Fragmente dintr-o posibilă lucrare de sinteză asupra lui Bogdan Petriceicu Hasdeu

Un articol de I. Oprişan

Texte critice, note şi glose despre B. P. Hasdeu datorate lui Barbu Lăzăreanu ridică mai multe probleme privitoare la destinaţia lor finală. Luând de bun supratitlul dat de el, în 1927 – când se împlineau două decenii de la moartea savantului sau trecuseră 90 de ani de la naşterea sa (1836 în versiunea admisă în epocă; 1838, data reală) – am fi tentaţi să credem că autorul a fost preocupat doar de „umorul lui Hasdeu“, atât în volumul din 1927, cât şi în mai toate textele publicate după aceea. Dar observând titlul real, de pe pagina de gardă, al celui mai substanţial volum publicat de Barbu Lăzăreanu despre savant: Bogdan Petriceicu-Hasdeu – umorul, farsele şi poezia lui, ne dăm seama că autorul urmărea obiective ceva mai largi, respectiv viza să se ocupe şi de poezie în întregul ei.
În realitate, cercetarea atentă a textelor sale publicate relevă că el nu era preocupat numai de umor şi poezie, ci avea în vedere şi restul operei – dramaturgia, critica, proza, opera filologică, folclorică, gazetăria hasdeeană în integralitatea ei –, şi nu în ultimul rând, biografia scriitorului. Să fi intenţionat Barbu Lăzăreanu să elaboreze o sinteză monografică asupra operei şi personalităţii savantului? Nu există nici o mărturie în acest sens. Dar fragmentele rămase şi faptul că s-a interesat cel mai mult de viaţa şi activitatea lui B. P. Hasdeu – cele scrise despre savant, constituind capitolul cel mai important al contribuţiei sale istorico-literare – sugerează clar o asemenea tentativă. Că a fost fascinat de personalitatea lui Hasdeu e limpede. Se vede din tot ce a scris, fie în apărarea scriitorului, fie în relevarea valorii în sine a operei acestuia. Dincolo de acest fapt, credem a intui şi alte cauzalităţi ale apropierii de opera savantului.
Pe de o parte, el transforma pledoaria pentru Hasdeu într-o pledoarie pro-domo, în afirmarea direcţiei literare pe care o agrea şi vroia s-o urmeze. Era, dacă vreţi, ridicarea unui steag de luptă pe care fragila sa creaţie nu era în stare să-l materializeze şi să-l susţină. Căci atacurile politice ale lui Hasdeu, chiar dacă nu erau formulate de pe fundamentele socialiste – se ştie că Barbu Lăzăreanu era un luptător pentru drepturile clasei muncitoare – mergeau până la un punct în aceeaşi direcţie în care-şi îndreptase şi el armele: contra monarhiei, contra boierimii, contra cioco-ismului, contra umilirii celor mulţi.
Mai intervenea, fără îndoială, şi o consubstanţialitate de stirpe a autorului cu bunica lui B. P. Hasdeu, Valeria Hasdeu, care-l făcea pe Barbu Lăzăreanu să observe uneori antisemitismul lui
B. P. Hasdeu, dar să-l înlăture ca pe un simplu ţânţar, care-l deranja în exprimarea întregii sale admiraţii faţă de tot ce a scris şi a realizat marele învăţat. Mulţi l-au desconsiderat pe autor pentru că nu avea studii înalte – fusese eliminat din toate instituţiile din ţară în timpul liceului, la 17 ani – şi deci n-ar fi avut căderea să se ocupe de o personalitate de talia lui Hasdeu, a cărei abordare presupunea largi cunoştinţe în cele mai diverse domenii, deci o formaţie ştiinţifică de excepţie. Se uită, însă, că chiar dacă nu a fost oficial şcolit, autorul a fost un autodidact însetat de cultură şi un neobosit gazetar atât în ţară, cât şi în străinătate, profesiune care i-a impus continua autodeopăşire spirituală. Încât cine nu cunoaşte nimic despre biografia sa, nu are cum să sesizeze goluri în textele pe care le-a lăsat. Totuşi, complexul pe care se pare că l-a avut el însuşi în acest sens i-a stopat abordările largi teoretice şi i-a direcţionat investigaţiile şi scrisul, indiferent de cine s-a ocupat, cu precădere către aspecte punctuale, materializate în note şi glose istorico-literare – bine scrise şi întotdeauna la obiect; în mici contribuţii, din însumarea cărora se pot deschide şi perspective mai largi. Dovadă scrierile despre Hasdeu, nesperat de multe. Abordând printre primii creaţia savantului, în epoca în care steaua acestuia era în creştere, Barbu Lăzăreanu a avut avantajul de a formula idei şi observaţii care aveau să devină locuri comune la reintrarea scriitorului, după 1930, în marea circulaţie literară. Dar contribuţia între alţii, a lui Mircea Eliade la promovarea lui Hasdeu a eclipsat multe din afirmaţiile lui Barbu Lăzăreanu. Rămân, însă, destule observaţii care perpetuează punctele de vedere formulate de el, dincolo de analizele întotdeauna, judicioase, îndeosebi în sferele poeziei şi ale utilizării mişcate de către savant a cuvintelor.
Merită, de pildă, amintită încercarea istoricului literar de a sonda coordonatele tainice ale lui Hasdeu, generatoare de poezie, invocând extraordinarul duh neastâmpărat – germinator în atâtea direcţiuni ale minţii omeneşti, dezvăluitor de orizonturi, «spărgător de cărări nebătătorite»“ – şi chiar „miracolul“ trecerii sale de la diletantismul începuturilor la stăpânirea nestăpânitului propriu şi înconjurător în anii maturităţii: „şi iată-l deodată – scria Barbu Lăzăreanu – arhitect prodigios; în «construcţia» propriu-zisă (castelul de la Câmpina), în lirica elegiacă (ciclul Aşteptând), în spiritism (unii spun în filosofie) şi în lingvistică (mai ales aici). Pretutindeni a întrecut obişnuitul, prin proporţii neobişnuite, adică prin lipsa de proporţii“. Drept argument cita Etymologicum Magnum Romaniae, după care „nu a mai fost cu putinţă un dicţionar al Academiei Române în limitele normale“. Pe aceeaşi linie a evidenţierii „miracolului“ hasdeean, istoricul literar realiza o altă fericită caracterizare a personalităţii învăţatului: „Spiritul lui B. P. Hasdeu – observa el –, atins de binecuvântarea sau de blestemul nerăbdării s-a aruncat năvalnic plutind pe toate mările creaţiei din nevoia de-a consuma, liber şi în cuprinsul unei vieţi omeneşti, eternităţi. Cei care mai întrebuinţează şi astăzi limbajul spiritualiştilor şi al «idealismului» ar adăoga că aceste veşnicii consumate trebuiau să-l mântuie pe Hasdeu de tristeţile şi înfrângerile cărnii sau ale materiei“.
Dar cea mai importantă contribuţie a lui Barbu Lăzăreanu o reprezintă evidenţierea insistentă şi statornică a valorii creaţiei lirice a lui B. P. Hasdeu, în contextul epocii preeminesciene, când nu avea egal, depăşindu-l în unele privinţe chiar pe V. Alecsandri. „În preajma «rămăşagului» – a păcălelilor grupării Junimea prin publicarea celor două poezii-farse în Convorbiri literare – şi în timpul studiului Direcţia nouă, cele mai bune poezii româneşti nu sunt nici ale lui Alecsandri, nici ale lui Eminescu (care, după debuturile din Familia, începuse să se avânte ce-i drept, şi să creeze versuri ca cele din Venere şi Madonă, Epigonii, Mortua est, Înger de pază, Noaptea). Sunt ale lui Hasdeu. Ele poartă titlurile Cranul lui Mihai şcel Viteazţ, Viersul, Severin şi Complotul bubei. Aceasta din urmă – numită la început Conjuraţiunea leproşilor – are accente de puterea celor din Les châtiments, de Victor Hugo. În toate aceste poezii, Hasdeu are o limbă «infern şi paradis», «menită dezmierdării şi urii deopotrivă».
Însuşi faptul că i-a reuşit păcăleala arată că-n incoerenţele lui voite se strecoară, şi pe nevăzute, o vibrare puţin comună la poeţii vremii. Sau: ,,În poezia Vornicul Iancu Moţoc“ – scrie el – „avem un Hasdeu într-adevăr inedit, un Hasdeu necunoscut, un extraordinar poet (cum se va arăta, cu deosebire, în ciclul ce poartă supratitlul Aşteptând, din epoca de după moartea Iuliei Hasdeu). Avem un Hasdeu poet în versuri ritmate (Sărăcia, Vornicul Iancu Moţoc, Odă la boieri, Ştefan şi Radu, Muntele şi valea, După bătălie, Magda lui Arbure, Viersul, Bradul, Mater Dolorosa, Din iarnă, La casa de nebuni, Gaudeamus, Pe-un clavir, Multiplicamini şi altele); poet în versuri ritmate numai (Dumnezeu) şi poet într-o proză ritmică“.
În sfârşit, poeziile sale erau „cele mai puternice din literatura românească a vremii“. De aceea, considera că „lui Hasdeu i s-a făcut o nedreptate şde către Junimeaţ“. A început-o Carp, prin articolul său contra lui Răzvan, a continuat-o mult mai grav Titu Maiorescu, printr-o frază din Direcţia nouă, unde punea pe Hasdeu poetul în aceeaşi linie cu Tăutu şi Aricescu. Prin aprecierea lui faţă de Hasdeu, iată şi pe marele critic al Convorbirilor literare făptuind unul din acele păcate care, dacă se întâlnesc la poeţi şi beletrişti, nu mai surprind, de vreme ce aceştia au o totală nepricepere unul faţă de operele celuilalt.
Şi, spre a accentua şi mai mult valoarea liricii hasdeene, istoricul literar observa că el este un precursor direct şi vizibil al lui Eminescu: „el a inventat rimele eminesciene cu cel puţin cinci ani înainte de apariţia poeziei lui Eminescu în Convorbiri literare şi cu cel puţin un deceniu şi jumătate înaintea ivirii poeziilor într-adevăr epocale ale acestuia“.
Dădea spre exemplificare „împerecherea sensurilor a două cuvinte cu finalul unui singur cuvânt (Suceava — învăţa-va)“; îngemănarea „unor nume proprii exotice cu vorbe comune indigene“ (Rafaele — mele) sau introducerea „pentru trebuinţa rimei“ a unor „cuvinte de-a dreptul străine“ (ceas – der-die-das) şi reflecta pe marginea scrisorii adresată de savant lui Gheorghe din Moldova: „Hasdeu nici nu bănuia cât de aproape a fost poezia lui de chipul de-a adânci al lui Eminescu – şi de tehnica lui“.
După asemenea paralelisme cu opera celui mai mare poet român, Barbu Lăzăreanu revenea la înfierarea nedreptăţii ce i se făcuse savantului poet de Junimea: „şi pe un asemenea poet, al cărui stil era rând pe rând academic şi burlesc, exuberant şi lapidar; a cărui proză – epică, familiară, didactică, pitorescă, multicoloră – putea în răstimpuri fi scandată; ale cărui dialoguri se schimbau de la sine în mimodrame şi care (în viaţă şi în scris) ştia cum se ţese o intrigă, pe acesta, în 1867, Petre Carp îl declara fără stil, fără acţiune, fără caractere, fără ritm – şi-l trimitea la Aghiuţă“.
Nu împărtăşim însă, opinia că B. P. Hasdeu şi-ar fi mascat demersurile poetice propriu-zise, supoziţie reluată în mai multe rânduri de Barbu Lăzăreanu, că, „din câte păcăleli a scornit în semiseculara-i carieră literară şi publicistică, cea mai straşnică păcăleală a lui Hasdeu a fost aceea de a face pe oameni să nu-l ia în serios ca poet, să-l creadă cel mult un cronicar duhliu sau un erudit care dă unele amănunte interesante şi în versuri. Om rebarbativ, cu o veşnică grijă parcă de a speria şi deconcerta pe cei mai ademenibili cetitori de versuri“. Nici vorbă! În orgoliul său de a domina în toate genurile literare peisajul artistic al vremii, B. P. Hasdeu nu şi-a ascuns niciodată aspiraţia realizării ca poet. Tocmai de aceea l-a durut aşa de mult judecăţile în bună măsură nedrepte ale lui Maiorescu – care, de fapt, nu privea deloc spre trecut, şi nici pe orizontala  prezentului, ci departe în viitor! Încercarea istoricului literar de a afla o justificare pentru neînţelegerea poeziei lui Hasdeu de către contemporani la adevărata ei valoare, nu se susţine. Mai aproape de adevăr se afla el când muta centrul de greutate al afirmării savantului pe alte planuri, sugerate metaforic: „Chiar dacă credinţa în suflet nu l-a izbăvit, ducându-l în himericul cer – glosa Barbu Lăzăreanu pe marginea poemei Gaudeamus – sforţarea lui Bogdan Petriceicu-Hasdeu de-a îmbrăţişa orgolioasă culmile, nu a fost zădarnică. Aici, pe pământ, le-a atins – acele culmi – între altele prin cavalcada cuvintelor. Unele dintre acestea treceau fulgerător peste conace, la care alţii ar fi zăbovit îndelung. Cele mai multe reprezentau tocmai treptele spiritului său aruncat în învârtituri ameţitoare, la fel cum, în Abîme de Victor Hugo, inelul fantastic al celor şapte sateliţi se simte-nvârtit în degetul planetei, celei măiestre în acrobaţii, Saturn“.
Trebuie să recunoaştem că din apropierea timp de cca 35 de ani, până în 1938, a istoricului literar de opera savantului, propriul său stil a suferit substanţiale şlefuiri, iar viziunea i s-a apropiat mult de deschiderile creaţiei hasdeene şi de spiritul jucăuş al maestrului admirat. Dovadă că în ultima sa comunicare, susţinută în timpul vieţii, la prima sesiune ştiinţifică de bibliologie şi documentare din decembrie 1955, Barbu Lăzăreanu găsea de cuviinţă să introducă o frază de tipul celei ce urmează, în contradicţie cu cadrul manifestării şi cu ţinuta restului intervenţiei, ce se constituia, însă, într-o formă neconvenţională de maximă elogiere: „Să ne bucurăm – rostea el – că printre figurile titanice, puţine de la Dimitrie Cantemir până în zilele noastre, am avut un Bogdan Petriceicu-Hasdeu, care, când îi cereai o notă, îţi dădea o monografie, iar când îi pretindeai etimologia sau biografia unor cuvinte, el, pentru câteva numai, îţi dădea un Etymologicum Magnum Romaniae, uriaşe volume, cărora le spunea simplu «fascicole», plus o sumedenie de caiete-manuscris“ – autorul exagera, desigur, din dorinţa de a proiecta figura savantului în perspectivă gigantică. B. P. Hasdeu nu a confundat niciodată volumul cu fasciculul, iar mulţimea caietelor manuscrise nu sunt altceva decât răspunsurile la chestionarele juridic şi lingvistic.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper