File din cronica unei familii din ţinutul Mureşului

Un articol de Valer Pol

Fragmentele care urmează provin dintr-o carte în lucru. Volumul, al cărui titlu provizoriu este Cartea Neamului Pol – Ştiucanu, îşi propune să redea viaţa unei familii de ţărani fruntaşi ardeleni declaraţi apoi chiaburi, până la momentul când, alungaţi de ciuma roşie bolşevică şi de pericolul colectivizării forţate, au fost nevoiţi să părăsească totul şi să plece la oraş. Ea este rezultatul unor cercetări genealogice de peste cinci ani, timp în care autorul a adunat un volum mare de informaţii din arhivele Bisericii Greco-Catolice ale Blajului sau din Arhivele Statului, din diferite biblioteci precum şi din contacte cu persoane în vârstă care au furnizat informaţii importante legate de neamul Pol, Ştiucanu – după cum acesta era cunoscut în satul Lefaia din judeţul Mureş. Informaţiile obţinute au scos în evidenţă personalitatea puternică a lui Ioan Pol -Ştiucanu de la care se revendică neamul, pe linie paternă, prezent la Adunarea de făurire a României Mari, pe Câmpia Libertăţii de la Alba-Iulia, la 1 decembrie 1918, precum şi descendenţa pe linie maternă dintr-un şir lung de dascăli, preoţi şi  protopopi, luminători ai satului.
Deşi în satul Ercea – Lefaia, sat ardelelan aflat sub dominaţie austro-ungară, limba oficială era limba maghiară, documentele din arhivele bisericeşti prezintă biserica drept o insulă de românism, unde se folosea o limbă română curată, nuanţată, unde existau norme cu putere de lege. Ele înfăţişează satul ca o entitate bine închegată, condusă după obiceiuri, rosturi şi reguli nescrise bine aşezate.
Haina
Iarna îşi trăieşte ultimele zile, dar, pe Dos, pe versantul sudic al Văii Cracoşului, încă mai este zăpadă groasă. Ambii versanţi ai pârâului din vale, printre acăţi, sunt încă înzăpeziţi. Eu, un copil de vreo 4-5 ani, am pornit, singur, într-o mică aventură, la pârâul de din jos de casă. Port un uioş de pănură sură, pe cap, o căciulă de blană care fusese albă, dar acum are o culoare incertă. În picioare, bocanci cumpăraţi de Tata, de la oraş. Ne măsura lungimea tălpii cu un beţigaş, apoi, la oraş cumpăra încălţămintea care se potrivea cu lungimea beţigaşului. <…> Trec, pe aceeaşi vale a pârâului, pe la o fostă fântână, astupată demult, se pare, cu bârne de lemn, dar care, în timp, s-au cam prăbuşit şi s-au acoperit cu vreascuri, frunze şi ţărână, formând o groapă destul de neprietenoasă. <…> Locul mi se pare straniu, fără să ştiu de ce. Îmi dă senzaţia de ceva îngropat, îngropat dar nu de tot. Mă uit, cam cu coada ochiului, spre fosta fântână şi văd acolo ceva ce semăna a haină, parţial îngropată în frunze şi crengi de acăţ, printre petece de zăpadă. Îmi iau inima-n dinţi şi cobor, nu foarte vitejeşte, pe peretele gropii, până către fundul acesteia.  Acolo – o bucată de haină de culoare kaki, parţial îngropată, parţial putrezită. Haină kaki!…Trebuie să fie o haină militară… De unde haină militară, în Cracoş, în fosta fântână, parţial astupată? De îndată, gândul mă duce spre ceva neplăcut… Războiul!
*
Mama şi surorile mele mai mari povesteau că la noi au staţionat nemţii. Au stat câteva zile, s-au comportat prieteneşte cu surorile şi cu Mama, le-au oferit macaroane cu carne, mâncare caldă nemţească, adusă zilnic de la popota din Crăieşti, au glumit şi s-au jucat cu surorile mele şi cu cele din vecini. Aveau nişte cai mari, frumoşi, pe care îi foloseau la trasul tunurilor. Mama a trebuit să evacueze vacile din grajd şi să le ţină afară, legate de acăţi, pentru ca nemţii să poată ţine caii în grajd. Mama rămăsese singură, cu patru copii şi gospodărie. Tata fusese nevoit, la fel ca alţi bărbaţi români, să-şi părăsească casa, familia şi gospodăria şi să se refugieze în România. Acum, aici erau militari străini, era război… Noaptea se auzea zgomotul înfiorător al avioanelor care treceau pe cer, pe deasupra. Mama a primit ordin de la nemţi să camufleze geamurile cu hârtie albastru-închis, pentru a nu se zări, noaptea, nici o lumină. De frica bombardamentelor, când veneau avioane, Mama şi copiii se refugiau într-o pivinţă săpată în pământ, în spatele casei, un fel de buncăr. Nemţii au stat destul de mult, apoi s-au retras repede, dar i-au luat Mamei porcul de tăiat la Crăciun. Nemţilor le-au luat locul, în dimineaţa următoare, trupele ruseşti. Mama şi cei patru copii, căci sora mea mai mică murise nu demult, s-au refugiat, repede, cu carul, la Băla, la bunica.
Ruşii au venit de peste deal, de la vie. Când coborau prin lanul de cucuruz, Floarea, sora mea mai mare, care, atunci avea cam şapte ani, a chemat-o pe Mama să vină să vadă cât de mulţi oameni vin. Mama a venit: erau trupe de ruşi. Norocul Mamei era că, pe vremea refugiului Tatii, Tetea Gligore, fratele ei vitreg de la Băla, în vârstă de vreo cincisprezece ani, fusese trimis de Buna să stea la noi, pentru o ajuta pe Mama. Când a văzut ruşii, Mama i-a cerut lui Tetea Grigore să suie copiii în car şi să-i ducă, cât mai repede, la Băla. Ea, femeie tânără, nu se putea expune riscului să rămână aici. S-a hotărât să-şi lase copiii în grija lui Tetea Gligore, iar ea a pornit, repede, prin pârâu, printre acăţi, şi, pe drumul care urcă pe Dos, tot printre acăţi, a luat-o, grăbită, către Băla, în aşteptarea sosirii copiilor, cu carul.
Nu ştiu cât au stat la noi ruşii, ştiu doar că, la întoarcerea de la Băla a mamei, a surorilor mele mai mari şi a fratelui meu, Onu, au găsit un dezastru. Casa şi conia de vară erau pline de gunoi, de pene de găină, de vase nespălate, o dezordine generală. Dar, cel puţin, pericolul a trecut. În afara morţii micuţei Aurelia, peste care Mama a trebuit să treacă singură, neavându-l pe Tata alături, erau, cu toţii acasă, salvaţi. Nemţii şi ruşii au plecat. Viaţa trebuia să-şi urmeze cursul.
*
Aşadar, aici a fost război. Pe aici au trecut trupe de nemţi şi de ruşi, deci, până la urmă, nu era chiar o aşa mare minune să găseşti, după ceva mai bine de zece ani, o haină militară semiîngropată. Cam aşa stătea, deci, treaba! Dar, ceva curios, haina avea un şir de dinţi mărunţi, din metal galben, dinţi aliniaţi, apropiaţi unul de altul. Ciudat, ce-o fi cu acei dinţi mărunţi, de metal galben? Nu mai văzusem aşa ceva. Îmi mai fac un pic de curaj, întind mâna şi prind, şovăielnic, haina umedă, rece şi atât de străină… Încerc, destul de rezervat, să rup câţiva dinţişori dar, nici vorbă, erau atât de bine prinşi încât nu se putea îndepărta niciunul. Nu puteam pleca fără să iau câţiva, dar, cum să fac? Nu aveam cu ce să mă ajut… Ba da… aveam! Aveam dinţii mei! Prind haina putrezită, mă aplec şi prind cu dinţii capătul şirului de dinţişori metalici. Strâng dinţii şi trag cu mâna dar, nimic. Nu puteam scoate nimic. Nu mai încerc, căci un gust neplăcut, de putred, un gust greţos îmi rămâne în gură. Scuip repede şi mă retrag, înfiorat. Groapa fântânii astupate, haina militară putredă şi, în final, gustul respingător m-au înspăimântat. Scuip din nou şi părăsesc acest loc atât de straniu acum dar care, ciudat, cu mulţi ani în urmă, fusese fântâna casei noastre.
Şcoala
Eu am început şcoala Pe Deal, la Lefaia, la „Şcoala elementară din Lefaia – cătun“, aşa scria deasupra intrării. Mai bine zis, am început-o acasă, ca autodidact, furând de la fraţii mei mai mari, Simion şi Aurelia. Când ei îşi făceau lecţiile, copil curios, stăteam pe lângă ei şi am prins şi eu buchile, aşa încât, îmi amintesc că citeam rubrica Cum va fi vremea, din ziarul la care era Tata abonat şi care era pus pe geamul uşii, între tindă şi camera unde stăteam.
*
La şcoală nu-mi amintesc să fi fost şedinţe cu părinţii. Ar fi fost, de altfel, dificil să-i aduni pe ţărani, la şcoală, când ei nu îşi vedeau capul de cât aveau de lucru la câmp şi în gospodărie. În schimb, se obişnuia ca, din când în când, părinţii să mai treacă pe la şcoală. Odată, într-o iarnă, Fironia, o femeie văduvă, cu trei băieţi, dintre care unul era coleg de clasă cu mine, a venit la şcoală să vadă ce şi cum se întâmplă cu copiii ei. Şi, ca să nu piardă vremea, şi-a adus furca, fusul şi oareşce de tors şi, în timp ce noi făceam lecţia, ea torcea, lângă perete, unde învăţătorul Damaschin i-a pus scaunul lui.
*
Şcoala din Lefaia era singura instituţie publică din micul sat Lefaia. Alt loc de întrunire, în afară de şcoală, nu era. Aşa încât, într-o iarnă, probabil după Crăciun, s-a organizat o serbare. Tineretul din sat, fecioraşii care terminaseră şcoala, au fost adunaţi şi pregătiţi de învăţătoarea mea din clasa a treia să facă o piesă de teatru. Era ceva cu o acţiune în mediul sătesc. Fratele meu cel mai mare, Onu, avea şi el un rol în piesă. Mergea seara la repetiţie şi avea un caiet în care îşi scrisese rolul de actor. ş…ţ. Îmi amintesc doar o frază din rolul personajului jucat de Onu: „Apoi, mie mi-o lăsat numa’ hamu’ şi calu’!“
Tutun
Alternând culturile, Tata semăna aici sfeclă sau tutun, tăbac, cum i se zicea, căci începuse obligativitatea cultivării lui. <…> Nu ştiu cât câştig însemna pentru părinţii mei, ştiu doar că era ceva impus de regimul democrat-popular. Da’ oareşce profit tot aveau bărbaţii, căci nu mai cumpărau tutun. Luau vreo două frunze usacte şi le tăiau, cu cuţitul, mărunt, mărunt. Tăbacu’ ăsta îl puneau apoi în tabacheră, că aşa era, ca la domni, cu tabacheră sau, unde nu, cu un săculeţ de pânză. Ş-apoi cum se scula omu’ din pat, primu-ntâi  lua un ziar, rupea o bucăţică de forma unui dreptunghi, punea tăbacu pe ziar, răsucea apoi ziaru’, lingea cu limba marginea foii şi o lipea de rola de ziar cu tutun şi, uite-aşa, ţâgara era gata făcută să-l oţălească o ţâră pe săracu’ om, să poată şi el să pornească la treabă. Trăgè la fumu’ ăla otrăvitor de tăbac ordinar şi de hârtie proastă de ziar combinat cu plumbul literelor şi, pe lângă el, toţi din casă, inclusiv copiii, că nici nu se punea problema să se duhănească afară. Când venea omu’ la tine în casă, se aşeza la masă şi, automat, făcea ţigara. <…> La noi în familie nu erau fumători nici Tata, nici fraţii mei mai mari. Tata era abonat la ziar, îi umbla foaia, cum se zicea, iar vecinii veneau la Tata să le dea bucăţi de ziare pentru duhănit.
La masă
Avantajul casei în câmp este că te afli, permanent, aproape de casă şi aproape de locul tău, poţi merge la amiază acasă pentru mâncare şi odihnă. De obicei, Mama se întorcea de la câmp puţin mai devreme pentru a pregăti repede, repede, ceva de amiază. Punea de mămăligă, aduna repede nişte lobode din grădină şi făcea, în grabă o ciorbă. Pe masă, lângă farfuria cu ciorbă, aveam, fiecare, câte o ceapă verde, smulse recent din grădină. Tata venea şi mesteca mămăliga. Între timp, pe plita fierbine a fiteului, în tigaie, Mama făcea o omletă din câte ouă încăpeau în ea sau  făcea caş fript: prăjea repede un pic de ceapă, peste ea punea felii de caş, care se topea şi se întindea când se punea în farfurie, spre deliciul nostru, al copiilor. Tot pentru operativitate, pregătea, fie mămăligă cu brânză, fie boţ. Boţul se făcea individual. Într-un bulgăre de mămăligă caldă, se introducea un bulgăre de brânză. Fierbinţeala mămăligii topea brânza, care se întindea şi făcea din boţ o mâncare rapidă şi hrănitoare. Părinţii şi cei mari mâncau la masă, iar noi, cei mici, la o măsuţă joasă, pe nişte scaune mici, fără spătar.
Ştiucanu
Moşu-to, Ştiucanu, avè cal şi căruţă. Ş-apoi la drumu’ ăla de iesă oblu în sus, ca să vadă drumu’ când vinè nòptea, o împlântat on acăţ. Şi dup-aia s-o făcut tufile elea de acăţ. Era petrecăreţ el, oi-oi-oi… Şi dup-aia o rămas văduv de tânăr şi nu s-o mai recăsătorit, nu prè să făcè d-èstea în vremea aia, că era relijia greco-catolică tare severă în èlea treburi, că zâcè că “ce Dumnezo o împreunat, om pe lume să nu mai despartă”. Numa’ dacă ţ-o murit muierea, să şi luat una (la) care tăt i-o murit bărbatu’”. Şî purta păru’ lung şî colop mare şi izmene, aşa să purta tătă lumea. Şî iarna cu ciòreci şi opinş’ şî c-om huioş. Opinşile era din şoric de vacă. şfragment dintr-un interviu cu Gheorghe Buta, unul dintre cei mai vârstnici vecini ai neamului Polţ.
Lea Marie
La casa asta o trăit Lelea Márie Pop, Lea Marie, cum îi ziceam noi, pe care eu am cunoscut-o bătrână şi bolnavă. <…> Lea Marie, la bătrâneţe, avea tromboflebită. Picioarele ei erau mereu umflate şi dureroase, cu supuraţii continue, motiv pentru care îi erau, permanent, bandajate cu cârpe, care miroseau neplăcut. Venea la noi, cu bota, şchiopătând, se aşeza şi se plângea permanent de nora ei, Lucreţia, cu care se înţelegea tare rău. Stătea, povestea, iar Mama şi Tata nu prea aveau timp să o asculte, căci erau prinşi, permanent în tot felul de treburi. După o vreme, zicea: „No, mă duc acasă!”, dar nu se ducea, mai stătea şi relua aceleaşi văicăreli. După un timp, zicea iarăşi: „No, mă duc acasă!”. S-ar fi ridicat să plece, dar, iarăşi mai avea altceva de zis şi iarăşi mai stătea. După un alt timp, repeta aceeaşi formulă. Tata, om cu multă răbdare şi respect faţă de oricine, dar care deja cunoştea toate problemele Lelii Marie, îi zicea: „No, du-te! Du-te, Lele Marie!”. Ş-apoi, mergea, cumva.
Ciogu
Dincolo de Capu’ Gârlii, pe partea de sub Dos, era fâneaţa lu’ Ciogu, un bătrân din Ercea, care venea şi cosea şi făcea fânul. Cred că e singurul bătrân născut în secolul al nouăsprezecelea pe care l-am cunoscut personal. Ciogu purta cămaşă albă lungă, curea lată, izmene albe, iar pe cap, purta pălăria ardelenească cu boruri late, exact aşa cum arată Moşu Ştiucanu în singura fotografie rămasă de la el. Înafară de port, Ciogu a rămas în amintirea mea prin cântec. Cred că era printre ultimii ţărani care mai cântau la lucru. Da’ cânta foarte tremurat: Ã-hă-hă-hă!
Ã-hă-hă-hă! Ã-hă-hă-hă! Cred că era un fel de a cânta, specific generaţiei lui, nepreluat de celelalte generaţii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper