracţie de ceea ce însemna Preda în mentalul public, de statura sa, inclusiv cea morală, ba chiar îl tratau cu respect. Câteodată, în comentariile sale atât de binevenite, riguros documentate, Ioana Diaconescu este luată de valul unei, aşa-zicând, euforii negre, supralicitând inutil. Într-unul din comentarii privind un „plan de măsuri“ de urmărire şi influenţare a scriitorului, din 1964, i se pare că, la acel moment, Marin Preda ar fi fost aproape de „internare într-un lagăr de muncă forţată sau poate chiar de încarcerare“. În anul 1964, când tocmai erau eliberaţi ultimii deţinuţi politici din închisori?! Mă îndoiesc că Marin Preda s-a aflat în acel an într-un astfel de pericol. Dar dincolo de acest amănunt, îşi poate cineva imagina că atunci sau oricând se putea atinge cineva de Marin Preda în sensul privării lui de libertate?! Ar fi cel puţin o naivitate. Securitatea îl avea „în lucru“ şi desigur informa forurile, dar nu ea lua hotărâri. Preda putea fi urmărit şi, avem acum dovezile clare, era urmărit până în pânzele albe, putea fi şicanat, i se putea refuza, de pildă, o viză de plecare în Occident, dar nu mai mult de atât. De la un punct încolo, Marin Preda era intangibil chiar şi pentru Nicolae Ceauşescu. Nu fac o problemă din asta, dar pledez pentru o judecată lucidă şi pentru nuanţă, fiindcă, altfel, ne putem trezi vorbind ca la televiziunile care în fiecare minut ne oferă „dezvăluiri uluitoare“ şi „ştiri incendiare“. La drept vorbind, nici unui alt scriitor român nu i s-ar fi publicat un roman ca Delirul.  Frustraţii, invidioşii, adversarii scriitorului au vrut să inducă ideea că ar fi fost scris la comandă. Că el a căzut pe un trend politic e foarte posibil. Dar e pur şi simplu o prostie sau o răutate să poţi crede că Preda ar fi executat, ca scriitor, vreo comandă, indiferent din ce parte ar fi venit ea. El era o natură etică şi o mare conştiinţă naţională, cu sintagma lui Eugen Simion. Cum am văzut că rememora criticul, Preda putea deranja pe toată lumea, dar, la fel de bine, toată lumea era obligată de prestigiul de care se bucura să-l respecte: de la cei din conducerea politică a statului până la „apărătorii neamului“ pripăşiţi prin diverse colţuri ale mapamondului, de la colegii de breaslă, cu tot cu informatorii, delatorii şi colaboraţioniştii din rândurile ei, până la librari şi masa mare de cititori care îi aşteptau cărţile cu religiozitate. Romanul Delirul a putut să apară pentru că autorul lui se numea Marin Preda.
P.S. Titlul corect al foiletonului de săptămâna trecută este Un model nu doar de existenţă şi nu Un model nu doar existent, care, fireşte, nu are sens, în nici un caz sensul pe care a vrut să-l sugereze cel ce semnează!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper