Legitimitatea estetică a urâtului

Un articol de Ramona ARDELEAN

Nu ar trebui să surprindă pe nimeni afirmaţia că sensibilitatea este esenţială nu doar în perceperea frumosului, ci şi în perceperea urâtului. În mod obişnuit însă, suntem tentaţi să fim sensibili doar la ceea ce numim frumos şi să respingem ceea ce numim urât, această respingere dând naştere la insensibilitate. Astfel, a întoarce spatele urâtului şi a vedea doar frumosul este un gest de insensibilitate.
În fond, Frumosul şi Urâtul sunt cei doi fraţi gemeni creaţi deodată de mama Viaţă. Şi, atunci, nu e interesant de observat că, în vreme ce copilul Frumos a fost mereu recunoscut, admirat şi considerat legitim, copilul Urât a fost mereu respins, negat şi considerat nelegitim?
Este meritul enormei sensibilităţi a marilor artişti, excelenţi cunoscători ai sufletului uman, acela de a înţelege cu mult înaintea esteticienilor (care până la Karl Rosenkranz identificau esteticul cu frumosul) „dreptul” şi legitimitatea estetică a urâtului în efortul lor de a sonda şi a scoate la lumină aspecte mai profunde şi mai dramatice ale realităţii. Cufundându-se în zona întunecată şi inconştientă a psihismului bazal, ei au descoperit o complexitate a Urâtului mai bogată decât se credea, reuşind să transfigureze artistic şi să dea formă unei vaste imagerii a Urâtului – diformităţii, dizgraţiosului, vulgarităţii, hidoşeniei, grosolanului, grotescului, neruşinatului, scârnavului, putredului, criminalului, vrăjitorescului, diabolicului, abominabilului, obscenului, mârşavului, terifiantului, monstruosului, macabrului etc.
Tocmai această atracţie a sensibilităţii artistice nu doar spre polul pozitiv, luminos şi paradisiac al existenţei, ci şi spre polul negativ, întunecat şi diabolic al ei legitimează estetic Urâtul, motiv pentru care esteticienii îi vor acorda un „drept” în cetatea artei. Cea mai riguroasă teorie estetică despre urât îi aparţine, în acest sens, germanului Karl Rosenkranz, care, în celebra sa lucrare Estetica Urâtului, apărută în 1853, a reuşit să dea o fundamentare teoretică Urâtului, conferindu-i, ca antinom al Frumosului, statutul de categorie estetică.
Dacă Frumosul şi Urâtul sunt noţiuni corelative, inseparabil legate, atunci sensibilitatea pentru urât este şi trebuie să fie la fel de legitimă ca aceea pentru frumos. Aşa cum nimeni nu se miră atunci când în biologie folosim noţiunea de boală, în etică noţiunea de rău sau în teologie noţiunea de păcat, tot aşa nici în estetică nu trebuie să ne mire folosirea noţiunii de urât şi a determinaţiilor sale negative.
Urâtul a devenit o categorie estetică legitimă numai în măsura în care s-a putut integra planului transfigurării artistice şi asimila sensurilor sau scopurilor estetice, unul dintre acestea fiind expresivitatea, care, şocantă în cazul urâtului, promitea un dialog mai fertil, mai profund şi mai dramatic cu lumea.
De un adevărat apogeu sau triumf al urâtului se poate vorbi în viziunea suprarealiştilor, expresioniştilor şi a unor opere de avangardă specifice primelor decenii ale secolului al XX-lea care, chiar dacă trimit la acel deziderat al „dereglării simţurilor“, nu au în vedere o subminare a frumosului sau o degenerare a artei, ci doar o zdruncinare a obiceiurilor, gusturilor şi canoanelor burgheze.
Cum în viaţa reală, cotidiană, repudierea urâtului este absolut necesară, îi revine artei nobila misiune de transfigurare estetică a urâtului, astfel încât acesta să poată fi tolerat, asimilat, integrat, metabolizat şi conştientizat. Astfel, scopul artei devine nu doar unul gratuit şi pur estetic, ci şi unul terapeutic – de purificare, eliberare şi drenare a unor energii brute, negative într-o formă sublimată şi acceptată (legitimată) social.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper