În Orient nimic nu este simplu

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Tulburările violente din Yemen şi atentatul terorist în Tunisia ar fi ultimele noutăţi de pe frontul instabilităţii din Orientul Mijlociu. Ele sporesc îngrijorările provocate de războiul fără de sfârşit dus împotriva terorismului, căruia fundamentaliştii din gruparea „statul islamic“ i-au deplasat frontul de luptă în Irak şi Siria. Pentru o degajare a orizontului întunecat, alegerile din 18 martie, din Israel, erau aşteptate cu speranţe că vor aduce o schimbare măcar în abordarea conflictului israelo-palestinian. În condiţiile succesului premierului Netanyahu putem fi, oare, optimişti ?
Pericolul, temă de campanie
Victoria lui Netanyahu a fost construită pe discursul clasic al imperativului securităţii Israelului căruia i-a fost adăugată, doar cu puţin timp înaintea votului, supralicitarea temerii de adversar. Efectul a fost major. Schimbarea de decor politic, anticipată de sondaje, care ar fi favorizat formarea unui guvern dispus să se întoarcă la masa tratativelor cu palestinienii, a fost anihilată.
În cele trei mandate ale sale, premierul Netanyahu a declanşat două războaie în Fâşia Gaza, s-a dovedit inflexibil la sugestiile – şi critica – aliaţilor, Statele Unite şi Uniunea Europeană, în privinţa constituirii statului palestinian şi colonizărilor în Gaza. Supralicitând pericolul pentru securitatea Israelului, Netanyahu a stârnit îndoiala, frica, până şi în tabăra adversarilor, răsturnând în ultimul moment tendinţa de vot. „Nu mă aşteptam la această victorie, a declarat după alegeri Daniel Bensimon, fost deputat israelian. Nu este o victorie la limită. Este una impresionantă. Netanyahu singur a zdrobit stânga. (Partidul) Meretz (extrema stângă) se află în pragul dispariţiei. Şocant, de asemenea, este faptul că partidele de centru şi de stânga au avut susţinere în marile oraşe bogate, dar Israelul sărac şi clasele mijlocii au votat cu dreapta. De aici, merită să se reţină un mesaj: în ciuda sărăciei, oamenii cred în Netanyahu, în felul lui capitalist de a guverna. El a sărăcit Israelul şi săracii, dar victimele au votat cu el“. Un obstacol în calea victoriei lui Netanyahu l-ar fi putut ridica liberalii şi conservatorii care au manifestat rezerve în campania electorală faţă de politica premierului în problemele sociale şi economice. Dar nici rezervele acestora, nici dubiile membrilor propriului partid, Likud, nu au fost confirmate de rezultatele alegerilor. Recursul la pericol ca temă de campanie a asigurat victoria lui Netanyahu.
Circumstanţele politice
nu sunt favorabile?
Relaţiile premierului israelian cu Administraţia Obama nu sunt în condiţia fericită cunoscută în vremea Administraţiei Bush. Se vorbeşte chiar de o criză, ceea ce, dată fiind natura legăturilor dintre Statele Unite şi Israel, este greu de explicat. Dificile au devenit şi relaţiile Tel Aviv-ului cu Bruxelles-ul. Mărul discordiei: inflexibilitatea premierului Netanyahu în privinţa acceptării statului palestinian şi continuarea colonizărilor în Fâşia Gaza. Strategia guvernului suedez de a face presiuni asupra Tel Aviv-ului prin recunoaşterea statului Palestina a stârnit mai degrabă mânia decât disponibilitatea lui Netanyahu pentru clarificări. Acelaşi rezultat l-au avut şi recomandările parlamentelor britanic, irlandez şi francez făcute guvernelor lor să meargă pe calea deschisă de Suedia.
La două zile după noua victorie, preşedintele Obama i-a telefonat premierului Netanyahu: „I-am spus că noi continuăm să credem că soluţia celor două state este singurul mijloc pentru ca Israelul să cunoască o securitate de lungă durată, dacă Israelul vrea să rămână un stat evreu şi democrat. Şi i-am mai spus că, date fiind declaraţiile pe care le-a făcut înainte de scrutin, va fi dificil să se găsească o cale care să permită oamenilor să creadă serios că sunt posibile negocieri (cu palestinienii, n.n.)“. Precizarea este o trimitere la promisiunea făcută de Netanyahu în ajunul alegerilor potrivit căreia, atâta timp cât el va fi prim ministru, un stat al palestinienilor nu va fi creat. Criticat, după victorie, premierul a rotunjit asprimea declaraţiei arătând că rămâne valabil angajamentul făcut cândva în favoarea recunoaşterii dreptului palestinienilor de a avea un stat al lor. Dar, a adăugat, acum „circumstanţele politice nu sunt favorabile“. Reacţia – de data asta mai bine calculată – a lui Netanyahu nu trebuie pusă numai pe seama criticii, ci şi a prudenţei. Este inoportun să cultivi adversităţi până şi printre aliaţi. Asigurat de victorie, câştigătorul încearcă o refacere a ambianţei favorabile în relaţiile cu aliaţii. Oricum – înţelegem –, acceptarea unui stat palestinian nu se va face pe gratis, nici fără condiţii, securitatea Israelului trebuie asigurată şi garantată. În Orient nimic nu este simplu înainte de a fi complicat. Aşa încât, schimbarea de atitudine – dacă ea a existat ca intenţie – a fost rapid pusă la adăpost de o condiţionare care a avut şi are scopul să menţină blocajul negocierilor de pace: obligarea palestinienilor să recunoască Israelul ca stat „evreu şi democratic, stat naţional al poporului evreu“. Tradus, aceasta implică ignorarea (cel puţin a) palestinienilor rămaşi în Israel de la crearea acestui stat, în 1948. Iar acum, aceştia sunt de ordinul sutelor de mii. O nuanţă deloc neglijabilă în privinţa egalităţii cetăţenilor în unul şi acelaşi stat.
Pericolul arab sau palestinian este o temă recurentă a partidelor de dreapta şi ultra-dreapta, deşi Statele Unite contribuie substanţial la garantarea securităţii Israelului. Samantha Powers, ambasador al Statelor Unite la ONU, a declarat că Washingtonul „a consacrat 20 de miliarde de dolari, în ultimii şase ani, securităţii Israelului“. O declaraţie ce confirmă vorbele de duh ale unui candidat la alegerile din Statele Unite care a comparat Congresul american cu „un teritoriu israelian ocupat“. În aceste condiţii, se întreabă observatorii, are Israelul cu adevărat o problemă de securitate? Un editorialist de la Le Monde diplomatique afirmă că premierul Netanyahu întâmpină mai multă opoziţie în Knesset decât în Congresul Statelor Unite. De aceea, afirmaţia că circumstanţele politice – se înţelege că este vorba de securitatea Israelului – nu sunt favorabile recunoaşterii de către Tel Aviv a statului palestinian întreţine vechi nedumeriri.
Perspectivele păcii
în Orientul Apropiat
Înainte de alegeri, la începutul lui martie, premierul Netanyahu a făcut o vizită la Washington, a ţinut un discurs în Congresul american, dar nu a fost primit de preşedintele Obama şi nici de vicepreşedintele Joe Biden. Niciodată relaţiile dintre premierul israelian şi preşedintele american nu au fost atât de reci. Observatorii consideră că în timpul campaniei electorale, Netanyahu a erodat şansele, şi aşa mici, pe care le mai avea acordul de pace cu palestinienii, în care Statele Unite investesc de ani buni multă energie. Premierul a construit tema campaniei pe trei idei, vechi şi fixe: nu va accepta un stat palestinian, nu va îngheţa programul de colonizare şi nu va face nici un compromis în privinţa Ierusalimului; este tot ce poate fi utilizat mai eficient în blocarea negocierilor de pace. Netanyahu parcă ar fi urmărit să demonstreze că există o fizică specială a echilibrului israelo-palestinian condamnat să fie realizat pe interacţiunea unor forţe disociative. Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei a ameninţat că nu va mai respecta Acordul de la Oslo, smuls cu greu în anii 70, care, între altele, prevede cooperarea palestinienilor cu Israelul în probleme de securitate. Ceva mai mult, OLP a avertizat că are intenţia să reclame la Curtea Internaţională de Justiţie conducătorii Israelului pentru „crime de război“. Contra-reacţia a fost promptă: Tel Aviv-ul a ameninţat că nu va mai vărsa palestinienilor taxele colectate din activităţile de pe teritoriul lor, ceea ce ar aduce OLP în pragul falimentului. Salvarea va trebui să se sprijine doar pe ajutoarele Uniunii Europene, iar în aceste condiţii preţul păcii – ţine de evidenţă – este prea mare.
Uniunea Europeană este interesată în continuarea negocierii şi finalizării acordului de pace, devenit de la o vreme mai degrabă o iluzie decât o realitate. Fostul premier britanic Tony Blair, care asigură dialogul între Israel, palestinieni şi Cuartetul format din ONU, Uniunea Europeană, Statele Unite şi Rusia, a avertizat că o întârziere a revenirii la masa tratativelor face iminentă o nouă catastrofă în Fâşia Gaza; dacă starea actuală de tensiune va fi continuată, violenţele vor exploda curând.
În condiţiile războiului cu „statul islamic“, a revoltelor din Yemen, a actelor recente de terorism din Tunisia, o reactivare a conflictului israelo-palestinian ar confirma opinia că pacea ţine de viitorul îndepărtat. În Orient, nimic nu este simplu.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper