G. Ibrăileanu în seria „Opere fundamentale“

Un articol de Constantin Coroiu

La Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă a Academiei Române, în colecţia „Opere fundamentale“ au apărut primele două volume din ediţia critică Ibrăileanu. Coordonatorul ei, Victor Durnea, precizează că această ediţie – „mai cuprinzătoare, dacă nu chiar «integral㻓, în comparaţie cu cele anterioare  – este structurată în trei mari secţiuni:
1. cărţile publicate în timpul vieţii marelui critic; 2. publicistica rămasă în periodice; 3. creaţia literară: poezii din tinereţe, eseuri, memorialistică, romanul Adela şi Doamna X, scrisorile trimise de Ibrăileanu. Volumele apărute acum cuprind:
I. Spiritul critic în cultura românească, Scriitori şi curente, Opera literară a d-lui Vlahuţă; II. Note şi impresii, După război, Scriitori români şi străini, Studii literare. Victor Durnea face o retrospectivă privind ediţiile scrierilor lui Ibrăileanu, începând cu anul morţii (1936) şi până în prezent, cea mai importantă la care se raportează fiind, cum era şi firesc, cea în zece volume, alcătuită de Al. Piru şi Rodica Rotaru (Minerva, 1974-1981). În „Nota asupra ediţiei“ se precizează că de transcrierea tezei Opera d-lui Vlahuţă şi de variantele acesteia s-a ocupat Lăcrămioara Chihaia, eminent bibliograf la BCU „Mihai Eminescu“ din Iaşi, unde se află fondul Ibrăileanu, care a redactat şi notele, comentariile şi a alcătuit Indicele de nume ale celor două volume. De altfel, cei doi şi-au asumat munca unei echipe de şapte cercetători, cum se prevăzuse, dar dintre care cinci s-au pierdut din diverse motive pe drum, ba, dacă bine înţeleg, unii chiar înainte de a lua startul. Introducerea, de fapt un amplu eseu monografic şi, totodată, un expresiv portret, inclusiv psihologic, al moralistului şi finului analist Ibrăileanu, una dintre cele mai complexe personalităţi ale literaturii şi culturii noastre, este semnată de Eugen Simion, coordonatorul acestei colecţii de incontestabilă ţinută europeană.
E. Lovinescu, confirmând parcă postulatul călinescian: „defineşte-te singur şi vei fi crezut“, mărturisea (reproduc din memorie) că este critic, nimic mai mult, dar nici mai puţin. Ar fi putut spune despre sine acelaşi lucru adversarul său de la Iaşi, cel pe care Călinescu l-a supranumit „Taine al nostru“? Este şi el critic, un mare critic, şi încă unul de direcţie, despre care Mihai Ralea afirma că a avut un rol comparabil doar cu cel al lui Maiorescu. A scris studii şi eseuri critice care au devenit clasice. Dar a fost mult mai mult decât critic. A condus Viaţa Românească, revistă căreia, zice Călinescu, i-a stabilit o doctrină pe care „a dezvoltat-o până la proporţiile unui sistem de estetică“. Ca teoretician şi sociolog al culturii ocupă un loc important în istoria ideilor şi gândirii româneşti. Eseul Spiritul critic în cultura românească, deşi fatalmente datat, nu şi-a pierdut cu totul valabilitatea, iar din unele puncte de vedere este de o frapantă actualitate. În ceea ce priveşte stilul, şi-a păstrat o remarcabilă prospeţime în comparaţie cu alte scrieri similare. În a sa Istorie critică, la finele primului deceniu al secolului XXI, Nicolae Manolescu observă bine: „Atât Istoria civilizaţiei a lui Lovinescu, cât şi studiile lui Zeletin, Motru şi ale celorlalţi par, pe lângă Spiritul critic, lovite de somnolenţă ideatică şi stilistică“. Şi tot Manolescu constată: „…chiar dacă inegal, Ibrăileanu nu e niciodată plictisitor“. Apoi, marele critic, prozator şi moralist a fost şi un inegalabil şi fascinant profesor, potrivit mărturiilor tuturor celor ce au avut norocul să-i fie studenţi sau colaboratori la Universitatea din Iaşi. Ibrăileanu a reprezentat tipul magistrului în sensul cel mai deplin al cuvântului: magistrul a zeci de promoţii de studenţi şi a trei generaţii de scriitori. A fi citit de Ibrăileanu însemna examenul suprem, generator de speranţă şi mai ales de înfrigurată emoţie, pentru contemporanii săi, inclusiv pentru Sadoveanu. Când am venit la Iaşi ca student la Filologie, două mituri dominau atmosfera academică de aici: al lui Ibrăileanu şi al lui Călinescu. Mai durabile şi mai fecunde decât acestea nu cred că pot fi altele.
Stilul lui Ibrăileanu – scrie Eugen Simion – „este lipsit de frumuseţe (în înţeles literar), nu însă şi de fineţe, care-i vine din însăşi calitatea observaţiei“. Frumuseţea stilului lui Ibrăileanu vine, cred, şi din fervoarea ideatică, din enorma capacitate de a trăi şi a iubi opera literară şi opera de artă în general, cu alte cuvinte din implicarea sa sufletească, cu atât mai remarcabilă la un cumpănit ca el, cum îl caracterizează Eugen Simion. Un cumpănit ardent. Ceea ce dă o strălucire şi o vibraţie aparte discursului său. Ibrăileanu poate fi uneori prea „obiectiv“, „ştiinţific“, a şi preconizat aşa-numita „critică ştiinţifică“, dar niciodată placid, niciodată, cu vorba lui Manolescu, plictisitor ideatic şi stilistic. Unii critici scriu „frumos“, cu exces de metafore, într-un stil liricoid. Avem exemple şi printre contemporanii noştri. Îmi vine în minte acum Gheorghe Grigurcu, poate şi pentru că, aidoma lui Ibrăileanu, este sau se vrea şi el autor de aforisme, chit că aforismele lui au un defect major care le anulează însăşi condiţia: nu sunt memorabile. Dar asta a fost o mică paranteză.
Cărţile esenţiale ale criticului de la Viaţa Românească sunt, consideră Eugen Simion, Note şi impresii (1920), Scriitori români şi străini (1926) şi Studii literare (1930). Acestea ilustrează cel mai bine ce fel de critică face Ibrăileanu: „o critică complexă, asociind criteriului estetic, criteriul moral şi ideologic, prin ideologie înţelegând în primul rând poziţia socială şi naţională a autorului şi, ipso facto, a creaţiei“. Formula sa critică, crede Simion, a fost bine definită, între alţii, de Paul Zarifopol: „Este în spiritul d-lui Ibrăileanu o minunată combinare de răbdare şi vioiciune. Argumentaţia lui e clară şi subtilă; concluziile sunt, nu ştiu cum, atât de frumos răspicate, fără a fi vreodată prea simple. Maniera lui este un didacticism superior rafinat; e în el o capacitate surprinzătoare de a prevedea şi a dezvolta toate punctele unui subiect, fără a-l întuneca şi fără a obosi interesul cititorului. Să fii absolut clar, fără a fi prolix, este taina d-lui Ibrăileanu“. Dar, dacă vorbim de modul de a face critică al lui Ibrăileanu, aş cita neapărat şi ceea ce scria Călinescu în Istoria literaturii de la origini până în prezent: „Pentru cine are gustul infinitului mic, talentul criticului este învederat. El emite valuri-valuri de consideraţii, de asociaţii şi de distincţii, lăsând în drum o mulţime de paranteze şi întorcându-se pentru a pune numeroase note, aplicând la critică, cu anticipare, metoda de evocare a lui Proust. Abia după ce opera a fost făcută bucăţi pe masa de disecţie, criticul, plin de sânge pe mâini, izbuteşte a-i pune diagnosticul, niciodată în chip scurt, dar totdeauna în spiritul adevărului“.
Autorul eseului introductiv al ediţiei critice de ale cărei prime două volume dispunem acum subliniază că Ibrăileanu este un redutabil critic de proză şi un moralist în linia marilor moralişti francezi şi a marilor scriitori ruşi. Avem de-a face, mai spune Eugen Simion, cu un spirit complex, unul al contrastelor. În fine, mentorul Vieţii Româneşti e un tradiţionalist capabil de o nebănuită deschidere spre modernitate şi nu „un rătăcit“ în epoca lui Proust. Este, aş putea zice, fără a mă juca cu cuvintele, un modernist care însă nu-şi reneagă tradiţionalismul. Criticul „chirurg“ şi cititorul de mare performanţă Ibrăileanu, acestuia din urmă Valeriu Cristea i-a schiţat un portret de neuitat în eseul său consacrat spaţiului lecturii şi celor o mie şi unul de spaţii ale literaturii, se lasă, aşa cum am sugerat deja, contaminat spiritual, afectiv, de operă şi de lumea ei. Care dintre cei ce i-au citit antologicul eseu despre tipologia lui Caragiale nu a fost surprins şi tulburat de această intervenţie a vocii naratorului critic, cum inspirat şi definitoriu o numeşte Eugen Simion: „Iubite maestre, primeşte sentimentele de admiraţie şi de recunoştinţă ale unui om din generaţia care te-a priceput şi te-a iubit mai mult, pe care l-ai făcut de atâtea ori fericit, din liceu, când te cetea pe furiş la spatele colegului Balaban, şi până azi, când opera d-tale, pe lângă acel râs al inteligenţei, care e supremul bine, îi provoacă şi un sentiment de melancolie pentru contemporanii săi – ai noştri –, Rică, Nae, Chiriac şi ceilalţi. Au fost atât de vii pentru mine, că-mi închipui c-au îmbătrânit şi ei“.
Caragiale este, aşa-zicând, unul dintre punctele câştigate de Ibrăileanu în „meciul“, la urma urmei atât de profitabil pentru cultura noastră, cu redutabilul său adversar bucureştean, în fond şi el tot moldovean din Fălticeniul unor iluştri cărturari. Câştigă chiar pe terenul pe care „arhitectul modernităţii româneşti“, cum îl numeşte Eugen Simion pe E. Lovinescu, se simte în largul său, cel al esteticii. Ibrăileanu respinge atitudinea antiliberală a lui Caragiale. Dar, spre deosebire de Lovinescu, îi recunoaşte valoarea operei care, în pofida pronosticului total eronat al criticului de la Sburătorul, s-a înscris ferm într-o fabuloasă durată. Deplânge faptul că genialul dramaturg şi prozator ar fi văzut numai răul din societatea românească, dar „analizează cu o fineţe de moralist“ lumea lui Caragiale şi figurile ei emblematice.
Scrierile polivalentului şi învingătorului smerit care a fost Ibrăileanu, cum îmi apare dintr-o fotografie pe care o am în faţă, constituie un capitol de o însemnătate cu adevărat fundamentală în literatura şi cultura noastră. Are dreptate Eugen Simion: „Este prilejul de a le reciti (acum, în ediţia Durnea) cu mai mare obiectivitate decât le-au citit contemporanii, după o sută de ani de la apariţia lor“. Prilejul şi, aş spune, datoria de a le reciti! (Va urma) 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper