Între turnul de fildeş şi freamătul Cetăţii. Rememorări la o jumătate de secol de la moartea lui G. Călinescu

Un articol de Constantin Coroiu

Scriitor total, cum a fost caracterizat, între alţii, de Al. Dima într-o memorabilă conferinţă ţinută la Casa Pogor, în seria strălucitelor prelecţiuni de dinainte de 1990 (cele ce au urmat evenimentelor din decembrie ’89 fiind uneori viciate de climatul politic şi cultural confuz şi conflictual în care s-au produs), G. Călinescu s-a ilustrat plenar în perioada ieşeană (1936-1944), cea mai fecundă a vieţii sale. La Iaşi, ca elev al şcolii primare Carol, situată în vecinătatea casei în care, după aproape trei decenii, avea să fie chiriaş timp de opt ani, şi la câteva sute de metri de Universitatea unde va rosti cele mai strălucite prelegeri de literatură şi estetică ce s-au ţinut vreodată în România, cunoscuse, mărturiseşte creatorul lui „şun“, „sentimentele tragice şi înalt patetice“. Apoi, îşi va aminti el cu nostalgie şi recunoştinţă: „aici mi-am luat eu doctoratul, aici mi-am început cariera universitară, aici am elaborat Istoria literaturii române şi tot aici am tipărit Jurnalul literar ajutat de nişte tineri studenţi vioi, dinamici şi plini de entuziasm“. Al. Piru, unul dintre acei tineri studenţi, îmi relata într-un interviu că săptămânalul magistrului său, a cărui apariţie a constituit un veritabil eveniment, şi nu doar în capitala Moldovei, era conceput ca „o publicaţie  modernă de critică şi informaţie literară, o noutate în România“, după modelul revistei La critica a lui Benedetto Croce.
A spune că G. Călinescu scria aproape toată revista nu e deloc o exagerare. El se conformează astfel programului Jurnalului literar, între cerinţele căruia figura şi aceea de a „cultiva scriitorul total“. Spaţiul cel mai întins este rezervat studiilor de istorie literară şi faimoaselor portrete semnate de marele critic. Acestea vor intra în monumentala Istorie, carte care, afirma acelaşi Al. Piru, dar nu numai el, nu se scrie decât o singură dată într-o cultură. Discipol preferat al lui Călinescu, el însuşi autor de istorii şi panorame literare, Piru îşi încheia astfel postfaţa la Compediul apărut în 1968: „Examinezi diversele contribuţii şi lucrări ale istoricilor literari, desigur onorabili şi merituoşi din trecut, cum ai asista la acordarea unui pian. Deschizi apoi Istoria literaturii române de G. Călinescu. Un compozitor de geniu, Beethoven, intră tumultuos în scenă. Începe marele concert“. Aceste memorabile fraze exprimă un adevăr valabil şi astăzi, la aproape patru decenii de când au fost scrise, şi nu e greu de prevăzut că aşa va rămâne pentru multă vreme, de fapt, pentru totdeauna. Jurnalul literar este, şi el, deşi a apărut doar în 53 de numere, o oglindă a scriitorului total Călinescu, a spiritului său proteic. În paginile lui, Aristarc  îşi continuă Cronica pesimistului, transferată din Adevărul literar şi artistic. Rubrica Indiscreţii şi anecdote este redactată în bună parte de marele critic. Călinescu publică în mai multe numere ale revistei Diavolul îndrăgostit de Cazotte, după care, observând că „în linie generală romanul românesc suferă de lipsa de invenţie“, iar critica are oroare de senzaţional, de poliţienesc, deşi „marile literaturi cu roman de observaţie, au şi romanul senzaţional, pur epic“, lansează foiletonul „absolut improvizat al romanului sau nuvelei senzaţionale Misterele castelului din Tristenburg“, precizând: „N-avem niciun plan şi noi înşine suntem curioşi să ştim ce cuprinde naraţiunea posibilă“. Naraţiunea va fi continuată de Mircea Pavelescu, un obişnuit al revistei, Mircea Bârsan, A. Lucaci, Eusebiu Camilar,
M. Bran şi Horia Ţopa şi va cuprinde şapte episoade. Într-un Epilog la foiletonul nostru este dezvăluită regula jocului: „Fiecare foileton era făcut pe loc de altcineva, după o scrutare în fugă a liniei narative“, apreciindu-se că „jocul a dat rezultate“. Criticul îi caracterizeză succint pe participanţii la ludica aventură epică iniţiată de el şi foloseşte prilejul de a semnala: „Mentalitatea în genere a autorilor români nu este epică şi înclinarea lor nu e spre construcţie, ci spre contemplare. Romanul nostru a devenit un lung basm, un lung poem fără altă raţiune decât aceea a călătoriei în fantastic. Iată motivul pentru care găsim inutil de a-l mai continua. Alecsandri avea dreptate: Românul e născut poet“. Aluzia şi ironia fină puteau viza pe mulţi, inclusiv pe Sadoveanu sau chiar pe prolificul romancier de succes Cezar Petrescu, nemaivorbind de Ionel Teodoreanu pe care Călinescu îl „desfiinţase“ ca prozator, negându-i literalmente talentul epic. Scrierea insolitului roman, altminteri de condeie lipsite de suflu epic, a fost pentru critic mai mult prilejul decât cauza unei concluzii aşa-zicând anunţate. O experienţă similară avea să fie repetată de Călinescu în 1946, în timpul unei călătorii la Moscova, de această dată umăr la umăr cu un romancier veritabil, profesionist: Cezar Petrescu (cf. Manuscriptum, nr. 3, 1978, pp. 171-174). Pe fila mapă ce îmbracă manuscrisul celor doi citim o adnotare a lui G. Călinescu: „La Moscova, G. Călinescu şi Cezar Petrescu au încercat să scrie un roman în doi, alternativ. Începutul e de G. Călinescu, apoi continuă Cezar Petrescu, însă romanul n-a mai fost scris, nefiind timp“.
În mai multe numere ale Jurnalului literar apar două rubrici mondene – Arta, moda şi viaţa şi Gastronomice – în care stilul călinescian e perfect recognoscibil. Referitor la prima, Călinescu preciza: „Ne propunem a da cititorilor… îndrumări artistice pentru înfrumuseţarea vieţii zilnice, noţiuni de modă, de interior şi chiar de estetică corporală“, iar cât priveşte cea având ca obiect gastronomia, el îşi prevenea mai ales cititoarele: „Nu vom da aici liste de bucate şi reţete culinare economice, ci ne vom ocupa de alimentaţie ca de o satisfacţie pură, artistică, independentă de nutriţie, subliniind raporturile între bucătărie şi literatură şi oferind cititoarelor sugestii pentru prepararea unui dejun de intelectuali“. Dar măştile lui Aristarc sunt mult mai numeroase şi mai surprinzătoare. Sub pseudonimul Nostradamus, Călinescu susţine rubrica Ocultism, în chenarul căreia se discută despre vise, superstiţii, magie etc., şi care i-a intrigat, se pare, pe unii „raţionalişti“, de vreme ce într-o Cronică a mizantropului, din numărul 15 al revistei, intitulată Românul e serios, parafrază a cunoscutei ziceri „românii e deştepţi“, autorul ei scria: „Sunt autorizat de direcţie să explic românului serios că rubrica Ocultism e din cele mai importante ale revistei şi intră în program. Că va fi ori nu adevărat că situaţiunea individului la naştere în raport cu mişcarea cerului are înrâurire asupra desfăşurării vieţii e un lucru secundar pentru noi… Pentru noi este esenţial acest lucru ca individul să înveţe a se aşeza sub cer, şi nu numai pe pământ… Horoscopul este jocul nostru inofensiv şi totuşi profund, este colţul prin care încercăm să atragem pe cititorul fără cunoştinţe filosofice la viziunea aspectului metafizic al lumii“. Călinescu susţine, începând cu numărul 25 al Jurnalului literar, şi rubrica Prostologhicon, căreia i se alocă un spaţiu copios: „În glumele şi răutăţile noastre – avertiza el – trebuie să se vadă un principiu critic aplicat şi dorinţa de a îndrepta un viţiu de informaţie în viaţa literară. Nefiind însă critici încheiate, aceste maliţii nu sunt valabile decât în cazul aplicat şi nu-şi pot extinde concluziile asupra întregii activităţi a autorului atins de ele. Ele sunt deci simple glume semnificative cu substrat estetic şi etic, cu scopul de a corecta, de e posibil, pe autor, şi de a atrage atenţia cititorului fără pedanterie asupra câtorva propoziţii de estetică şi etică literară“. Tot Călinescu redactează rubrica Cinematograful, iar începând cu numărul 29  publică fişe ale scriitorilor contemporani sub titlul Repertoriul nostru. Ca traducător, iniţiază o adevărată campanie de popularizare a marilor scriitori străini şi de familiarizare a cititorului român cu capodoperele literaturii şi gândirii universale din toate timpurile. Călinescu scrie editorialele revistei şi prestează până şi cele mai mărunte, dar solicitante, treburi redacţionale: răspunde la poşta redacţiei, scrie note şi anunţuri etc. Întreţine un permanent şi incitant dialog cu cititorii şi cu tinerii aspiranţi la gloria literară. Din păcate, niciun scriitor important nu-şi datoreşte debutul Jurnalului literar, cu o singură excepţie: Ştefan Augustin Doinaş. Deşi îşi va fi dorit de bună seamă să descopere talente noi şi puternice, Călinescu manifesta un fel de mizantropie critică, aşa cum reiese şi dintr-o scrisoare trimisă la 9 ianuarie 1939 lui Alexandru Rosetti: „Îţi trimit alăturat un m(anu)s(cri)s al unui tânăr bucovinean, Eusebiu Camilar (era manuscrisul romanului Cordun – nota mea). I l-am publicat în Ad(evărul) literar şi în V(iaţa) Rom(ânească). Nu e o capodoperă, desigur (generaţie slabă), dar e o confesiune simplă, dramatică, în sfârşit un document“.
La 1 septembrie 1939, Germania hitleristă atacă Polonia, declanşând astfel cea mai devastatoare conflagraţie pe care a cunoscut-o istoria. Din programul Jurnalului literar  politica era exclusă. Dar numai în vremuri normale. Călinescu se pronunţase în articolul Avem un program în mod răspicat: „Stăm în turnul de fildeş al artei pure atâta vreme cât patria e în siguranţă. Dar dacă norii se vor apropia de noi ne vom coborî din turn şi vom face artă cu tendinţă… Dispreţuim profund pe scriitorii fără instinct naţional. Niciun mare creator (Dante, V. Hugo, Eminescu) nu s-a ruşinat să fie patriot. Fără o Românie independentă nu poate exista literatura română“. Scriitorul total G. Călinescu, de această dată în postură de mare gazetar, începe să publice sub titlul Războiul în recapitulări, pe baza mijloacelor şi posibilităţilor de informare de care dispune, comentarii „în perspectivă epică“, cum le califică el, ale evenimentelor care au îndoliat Europa în acea ultimă treime a anului 1939.

 

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper