Istoria unei mistificări

Un articol de Alexandru Dobrescu

„Acum cinci ani, mă aflam în călătorie pe la monastirile din măreţii noştri Carpaţi, căutând pe supt ruine urmele măririi strămoşeşti. Într-una din acele monastiri, economul chinoviei, spre răspuns la dorinţa mea de cercetări şi descoperiri istorice, mă duse în biblioteca monastirii. Sala ce purta acest nume era o cămară lungă şi întunecoasă, murdară şi plină de praf, în care, între o mulţime de mobile stricate şi calabalâcuri grămădite, văzui într-un unghi un morman de cărţi şi hârtii. Începui a răscoli cu nerăbdare acele vrafuri şi, alegând ce mi se părea mai interesant, alergai de mă închisei în chilia mea spre a le cerceta. Între manuscrisele ce aveam înaintea mea, unul, intitulat Cântarea României, aţinti mai cu deosebire mintea mea de la cele dintâi feţe“.
Cu aceste cuvinte debutează Precuvântarea lui Bălcescu la prima tipărire a cunoscutei poeme Cântarea României în România viitoare, broşura editată în capitala Franţei de revoluţionarii români exilaţi. Şi tot cu ele începe aventura istorico-literară a retoricei scrieri, atribuite când temperamentalului ex-secretar al guvernului provizoriu muntean de la 1848, când mai cumintelui „bun şi scump prietin“ al lui Vasile Alecsandri, Alecu Russo.
Cum prezentarea lui Bălcescu era datată „Paris, 8 august 1850“, presupusa descoperire a manuscrisului trebuie să se fi petrecut în primăvara lui 1845 („acum cinci ani“), când tânărul istoric făcea o călătorie în Moldova, fiind găzduit de Costache Negri la moşia Mânjina, unde l-a cunoscut şi pe Vasile Alecsandri, unul din personajele principale ale istorisirii noastre. Dată confirmată de poet într-un articol din 1862, care fixează întâlnirea cu viitorul istoric tot în 1845, la „moşia lui Costache Negre“ de la Mânjina (Nicolas Bălcescu în Moldova, în Revista Română, 11 iulie 1862, pp. 305 –313).
În aceeaşi Precuvântare, Bălcescu pretinde că încercările de identificare a autorului şi de precizare a perioadei când va fi fost redactată Cântarea… s-au dovedit infructuoase. Totuşi, datorită stilului, ce presupune frecventarea asiduă a Bibliei şi a Psalmurilor lui David, el înclină a o trece în seama vreunui „fost călugăr“; iar bazându-se pe „oarecari cuvinte şi idei“ din cuprinsul ei, ar data-o „în unii din acei ani când Europa era cutremurată de o mare mişcare populară, precum fu cea de la 1830“, al cărei ecou „străbătu până în singurătăţile Carpaţilor şi deschise trista şi călduroasa inimă a pustnicului“.
În pofida acestor afirmaţii (sau tocmai datorită lor), apropiaţii lui Bălcescu de la Paris erau convinşi că poemul îi aparţine şi că „povestea“ relatată în Precuvântare fusese zămislită – în buna tradiţie a romanticilor de a proiecta deasupra realităţilor prozaice un tulburător văl de mister – de înflăcărata sa imaginaţie. Aşa ştia Dumitru Brătianu (semnatar, alături de C. Bălcescu, N. Bălcescu, C. G. Florescu, Şt. Golescu, N. Golescu, G. Magheru, B. Melinescu, A. Paleologu, C. A. Rosetti şi J. Voinescu, al proclamaţiei intitulate Populului român, ce deschidea unicul număr al României viitoare), al cărui frate, Ion, se îngrijise de multiplicarea în format de buzunar a Cântării României la Sibiu, în acelaşi an 1850. „Glorie eternă autorului Cântării României“, avea să scrie el în finalul necrologului lui Bălcescu din 7 ianuarie 1853 (Aşezământul cultural Ion C. Brătianu, Din arhiva lui Dumitru Brătianu, acte şi scrisori din perioada 1840-1870, publicate, cu o schiţă biografică, de Al. Cretzianu, vol. I, 1933, pp. 316-317). Proclamaţia trimisă din Londra Comitetului revoluţionar român la aceeaşi dată deplângea uriaşa pierdere şi propunea o înmormântare provizorie – „până la liberarea României“ –, căci „funeraliile Bălcescului privesc nu numai a lui familie, ci toată naţia română“, şi se încheia astfel: „Glorie eternă autorului Cântărei României! Trăiască România!“
La fel ştia şi scria Ion Voinescu II în foaia volantă tipărită la Paris cu acelaşi dureros prilej, la începutul anului 1853: „«Nu eşti frumoasă, nu eşti bogată? N-ai copii mulţi la număr care te iubesc? N-ai cartea de vitejie a trecutului şi viitorul înaintea ta? … Pentru ce curg lacremele tale?» (Cântarea României de N. Bălcescu, în «Româniea viitoare» din anul 1850). Abia se împliniră doi ani de când cetirăm aceste duioase cuvinte ieşite din inima plină de doru-ţi a unuia dintre fiii tăi cei mai buni, o! ţeara mea! şi iată că el se stinse ca o rază: ca o floare muri în floarea vieţei pe un pământ strein“ (J. Voinesco, Nicolas Balcesco, Paris, De Soye et Bouchet, ş1853ţ).
Şi tot aşa ştia poetul Dimitrie Bolintineanu, care avea să „pună în versuri“ şi să publice Cugetări. Trase din „Cântarea României“ de N. Bălcescu în paginile „jurnalului politic şi literar“ Concordia. Iată primul verset, transcris după broşura scoasă în anul următor: „Lacrimele tale, dorul tău cel greu / Au pătruns pe Domnul Dumnezeul meu, / Patrie-adorată!… / Nu-i destul căzută şi sdrobită-n dor! / Văduvă de fiii plini de dalb amor, / Plânge delăsată. / Cum femeia jună cu păr despletit / Plânge pe mormântul soţului iubit.“ (Cântarea României de N. Bălcescu tradusă în versuri de D. Bolintineanu, Librăria nouă Socec et Comp., Bucureşti, 1858.)
În acelaşi sens mergeau şi amintirile (mult mai târzii şi, de aceea, cu numeroase şi explicabile erori de datare ale) lui Ion Ghica, a cărui ultimă scrisoare publică trimisă lui V. Alecsandri (Nicu Bălcescu) evocă citirea de către Bălcescu a Cântării României în casa generalului Mavru, „pe la anul 1847“, de faţă fiind A. T. Laurian şi Cezar Bolliac. Şi – urmează memorialistul – deoarece tânărul istoric se încăpăţâna a susţine că descoperise manuscrisul în cauză „la un călugăr“, gazda i s-ar fi adresat râzând: „Mon cher! Si non è vero, è ben trovato; c’est une oeuvre du plus haut mérite et fait beaucoup d’honneur à l’auteur ici présent!“. După care Ghica adaugă: „Noi toţi câţi am auzit atunci citirea Cântării României, deşi admiteam că Bălcescu poate că găsise la vreun călugăr ceva scris în felul biblic, dar credeam că scrierea, aşa cum ne-o citise, fusese prelucrată de pana sa şi de imaginaţiunea sa“. (Ion Ghica, Nicu Bălcescu, în Opere, I, ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi comentarii, glosar, bibliografie de Ion Roman, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967, p. 449.)
De fapt, cât a mai trăit Bălcescu şi câţiva ani după aceea, nimeni nu s-a îndoit că el era autorul Cântării… Mica lume culturală din Principate încă nu auzise pe atunci nici că scrierea ar fi fost redactată întâi în limba franceză, ca să fie apoi tradusă în româneşte de Bălcescu, nici că altul ar fi fost adevăratul ei părinte. Toate aceste informaţii, de natură să schimbe din temelii datele istorico-literare şi să transforme agitatoricul poem în obiect de interminabilă controversă, vor fi aduse la cunoştinţa opiniei publice după dispariţia lui Bălcescu de către Vasile Alecsandri, care va milita toată viaţa pentru împământenirea lor.
E drept că, în toamna anului 1851, pe când proiecta să scoată România literară, „jurnalul acel mult dorit care va cuprinde atâte frumoase compuneri a<le>  celor mai însemnaţi genii a<i>  României“, Alecsandri îi scrie lui Bălcescu, invitându-l să se numere printre colaboratorii viitoarei publicaţii: „Scrie dar şi trimete-mi scrierile tale ca să le dau pasport pentru hotarele nemurirei“. (V. Alecsandri, scrisoare către Nicolae Bălcescu, din 25 octombrie 1851, în Opere, VIII, Corespondenţă. 1834-1860, Ediţie îngrijită, traduceri, note şi indici de Marta Anineanu, Editura Minerva, Bucureşti, 1981, p. 186.)  Epistola se leagă însă de tema noastră mai ales printr-un pasaj destul de obscur, interpretat de comentatori ca o aluzie la modul în care Bălcescu pusese în circulaţie Cântarea României in publicaţia pariziană. Iată-l: „Îndată ce voi sosi la Moldova, oi căuta balada lui Mihai Viteazul şi ţe-oi trimete-o întreagă sau în parte, cum mi-a pica în mână. De nu cumva oi descoperi-o, ţe-oi fabrica eu una care te-a minuna şi tu îi trece-o de baladă poporală… cu chipul întrebuinţat pentru compunerea călugărului N. Rusu“. (Probabil datorită grafiei chirilice, iniţiala prenumelui a fost citită, până către zilele noastre, A., constituind unul dintre argumentele decisive în favoarea paternităţii lui Alecu Russo.) Dar cine l-ar putea identifica pe acest călugăr în acela de care aminteşte Precuvântarea lui Bălcescu?
La trei ani după moartea lui Bălcescu, în 1855, Alecsandri reproduce, în şase numere din săptămânalul România literară, o variantă a poemului (mai lungă cu trei versete decât aceea din România viitoare), nesemnată în primele trei şi în ultimele două, dar purtând – în cel de al patrulea – iniţialele A. R., ce figurează şi sub alte colaborări ale lui Russo la revistă (Cântarea României a apărut în România literară. Foaie periodică sub direcţia d-lui V. Alecsandri, anul I, 1855, Iaşi, Tipografia Franco-Română, nr. 38 (1 octomvrie), pp. 445-447; nr. 39 (8 octomvrie), pp. 456-457; nr. 40 (15 octomvrie), pp. 471-473; nr. 42 (29 octomvrie), pp. 487-489; nr. 45 (19 noemvrie), pp. 520-522; nr. 47 (3 decemvrie), pp. 533-536). Numele lui Russo apare deasupra Cântării României şi în Scara publicaţiei pe anul respectiv. Se pare însă că spectaculoasa atribuire (sau revendicare?) nu a atras defel atenţia contemporanilor, căci nu e semnalată niciunde.
Admiţând că Russo era autorul Cântării … şi că Alecsandri nu voia decât să-i restituie public ceea ce îi aparţinea de drept, e greu să treci peste o întrebare elementară: de ce va fi optat poetul pentru o soluţie ce aduce mai degrabă cu o tatonare a terenului („ballon d’essai“, o va califica N. I. Apostolescu în L’influence des romantiques français sur la poésie roumaine, Paris, 1909, p. 174) decât cu un gest hotărât de impunere? Normal ar fi fost ca reeditarea să fie însoţită de o notă a lui Alecsandri, care să dezvăluie atât numele real al autorului, cât şi împrejurările datorită cărora scrierea fusese publicată iniţial ca anonimă. Mai ales că majoritatea foştilor exilaţi parizieni era în viaţă şi putea, eventual, să-i întărească afirmaţia. Să nu uităm, apoi, că îl avea alături, ca asiduu colaborator al revistei, pe Russo însuşi, care ar fi deţinut şi cele mai solide argumente în favoarea proprietăţii sale asupra scrierii.
Rareori i s-a întâmplat lui Alecsandri, altfel recunoscut pentru talentul de a valorifica împrejurările, să aleagă o cale mai nepotrivită scopului urmărit. Orice altă colaborare a lui Russo la România literară putea fi semnată, cum s-a şi întâmplat, cu iniţiale. Nu şi o scriere ce urma a-i fi restituită. Ca să fie receptat aşa cum se cuvine, un asemenea fapt, ce nu se încadra nici atunci, cum nu se încadrează nici acum, în categoria locurilor comune, trebuia să beneficieze de toate mijloacele de publicitate uzuale în epocă, între care se cuprindea şi rostirea cu voce tare a numelui întreg al autorului, iar nu să fie tratat cu o şovăială şi o discreţie născătoare de inevitabile suspiciuni. Faptul că, în locul unei declaraţii tranşante, Alecsandri a preferat o cale într-atât de nebătătoare la ochi, încât avea toate şansele de a trece neobservată, încurajează presupunerea că el însuşi nu era tocmai convins de succesul unei asemenea acţiuni.
Frapează, apoi, neparticiparea lui Alecu Russo la operaţiunea iniţiată de poet. Putem accepta că „judecătorul de la Peatra“ era de o modestie ieşită din obişnuit şi că nepăsarea lui faţă de ademenirile gloriei literare depăşea orice închipuire, cum susţine – parcă spre a preveni eventuale obiecţii – Alecsandri?(„Cât au fost el în vieaţă, nu s-au gândit a cerca să ieie loc între autorii moderni din Principate, deşi avea destul cunoştinţi şi talent ca să se poată rădica cât mai sus“. – Scrisoare către Alexandru Odobescu, din 14 septembrie 1863, în Opere, IX, Corespondenţă. 1861-1870, ed. cit., p. 182). Dar completa sa detaşare de o acţiune destinată în primul rând a restabili adevărul şi abia pe urmă a-i spori notorietatea, sugerează că Russo însuşi nu va fi fost tocmai încântat de acţiunea săritorului său amic, găsind mai potrivit să nu-şi lege numele de Cântarea României; şi că iniţiativa semnării cu iniţiale a porţiunii incluse în numărul 42 al României literare îi aparţinea în exclusivitate lui Alecsandri. De altfel, în anii dintre întâia şi a doua publicare a poemei, ca şi în răstimpul cât a mai trăit după aceea, Alecu Russo nu s-a referit niciodată, direct sau aluziv, la ea, cum nu a revendicat-o nici în însemnările cu caracter aşa-zicând particular. Ce-l putea opri – de vreme ce era opera lui – să-şi recunoască progenitura şi, implicit, îndatoririle de părinte legitim?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper