Despre văz ca organ al sensului

Un articol de Horia Pătraşcu

Prin văz omul se ridică deasupra abisului înspăimântător al lumii. De aceea orbirea este atât de îngrozitoare: fără văz lumea se descoperă în întreaga ei monstruozitate. Ce este o mare dezlănţuită? Un vuiet, un muget pentru auz, o răceală de gheaţă pentru simţul termic, o uleioasă senzaţie tactilă, un gust sărat şi cleios. Ce este aceeaşi mare pentru văz? O splendidă manifestare a naturii dezlănţuite, o ipostază a sublimului, o cutremurătoare  trăire estetică a frumuseţii sau a divinităţii lumii.
Nietzsche a sesizat acest lucru în Naşterea tragediei: apolinicul ţine de văz, dionisiacul de auz. Tragicul dintr-o tragedie este reprezentat de cor, de muzica abisală a tumultului şi torentului întunecos şi vulcanic al lumii, în timp ce dimensiunea cosmică aparţine reprezentării vizuale, reprezentării scenice. Aristotel, dar şi Heidegger privilegiază văzul între toate simţurile omului. Este simţul suprem şi primordial – cel prin care toate celelalte îşi află împlinirea şi rostul. Toate celelalte simţuri par să fie create în slujba văzului, înspre văz, urmărindu-l şi aspirând spre el, văzul predeterminându-le teleologic.
Contemplarea pentru Aristotel, pre-vederea sau previziunea pentru Heidegger sunt scopuri ultime, respectiv structuri fundamentale ale fiinţei umane câtă vreme înţelegerea însăşi ţine în mod esenţial de sfera vizualului şi a vizibilului. A înţelege înseamnă „a vedea“, o concepţie asupra lumii este o „viziune“ sau „o privire“ asupra lucrurilor.
Metafizica luminii este o sintagmă nepotrivită, căci absolut orice metafizică este o metafizică a luminii. De la Platon până la J. L. Marion toată reflecţia filosofică este o reflecţie asupra vizibilului. Vederea aşază lucrurile lumii într-o dimensiune a formei, a ordinii şi prin aceasta atenuează, netezeşte, ameliorează, îndulceşte, înmoaie, îmblânzeşte realitatea. Pentru că pune distanţe? Pentru că văzul, după ce absoarbe imaginea unui lucru, o proiectează instituind un interval salvator între subiect şi obiect, origine a cunoaşterii şi a existenţei umane în general? Prin oricare alt simţ omul este confundat şi scufundat în obiectul percepţiei sale, indistinct, altfel decât în mod foarte vag, de percepţia însăşi. Cu excepţia văzului, celelalte simţuri trăiesc ca senzaţii interne, lăuntrice stimulii exteriori. Doar în măsura în care orice simţ „participă“ la văz, se poate vorbi, cel puţin in nuce, de o distanţă subiect-obiect.
Oricât de oribil, de respingător ar fi un aspect al realităţii, prin văz el devine suportabil, în vreme ce acelaşi aspect, dacă ar putea fi auzit, ne-ar înnebuni pe loc. Puneţi urâţenia unui om sau a unui loc în sunete şi imaginea acustică vă va sfredeli creierul şi însuşi miezul fiinţei. Imaginaţi-vă că toată durerea tăcută a lumii ar prinde glas, că murmurele solitare ale bolnavilor părăsiţi ar deveni audibile, că toate horcăielile agonice, plânsetele şi suspinele, strigătele şi rugile s-ar ridica din toate cotloanele şi ungherele suferinţei, că vaporii şi aburii durerii s-ar înălţa precum un nor deasupra lumii, un nor sonor, norul strigătelor la cer! Că acest nor ar trimite ploi de urlete şi vaiere asupra pământului într-o apocalipsă sonoră! Nimeni n-ar putea îndura ţipătul manifest al adâncurilor vieţii…
Dacă am auzi toate sunetele mute pe care viaţa însăşi le produce în mişcarea ei spre ea însăşi –  de la freamătul târâtoarelor până la zbieretele liliecilor, de la fojgăiala păianjenilor şi viermilor până la vânzoleala şobolanilor, de la croncănitul corbilor până la lătratul şacalilor, de la ţipetele păsărilor de noapte până la râsetele maimuţelor şi de la toată larma necuvântătoarelor până la cea făcută de fiinţele cu urlet articulat –, am înţelege că universul este un vuiet continuu, înspăimântător şi ucigător. Şi încă am lăsat la o parte toată aşa-zisa „muzică a sferelor“, din fericire inaudibilă, căci dacă s-ar propaga până la noi teribilele zgomote pe care trebuie că le produc exploziile solare, erupţiile, ciocnirile corpurilor cereşti, bubuiturile cosmice, morţile stelelor, craniile noastre ar plesni ca nişte boabe de struguri strivite între degete. Numai un naiv primitiv ca Pitagora îşi putea imagina muzica sferelor ca pe o armonie sublimă, plăcută pentru un prezumtiv auz. În realitate, armonia în discuţie, de-ar putea fi auzită, ar descuraja pentru totdeauna orice ureche ar încerca să se mai ivească vreodată.
Există o mărturie importantă în sensul celor spuse. Ea îi aparţine lui Ernst Munch, care a simţit la un moment dat, în toată concreteţea lui materială, ţipătul sau strigătul lumii, experienţă care a născut celebra pictură cu acelaşi nume. „Am simţit, spune Munch, un strigăt străbătând natura.“ Personajul reprezentat este înfăţişat astupându-şi urechile într-un disperat gest de apărare în faţa sfredelitorului sunet şi cu gura deschizându-se larg într-un strigăt. Strigătul lumii se contopeşte cu strigătul celui care-l aude, nici o distanţă nu mai separă obiectul de subiectul percepţiei, lumea se dizolvă într-unul şi acelaşi act al ţipătului lumii şi omului. Nici o reprezentare a sfârşitului lumii nu este mai fidelă decât această apocalipsă a lui Munch.
Vederea pune surdină peste vuietul lumii, făcându-l pe om să se delecteze cu formele ei, cu iluzia cosmosului, cu spectacolul suprapus haosului. „Fiat lux!“ Cuvântul însuşi înseamnă sunet vizual, ca şi muzica. Ne înconjurăm de muzică şi de cuvinte pentru a pune o barieră între strigătul îngrozitor al lumii şi noi, pentru a traduce într-o limbă familiară, cunoscută, zgomotele amorfe ale lumii. Muzica nu poate fi descrisă decât într-un registru vizual, cromatic. Când reauzim sunetele naturii, nu facem decât să auzim muzica prin care le-am tradus într-un limbaj uman. Şi facem astfel întrucât nu există nici un limbaj al naturii, natura este mută şi surdă, natura nu poate să ofere nimic nevoii noastre de sens. Văzul însă satisface nevoia noastră de sens prin simpla sa acţiune: vedem forme, vedem contururi, vedem configuraţii. Lucrul are un sens prin el însuşi, prin forma pe care o are. Ce sens are un munte? Acela de a fi un munte. Ce sens are o apă? Acela de a fi o apă. Ce sens are un tigru? Acela de a fi un tigru. Ce sens are un om? Acela de a fi un om. A vedea înseamnă a percepe sensul imanent unui lucru, imanent şi indiscutabil. Un lucru este ceea ce este. Nu există nici un lucru văzut care să nu poate fi luat ca atare, drept ceea ce este, nimic altceva decât ceea ce este. Oricât de absurd, oricât de neobişnuit, oricât de miraculos ar fi – prin vedere el intră în aria de la sine înţelesului, în sfera evidenţei. De altfel, evidenţa nu este nimic altceva decât ceea ce se vede! Când Dumnezeu a rostit „Fiat lux!“, să se facă lumină, el a creat organul de percepţie al sensului. Pentru a fi, un lucru nu trebuie decât să fie văzut. Văzut, iar nu pipăit sau ascultat sau mirosit sau gustat. Da, se va spune, dar nu doar omul vede. Sigur, nu doar omul vede, dar s-ar putea ca natura sau Dumnezeu să caute, prin toate încercările pe care le face, acea privire asupra ei / lui însuşi, atingându-şi culmea în privirea cea mai liberă, cea mai contemplativă, cea mai pură. Nu revine toată înţelepciunea orientală, oricât de ezoterică, la acelaşi principiu: priveşte lumea aşa cum este, lasă-te deschis înspre formele ei, primeşte, percepe, acceptă, alungă-ţi oricare alt gând din minte în afară de pura şi simpla percepţie a realităţii, a lumii? Văzul, simpla vedere asupra lucrurilor, privirea asupra lucrului ca lucru, eliberată de orice gând sau de orice prejudecată, în limbajul fenomenologic, întoarcerea la lucrurile însele, în acelaşi limbaj, este scopul, destinaţia întregii activităţi mintale. Mintea trebuie să-şi reaproprie văzul, să înveţe de la ochi, să-şi deschidă ochii.
Limbajul uman este un limbaj cu sens. A rosti înseamnă a (de)numi un lucru văzut. Acesta este un măr. Aceasta este o piatră. Acela este un bărbat. Sunetele limbii sunt sunete vizuale, sunt sunete impregnate de privire. Limbajul uman este văz articulat. Din acest motiv, orbii din naştere au probleme majore de limbaj, fapt descris de Ernst Cassirer în Eseu despre om. Până ce să li se formeze „imaginile vizuale“ – pentru care mintea lor, ca orice minte umană, este pregătită să le aibă – în urma unei atente îndrumări şi educaţii, limbajul rămâne extrem de problematic. Dacă pentru un văzător asocierea dintre lucru şi cuvânt este simplă, pentru un nevăzător acelaşi proces este foarte complicat întrucât imaginea lucrului se formează într-un mod extrem de dificil în absenţa văzului. Nu există o imagine tactilă a lucrului, există numai o imagine vizuală a lui pe care doar în urma combinării dintre pipăit şi descrieri şi-o poate forma sau aproxima.
Ne putem imagina o minte exclusiv vizuală, dar niciodată o minte exclusiv auditivă sau tactilă sau gustativă. Mintea este văzătoare în esenţa ei.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper