Dragostea într-o capitală europeană a culturii

Un articol de MAGDA MIHÃILESCU

S-ar zice că Festivalul internaţional al filmului de dragoste de la Mons o duce tot într-o sărbătoare. Anul trecut a aniversat 30 de ani de existenţă, anul acesta oraşul care îl găzduieşte este capitală europeană a culturii. Bucurii, festivităţi, proiecte duse la capăt,  idei insolite au existat, nu însă şi răsfăţuri. Nimeni nu o duce pe roze în lumea de astăzi şi constrângerile economice se văd poate mai abitir cu prilejul manifestărilor de la care te-ai aştepta, date fiind circumstanţele sărbătoreşti, să aibă punga ceva mai plină. Nu se întâmplă aşa. Numărul redus de invitaţi, modestia petrecerilor vorbesc despre strâmtorarea organizatorilor care, însă, fac faţă cu zâmbetul pe buze şi, în mod sigur, cu eforturi de care noi nu avem idee. Se mai poate scădea de ici, de colo, important este însă ca Filmul să fie la locul lui, adică la înălţime. Dacă râvnita condiţie de capitală europeană a culturii îi poate adăuga un pic de strălucire, cu atât mai bine. Adevărul este că mica localitate s-a tot pregătit de vreo patru ani pentru acest eveniment care, aşa cum sublinia fostul prim-ministru, burgmeisterul oraşului, Elio di Rupo, nimeni altul decât preşedintele festivalului, „va naşte un Mons mai mândru ca niciodată”. După doi ani de şantier, drumurile de acces către La Grande Place, repietruite, au uşurat şi viaţa cinefililor, a festivalierilor, principalele săli aflându-se în această zonă. Curioşi, dar şi încrezători în promisiunile autorităţilor, ne-am aşteptat ca marile lucrări, Les grands travaux, atât de ambiţioase, să fie încheiate în primăvara acestui 2015. Din păcate, noua gară proiectată de faimosul arhitect Calatrava sau noul Palat al congreselor, şi el conceput de o celebritate, Libeskind, ambii autori ai reconstrucţiei Ground Zero de la New York, încă nu au fost ridicate. După cum se vede, se întâmplă şi la case mai mari. Dar, dacă raţia de admirat exterioare a fost mai redusă, invitaţiile în interioare au fost demne de condiţia unei capitale culturale. Din ziua declarării oficiale a festivităţilor (24 ianuarie), s-au tot succedat expoziţiile. În perioada festivalului am prins şi noi un Van Gogh la Borinage şi o splendidă expunere de documente (fotografii, scrisori) neştiute despre viaţa şi opera scriitoarei Marguerite Yourcenar. Am amintit toate acestea pentru că este cum nu se poate mai îmbucurător să vezi filme într-un oraş aflat în sărbătoare. O selecţie oficială al cărei model nu mai este un secret pentru cunoscătorii festivalului (şi anume una care, în ciuda titlului sprijinit pe filmul de dragoste, nu este nici pe departe fixată în erotică) ne-a  plimbat din nou prin lumea largă, pentru a ne aduce în faţa ochilor atât de şerpuitoarele, atât de deconcertantele fire ale relaţiilor afective dintre oameni. O fi mişcând dragostea sori şi alte stele, cum zice poetul, dar, vai, în viaţa de toate zilele ne izbim de atâtea împotriviri care ne găsesc dezarmaţi, neputincioşi. De fiecare dată ţin să văd, dacă se poate, toate titlurile competiţiei oficiale, pentru că aici se adună noutăţile culese de delegatul general André Ceuterick, pentru care „dragostea, ca obiectiv tematic  al festivalului, se declină sub toate formele, uneori curioase şi  improbabile, toate mijlocind o călătorie pasionantă printre culturile lumii întregi, la capătul căreia descoperim realităţi umane uluitoare, de atâtea ori necunoscute”. Critic de film, activitate nepărăsită, cu toate corvezile presupuse de funcţia sa, André Ceuterick este un observator atent al mişcărilor din lumea filmului şi întotdeauna mi-a făcut plăcere să discut cu el, mai ales în momentele de lehamite ale meseriei noastre. Nu cumva ne încurcăm inutil în iţele noţiunii cinema de autor, m-am întrebat uneori. După părerea lui, „ceea ce stabileşte forţa şi autenticitatea acestui cinema, în contextul actual, ar fi tocmai capacitatea de a fi radical, fără concesii, creativ şi original, chiar dacă pare aspru, auster, sumbru, pesimist”. Am încercat, de-a lungul zilelor festivalului, să depistez constantele sociale din filmele selecţionate asupra cărora îmi atrăsese atenţia, şi anume „rătăcirile individuale, sinistroza colectivă, ura banalizată”. Şi de-ar fi numai asta! Dintre titlurile competiţiei, cel care ne-a stârnit nerăbdarea de a-l vedea a fost A Girl at my Door, debutul lui July Jung, o tânără  autoare din Coreea de Sud, ţară al cărei cinematograf în plină explozie ne cere să fim vigilenţi. Aşa cum se întâmplă de multe ori, am ştiut că acesta va fi filmul ediţiei 2015. Juriul internaţional, din care a făcut parte şi cineasta noastră Anca Damian, nu a avut probleme în a-i acorda Marele premiu, întruchipat acum nu de obişnuitul trofeu, ci de un Dragon ce aparţine mitologiei locale, reînviate cu prilejul ceremoniilor din acest an. Impresionantă forţa unei regizoare aflate la primul ei film, cu atât mai mult cu cât subiectul este pe muchia unui cuţit care poate oricând să taie unde nu trebuie. O poliţistă tânără, se pare de toată isprava, detaşată din Seul într-un sat de pe ţărmul oceanului,  se ataşează de o adolescentă agresată şi hăituită de un tată vitreg violent, beţiv notoriu. Misterioasă, singuratică, fără o existenţă expusă, afecţiunea eroinei pentru copila nefericită stârneşte bănuieli în mica localitate în care nu adevărurile evidente, strigătoare la cer, contează, ci privirile crucişe, suspiciunile. Situaţia se complică atunci când va fi dat în vileag un episod tulbure din trecutul poliţistei, mutate, de fapt, disciplinar, motivul fiind o relaţie homosexuală. Din clipa aflării acelui adevăr, deşi rămas în urmă, spectatorul uşor descumpănit va încerca să refacă tot traseul raporturilor dintre femeia protectoare şi fata fără acoperiş. Gesturile vor fi altfel interpretate, orice apropiere, altfel normală în absenţa informaţiei dobândite, este însoţită de umbra unui gând urât, a dorinţelor ascunse şi, implicit, a vinovăţiei. Ambele personaje se apără în felul lor. Refuzând să o mai protejeze pe fata cu care se trezeşte mereu la uşă, femeia fuge de trecut, poate de ispită. Neştiutoare, adolescenta se agaţă de şansa unei întâlniri pentru ea materne. Prinse în această încleştare psihologică, raporturile dintre cele două se încarcă, treptat, cu o violenţă greu de imaginat. Adolescenta înţelege jocul crud al celor din jur care închid ochii în faţa ororilor acceptate în societate, cum ar fi cruzimea tatălui său vitreg, dar nu-i deschid atunci când realitatea contrazice norma. De acum încolo va duce un război de una singură şi va fi câştigătoare. Violenţa despre care se vorbeşte mult în orice evocare a cinematografului asiatic nu lipseşte nici aici, chiar dacă autoarea este o femeie, dar este concurată de o delicată înţelegere a ceea ce un om duce cu el. La bine şi la rău. Protagonista, Doona Bae, ar fi meritat Premiul de interpretare, dacă prin acest cumul nu ar fi fost nedreptăţită o mare actriţă germană, Nina Hoss din filmul lui Christian Petzold Phoenix, într-un rol de o extraordinară forţă dramatică, al unei supravieţuitoare de la Auschwitz, mutilate de o explozie, care duce o luptă halucinantă pentru a se reconstrui pe sine; în întregime, de la chipul de nerecunoscut, la recucerirea demnităţii. Lista candidatelor ar putea fi mai lungă, ediţia din acest an fiind dominată, mai mult decât altădată, de personaje feminine. Rossy de Palma, excentrica interpretă a lui Almodovar, a fost în filmul Graziella al regizorului francez Mehdi Charif o fiinţă umilă, cu viaţa marcată de anii de închisoare, care încearcă în zadar, alături de un fost tovarăş de suferinţă (Denis Lavant), să se elibereze de condiţia marginalului. Perechea insolită Rossy de Palma – Denis Lavant, bătută de soartă, a contrastat puternic cu frumoasele, sclipitoarele cupluri burgheze din I nostri ragazzi al unui tânăr cineast promiţător, Ivano de Matteo, pe care ni-l recomandau, ori de câte ori ne vedeam, toţi italienii. O istorie deloc îngăduitoare despre ceea ce s-ar putea numi tirania unor părinţi care înţeleg să-şi apere copiii cu orice preţ (minciună, mistificarea adevărului), chiar dacă cinicele lor odrasle au luat parte la un omor, văzut ca o întâmplare printre altele. Alessandro Gassman (fiul marelui Vittorio Gassman) şi Giovanna Mezzogiorno, Luigi Lo Cascio şi Barbora Bobulova, doi fraţi şi consoartele lor îşi reglează vechi probleme de familie în zilele ce au urmat dezastrului. Cu fiecare dispută, adevăratul chip moral al fiecăruia prinde contururi uneori deconcertante, dezlegarea nevenind decât în ultimele, exasperante momente. Cum în programul festivalului am citit că eroina din The Way Out a cehului Petr Vaclav ar fi o tânără româncă, Zaneta, mi-am propus să nu-l pierd, orice ar fi. Nu-mi pare rău că am văzut acest film aspru, numai că susnumita Zaneta  nu este una de-a noastră, ci o ţigancă, romă, cum ar veni, plină de energie, care nu vrea să se piardă într-o lume ostilă. Interpreta are o severitate fermecătoare, în multe momente seamănă cu actriţa americană Hillary Swank (Fata de un milion de dolari). Au fost şi români la Mons, ca în fiecare an. În actuala ediţie, onoarea de fi în selecţie a revenit Cristinei Iacob (Selfie) cu O poveste de dragoste (titlul englez: Love is a Story). Cel de al doilea film al tinerei regizoare a alimentat, alături de alte vreo două titluri de pe diferite meridiane, cota de candoare a sentimentelor de care, totuşi, un festival cu dragostea scrisă pe frontispiciu nu se poate lipsi. Aparţine „genului poveşti de Crăciun“ (nelipsite din producţia americană, bunăoară), în care basmele coboară pentru o clipă pe pământ. Întâlnirea dintre un violonist (Dragoş Bucur insolit, cu o perucă de artist romantic şi un zâmbet care a făcut ravagii printre doamne) şi o jună, când Albă ca Zăpada, când Fetiţa cu Chibrituri (o frumoasă debutantă al cărei nume merită reţinut, Raluca Aprodu) se urmăreşte asemenea răsfoirii unui album sentimental, în care imaginile unei ierni de vis ţin loc de începutul unui nou capitol. Un semn îmbucurător a fost prezenţa în secţiunea scurt metraj a două producţii româneşti, Vera, de Dorian Boguţă şi Colecţia de arome, al lui Igor Cobileanski. Primul autor, cunoscut mai ales ca un valoros actor, se afirmă tot mai mult şi în regie, cu o siguranţă mai ales în construirea situaţiilor şi a dialogurilor. Într- o seară în care nu dorea să fie singur, un tânăr şi arătos (Anghel Damian, o vedetă a tinerei generaţii) şi, pare-se şi cumsecade, va fi urmărit de toate ghinioanele din lume. Cât despre Cobileanski, ori de câte ori îi văd numele în dreptul unui scurt metraj, sunt sigură că umorul lui trist mă va pune din nou pe gânduri.

cinema

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper