Ideea unei vieţi: nedreptatea ontică

Un articol de Horia Pătraşcu

Una dintre micile cărţi mari scrise în România este cea intitulată Nedreptatea ontică, a lui Vasile Dem. Zamfirescu. Teza cărţii e clară şi curajoasă, aşa cum şi-a dorit maestrul său, Constantin Noica, pentru toţi discipolii lui.
Ce reconfortant este să citeşti deci o asemenea carte şi să vezi cum măcar un discipol de-ai lui Noica a fost vindecat de ahoretită. Domnul Zamfirescu şi-a aşezat viaţa sub semnul unei idei, ştie ce scrie în cărţile sale, poate răspunde liniştit, sigur pe el şi destins la întrebarea tuturor întrebărilor: care este ideea ta?
Ideea mea, ar răspunde Vasile Dem. Zamifrescu, este că există o nedreptate în sine, un act primordial, lipsit de agent, de subiect, fatal şi ubicuu, că nedreptatea este temeiul întregului univers. Această nedreptate originară are două valenţe: una metafizică, cealaltă psihologică. Valenţa metafizică a nedreptăţii este reprezentată de moarte, bătrâneţe, boală, durere,  cea psihologică înseamnă că a trăi echivalează cu a pricinui şi a primi suferinţă.
Cu irizaţii orientale, această idee răstoarnă o întreagă paradigmă de gândire. De la greci încoace credem că dreptatea (Dike) stăpâneşte întregul univers, că ei i se supun zeii înşişi, că Binele triumfă, că dreptatea este alfa şi omega, răul şi suferinţa fiind doar parcursul de la bine la bine, de la dreptatea iniţială la dreptatea finală, de la cădere la restauraţie. Dimpotrivă, Zamfirescu crede, în deplină conformitate cu crezul său psihanalitic şi nietzscheano-schellerian, că, în esenţa ei, viaţa este complet injustă, nedreaptă, simplă bestialitate. O nedreptate care nu poate fi însă imputată nimănui, fără niciun subiect responsabil, fără vreun demiurg rău. Cuvântul nedreptate este foarte bine ales pentru încărcătura sa morală, căci, chiar dacă nu există niciun agent al nedreptăţii, există pacienţi ai nedreptăţii ontice, iar aceştia trăiesc „lupta pentru supravieţuire”, „competiţia”, „lupta pentru putere”, inegalitatea înzestrărilor naturale, îmbătrânirea, moartea – nu într-un mod obiectiv, detaşat, ştiinţific, ca pe nişte ilustrări ale legii firii, ci în carne, ca pe nişte ipostaze ale nedreptăţii, ale unei nedreptăţi… ontice.
Consecinţele acestei idei nu sunt atât de dramatice sau pesimiste pe cât ne-am putea aştepta. Ba chiar dimpotrivă. În paradigma dreptăţii originare (şi finale), efortul omului şi existenţa sa erau zădărnicite, fiinţa umană nu avea decât să îndure răul prezent şi să aştepte dreptatea cea de pe urmă, iar la răstimpuri să regrete dreptatea originară. Lumea se află, conform acestei paradigme (a timpului-cascadă, ar fi spus Blaga), într-o continuă prăbuşire, într-o îndepărtare permanentă de izvorul ei sacru pentru ca, într-un final, lucrurile să se reîntoarcă, heraclitean, la începutul lor, după principiul „nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă”. Nu există ceva mai absurd decât această „devenire întru devenire”, existenţa umană este aici cu totul lipsită de sens.
În paradigma nedreptăţii originare (ai cărei titanici gânditori sunt Schopenhauer, Nietzsche, Scheller, Freud), mersul lucrurilor este, graţie omului, dinspre nedreptate spre dreptate, dinspre impuritate spre puritate, dinspre inconştient spre conştient, dinspre instinctualitate spre sublimare, dinspre imaturitate spre maturitate. Omul pune ordine în univers, omul este creator de cosmos, el este adevăratul judecător al lucrurilor, el este Creator în cel mai înalt sens al termenului, în primul rând creator de dreptate. Omul dă, impune universului o finalitate.
În ambele paradigme cunoaşterea înseamnă în mod fundamental anamneză, reamintire. Dar dacă în paradigma dreptăţii ontice anamneza viza situaţia de dincolo de episodul traumatic al naşterii, de inconvenientul de a te fi născut etc. în paradigma nedreptăţii ontice obiectul anamnezei se opreşte strict la reamintirea şi retrăirea traumatismului naşterii ca atare, neîmblânzită de lumina lină a unei transcendenţe blânde şi bune în care ne vom întoarce după ce vom muri. A te maturiza înseamnă tocmai a trăi până la capăt şi a asuma, fără cârje consolatoare, existenţa acestei nedreptăţi originare şi fundamentale, iniţiale, a o accepta ca fiind prezentă în ceilalţi şi în tine însuţi. A înţelege că nedreptatea pe care o suferi şi pe care o provoci altora nu izvorăşte dintr-un subiect vinovat (dintr-o substanţă rea), culpabil şi culpabilizabil este primul pas înspre a te elibera de ea, înspre a o depăşi, înspre a te purifica. În răspăr cu Noica, Zamfirescu crede că spiritul, în magnificenţa lui, derivă, printr-un proces aproape alchimic de purificare, rafinare, sublimare, din „sufleţel”, cu instinctele lui, cu pulsiunile lui, cu mizeria lui, cu micimea lui.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper