Între misticism şi demistificare

Un articol de Anamaria Mihăilă

Radu Vancu, Mistica poeziei. Lecturi în literatura contemporană, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014

 

Dacă poezia lui Radu Vancu declanşează valuri de cronici, desfăşurări critice impresionante care o confirmă, Mistica poeziei. Lecturi în literatura contemporană s-a camuflat inocent în spatele excesului de notorietate a poetului, neinstigând, aparent, la reacţii de niciun fel. Or, maturitatea şi minuţiozitatea analitică, alături de o asumare hiperconştientă şi ironică a stereotipiilor critice şi a formulelor răsuflate, justifică pe deplin o scriitură mai mult decât interesantă.
Anticipând, pe bună dreptate, fragilitatea titlului studiului său şi posibilitatea alunecării în ridicol, Vancu nu încearcă să-l modifice pentru a se salva, ci riscă până la capăt o catalogare injustă de anacronism şi defazare. Mistica poeziei e, de fapt, un corpus de texte critice de toate vârstele, un fel de dicţionar al devenirii lui Radu Vancu, în care patosul junelui scriitor nu e neutralizat de pretenţiile poetului apostat, dar care e semnalat prin (auto)ironii necenzurate: „Regăsind  întâmplător cu puţină vreme în urmă un text numit taman Mistica poeziei scris când aveam vreo douăzeci de ani, ce-i drept cam prea exaltat & prea puţin ironic, am decis să dau cărţii de faţă numele lui. Ca pe un fel de autoironie vulnerată, ca pe un fel de auto-critică a raţiunii impure“.
Mistica poeziei e una neortodoxă până în măduva oaselor. Misticismul e, mai degrabă, un pretext critic. Po(i)etica apreciatã de Vancu drept mistică se sustrage însă unei clasificări dogmatice, în aşa fel încât atributul sporeşte, de fapt, seducţia lecturii. De la „misticii“ interbelici până la douămiişti, Radu Vancu descoperă poezia ca o traducere a revelaţiei în cuvinte – care nu pot fi altfel decât profane (produsul literar fiind deci un produs al revelaţiei) – sau ca o poezie a unui soi de transcendenţă interioară, intratextuală (textul în sine fiind transcendenţa). Însă teoriile din Mistica poeziei nu sunt deloc inocente. Armonia din fundal devine discordantă odată cu depăşirea primelor straturi semantice. De la „poporul român nu e un popor mistic“ ori „românii nu ar fi putut să dea un Nietzsche“ până la formule mai directe, precum cele în care vorbeşte despre Alex. Ştefănescu şi călcatul în străchini, Radu Vancu păstrează doar tangenţe cu misticismul poetic, care devine treptat un background pentru altceva. De aici (de)mistificarea Misticii poeziei, nu în sens absolut, ci ca un plus de semantizare, o altfel de mistificare în care se suprapun pretextul cuminte şi substratul dens şi revoluţionar: „Îmi vine greu să-mi închipui de ce ar încerca să scrie, ore-n şir şi ani de-a rândul, un ins care nu crede în literatură. Ca să facă mişto de ea, să-i arate ridicolul & absurditatea (absolut reale, de altfel), să facă pe hackerul de spart codurile Sistemului Literar? Dar şi asta, în fond, e o pasiune – de nu chiar o formă de credinţă. Anarhică, eretică, schismatică, deviantă – însă credinţă. Mistică, prin urmare. Insuficientă, dar parcă nu mai puţin necesară“.
De departe cele mai reuşite capitole sunt cele de-o ironie acidă, în care ludicul domină gravitatea teoreticului, jonglând pe fronturi arhicunoscute cu un limbaj ce trebuie resemantizat ori cu polemici critice dintre cele mai savuroase. În Românul e poet. Ca tot omul la ananghie, o problematică delicată care pare că periclitează flagrant calitatea studiului (dar, care, ca în toată Mistica, accentuează jocul critic al denunţării, deci al unei aduceri în prim-plan), Radu Vancu reuşeşte să regândească sintagma, trimiţând-o într-o altă direcţie: „Hm. Românul e născut poet. Ca pe orice om normal, vorba asta a lui Alecsandri m-a iritat şi m-a amuzat, am făcut mişto de ea de câte ori apărea în conversaţie, nu era imaginabilă o altă atitudine faţă de ea decât cea ironică. Însă, în vremea din urmă, mai puţină ironie, şi la început m-am ruşinat, ca şi cum m-aş fi surprins făcând vreun act indecent ş…ţ De la Eminescu încoace, ba chiar de la Budai-Deleanu încoace am avut geniu numai în poezie, niciodată în proză. <…> Cele câteva romane cu adevărat mari pe care le avem sunt, fără excepţie, romane poetice“. Trecând de orice fel de inhibiţii de neofit, pe care la început le bifează ca pe un fel de must have ironic faţă de o adevărată tradiţie a modestiei înălţătoare, Vancu anulează concurenţa dintre poetica şi proza românească şi acele figuri critice de pe piedestal care o venerează pe cea din urmă, manifestul pentru poezie (şi, mai ales, pentru poezia lui Ivănescu şi pentru cea postivănesciană) fiind unul aproape declarat mai ales prin retorică hiperexaltată: „Poezia digeră orice. Nimic nu-i prea tare sau prea complex pentru sucurile ei gastrice. <…> Poezia e imperialistă. Nu există teritorii pe care să nu le considere apropriabile, anexabile“.
Or, cea mai larvară formă de scriitură, după Vancu, nu e nicidecum una ce poate fi încadrată generic, ci e una falsificatoare. Un astfel de verdict îi revine Istoriei lui Alex Ştefănescu, căreia i se impută mai ales lipsa de spirit critic şi deformarea proprietăţii termenilor: „Ce mi se pare şi mai de-a mirarelea în Istoria domniei sale e abundenţa de gafe aşa-zicând tehnice, denotând o lipsă de minimă pregătire filologică. <…> Chiar să nu ştie Alex. Ştefănescu că literaritatea este caracteristica oricărui text literar? Că, în fond, ea este cea care face dintr-un text literatură? Se pare că nu, de vreme ce proza lui Ştefan Bănulescu i se pare frapantă prin literaritate“. Nu e doar o tachinare soft între doi critici cu opţiuni literare diferite. „Raderea“ Istoriei lui Ştefănescu e, evident, o încercare (demistificată, iată) de epurare a criticii de toate elementele ei perisabile: „Detestând tot ce nu înţelege, crezând fără să verifice că optzeciştii sunt, fără rest, postmodernişti, Alex Ştefăneascu vrea să defiinţeze acest «sindicat al succesului», cum numeşte el generaţia 80 <…> În ciuda aparenţei grafice monumentale (deşi cartea e înţesată de greşeli de corectură), Istoria lui Alex Ştefănescu e fundamental una mică, meschină“.
Mascarada ironică, dezlănţuirile lingvistice dar, mai ales, infiltrarea autentică în valvele cele mai subtile ale literaturii contemporane (şi nu numai) legitimează pe deplin pretenţiile critice ale lui Radu Vancu. Opţiunile pentru poezia americană, pentru postmodernismul optzecist şi pentru douămiism, în formulele lui cele mai incompatibile, anticipează modificarea substanţială a unui canon literar ce riscă, într-un final, să nu mai fie imuabil şi definirea unor noi generaţii critice care asumă radical mutaţiile de gust estetic, eliberată de toate convenţionalismele şi catalogările constrângătoare: „Cineva validat public <…> e o entitate fundamental îndatorată. De acum încolo scrie şi se exprimă spre deliciul celor care l-au învestit. E o obligaţie. Cea mai mare teamă a lui e să nu dezamăgească“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper