În Africa bogăţiile nu sunt o binecuvântare

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Se instalase o prejudecatã potrivit cãreia statele africane sunt condamnate la sãrãcie, iar fostele colonii au datoria sã le scoatã din subdezvoltare. În susţinerea acestei opinii erau invocate  particularitãţile de mediu (clima, puţin propice muncii şi producţiei), de civilizaţie (organizarea socialã, forţa conservatoare a miturilor fondatoare), precum şi cauze economice (spolierea în era colonialismului). Evoluţiile pe continent nu confirmã raţionamentul, reuşitele din ultima vreme chiar îl infirmã. Africa este un continent de culturi originale, cu fermenţi proprii de înflorire, cu importante – în unele cazuri, uriaşe – resurse naturale care, dupã decolonizare, au pus în mişcare energiile creatoare latente. Ipoteza condamnãrii la sãrãcie merge în paralel cu realitatea din Africa de azi. Efectele climei neprielnice sunt compensate de generozitatea mediului, conservatorismul tradiţiilor asigurã o puternicã identitate, multe state au acum experienţe de organizare pe principii democratice. Africanii au un tezaur de gândire umanã, politicã, economicã şi culturalã propriu. Mult invocata, de africanii înşişi, nãpastã a exploatãrii strãine îşi are îndreptãţirea ei, dar nu este exclusivã. Prin misionarism şi tehnologie, atâta cât au fost, colonialismul a oferit ceva mai mult decât o idee, a prezentat o alternativã de dezvoltare. Rãmân, totuşi, destule nãpãstuiri. La mai bine de o jumãtate de secol de la decolonizare, pe continent continuã sã existe mari obstacole în calea progresului iar sãrãcia face ravagii. Cauzele sunt atât interne (conflictele, remanenţa organizãrii pe criterii etnice, tribale sau religioase, gherilele politice, corupţia,), cât şi externe (lipsa de solidaritate regionalã, imperfecţiunile mecanismelor de colaborare, dezechilibrul schimburilor comerciale, controlul asupra materiilor prime, comerţul cu arme). Peste toate acestea, de la o vreme, pe pãmântul african câştigã teren flagelul terorismului.
Veşti îngrijorãtoare
Presa ne aduce vestea cã un român angajat la o minã din Burkina Faso a fost luat ostatic. În multe state din Africa, luarea de ostatici a devenit o practicã a grupurilor criminale care fac bani din rãscumpãrarea acestora. Luarea de ostatici se dovedeşte o  formã mizerabilã de comerţ cu oameni. Rãscumpãrarea nu este recunoscutã oficial de nimeni, dar este greu sã credem cã reuşitele ţin exclusiv de abilitatea negociatorilor. Grupurile teroriste vizau pânã acum cetãţeni ai statelor bogate, în ideea de a obţine sume cât mai consistente pentru eliberare. Iatã cã şi România intrã în atenţia acestora. Iar lucrurile nu par sã meargã în direcţia bunã. Recent, autoritãţile  române au expulzat şapte cetãţeni strãini care se antrenau la noi pentru a fi înrolaţi în batalioanele teroriste ale „statului islamic“. Recrutarea combatanţilor şi antrenarea lor în statele europene au luat amploare. Presa strãinã vorbeşte de o adevãratã armatã de fanatici – 27.000 de persoane – instruitã în Europa înainte de a ajunge în zonele de conflict armat. Mai nou, dupã modelul „statului islamic“ magrebian, şi în Africa se dezvoltã un puternic front al radicalilor care îşi propun sã creeze un al doilea „stat islamic“, de data asta în Nigeria.
Terorismul anihileazã în Africa perspectivele programelor de dezvoltare economicã şi socialã, afirma un politolog african. Acesta s-a extins periculos în Mali, Nigeria, Algeria, Somalia, Kenya, Congo, Somalia. Tunisia. Reţelele teroriste controleazã şubreda viaţã economicã a statelor sãrace prin traficul ilegal de arme, droguri, fiinţe umane. Surse  de conflicte şi rãzboaie,  acestea  sunt din ce în ce mai greu de eliminat. Unele au structuri specializate. „Sahara Stock Exchange“ se ocupã cu tranzacţionarea rãscumpãrãrii ostaticilor, „Ansar Dine“, care opereazã în nordul Mali, activeazã sub pretextul revendicãrilor politice şi sociale; în realitate, este o reţea exersatã în şantajul criminal prin luarea de ostatici. În Nigeria acţioneazã gruparea militarã fundamentalistã Boko Haram specializatã în luarea de ostatici juvenili, mai ales din rândul tinerelor fete. Într-o zonã transfrontalierã între Sahel şi Sahara s-au instalat filiale ale Al-Qaeda, una cunoscutã cu numele de AQMI, alta intitulatã „Mişcarea unitã pentru jihad în Africa de Vest“.  Sunt grupãri bine înarmate, cu obiective de luptã specifice terorismului. Este uimitor cum au ajuns sã se organizeze, sã se fortifice, sã prolifereze şi sã întreţinã o propagandã eficientã a rãzbunãrii prin crimã.
Kenia sub şoc
Unul dintre cele mai oribile masacre care a zguduit lumea a fost cel de la Universitatea Garissa, din Kenia. Într-o clipã de demenţã, teroriştii au ucis 148 de persoane, în mare parte studente de o altã religie decât cea islamicã. Kenia este un stat cu populaţie preponderent – 80% – creştinã. Atentatul a fost revendicat de o grupare islamicã somalianã din rândul shebabilor, care a vrut sã rãzbune o altã atrocitate, din 2011, de data asta a autoritãţilor keniene împotriva musulmanilor somalezi. Reglãri oarbe de conturi. În zonele de frontierã dintre Kenia şi Somalia trãiesc populaţii de etnii, religii, culturi şi tradiţii diferite, separate arbitrar în vremea şi din raţiunile coloniştilor. Neînţelegerile interetnice nu sunt o noutate, ele dateazã din era colonialã. Dar cât timp mai poate fi invocatã culpa colonialismului?
Atentatul de la Universitatea kenianã Garissa este un exemplu recent de conflict religios alimentat de rãzbunare. Mult mai grav decât cel de la Charlie Hebdo şi care nu s-a bucurat de acelaşi ecou pe planul solidaritãţii internaţionale. În schimb, presa le-a oferit criminalilor ocazia sã-şi transmitã imediat mesajele otrãvite. „Dacã Dumnezeu ne îngãduie, nimic nu ne va opri din calea rãzbunãrii morţii fraţilor noştri musulmani pânã când guvernul nu va înceta opresiunea şi pânã când toate pãmânturile musulmanilor nu vor fi eliberate de ocupantul kenian“. Baia de sânge pe care o promit islamiştii somalieni,  în continuare, intrã în curentul general de violenţe care zguduie o bunã parte din statele africane.
Blestemul bogãţiilor
Resursele naturale, atât de generoase, nu asigurã încã o bazã realã pentru dezvoltarea statelor africane. Au devenit, mai degrabã, un blestem. Un economist englez, Richard Auty, a lansat, în 1993, o tezã verificatã de realitate: abundenţa resurselor naturale, în loc sã aducã profit unei ţãri, îi încetineşte creşterea economicã şi dezvoltarea. Teza nu este valabilã în cazul marilor puteri, desigur, dar îşi conservã actualitatea în Africa. Este o dramã a statelor care nu au capacitatea de a-şi administra bogãţiile în interes naţional. Explicaţia – la care nu întârziem aici – ţine de resorturi politice, mai degrabã decât de mecanismele economice. Petrolul este una dintre aceste bogãţii blestemate. Congo-Brazaville, Guineea Ecuatorialã, Gabon, Mali, Republica Centrafricanã, state cu resurse naturale importante, sunt în dificultate de a le folosi pentru dezvoltarea proprie. Nigeria, cel mai mare producãtor de petrol din Africa, nu reuşeşte sã-şi valorifice avantajul acestei averi, aflându-se într-o crizã cronicã nu numai economicã, ci şi socialã; preţul benzinei în aceastã ţarã, dintre cele mai ridicate din lume, este inaccesibil localnicilor.
Politologul Michael Ross se opreşte la trei consecinţe rezultate din exploatarea şi gestionarea resurselor în statele subdezvoltate: renta  întreţine regimurile totalitare; bogãţiile favorizeazã corupţia şi clientelismul; în final,  acestea  devin factor de conflicte şi rãzboaie civile. Pe de altã parte, susţin experţii, dacã statele subdezvoltate recurg la o politicã de creştere economicã, renta din bogãţii mãreşte vulnerabilitatea acestora prin jocul preţurilor. De asemenea, pe plan financiar de exemplu, dacã s-ar lua mãsuri de apreciere a monedelor naţionale efectul s-ar repercuta negativ asupra exporturilor, ar încuraja importurile şi ar împiedica diversificarea economiei în agriculturã şi industrie.  Renta din bogãţiile naturale ale Africii: petrol, diamante, cupru, nichel etc. întreţine modelul statului post-colonial african „neo-patrimonial“ şi favorizeazã apetitul claselor conducãtoare pentru confundarea averii naţionale cu interesele ei particulare. Pe aceastã cale, atât de scurtã şi atât de bãtutã, puterea se transformã în sursã de acumulãri de bogãţii împãrţite inegal între clanuri privilegiate. Sãrãcia, emigraţia, terorismul şi conflictele îşi gãsesc – acum şi astfel – explicaţii ceva mai  adecvate. În Africa, bogãţiile nu au ajuns, încã, sã fie o binecuvântare.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper