Cum citim?

Un articol de C. STÃNESCU

Nu mai ştiu dacă şi azi o societate numită „Anonimul“ mai strânge sub misteriosul ei nume, ca acum două decenii, adunări scriitoriceşti în care se dezbăteau cu aprindere din nou revoluţionară noile-vechile chestiuni ale vieţii literare de atunci, la puţini ani după evenimentele din 1989. Ce ştiu e că de la una dintre acele adunări de demult mi-a rămas viu şi sonor în urechi strigătul exasperat al unuia dintre tinerii ce începeau să bată cu pumnii încă fragezi în porţile „ruginite“ ale templului literar: De ce să mai citim azi Război şi pace?! De ce avem nevoie de Anna Karenina?! Cât să mai înghiţim „religia“ lui Tolstoi?! Iconoclastă, noua dinastie purcedea la doborârea tinerească a idolilor… Mi-am amintit această scenă – emblematică pentru orice nou început – citind ieri un interviu extraordinar al lui Nicolae Breban cu Ana Barton (Contemporanul nr.3, 2015). Intitulat cu una dintre frazele memorabile ale cititorului Nicolae Breban („Misterele cărţilor mari rămân între pagini“), interviul debutează cu răspunsul tăios al acestuia rămas actual, ca şi acum 20 de ani: noile dinastii, ca şi primii faraoni, îşi încep istoria distrugând toate înscrisurile ce le preced, „curăţă“ locul. Da, afirmă autorul Animalelor bolnave, „primele dinastii asta făceau. Îi rădeau pe antecesori şi cu ei începea lumea!“ De la „faraoni“ şi „mankurţi“ prozatorul alunecă vijelios în plină actualitate: „O anumită generaţie, nici măcar întreagă, impulsionată de Manolescu, care după căderea comunismului a vrut să aplice aşa-zisul postmodernism preluat de la americani, foarte mult vulgarizat. Manolescu, de fapt, a făcut un experiment puţin sadic cu aşa-zisa generaţie ’80, în care unii ucenici de-ai mei n-au intrat – Ioan Groşan, Stelian Tănase –, dar Cărtărescu a mers din plin“. Acelaşi N. Manolescu, însă, cu „experimentul lui puţin sadic“, fusese, nu uită prozatorul să spună, „unul dintre oamenii care ne-au sprijinit pe noi, generaţia ’60, pe mine, pe Nichita, pe Doinaş …“, o generaţie care şi-a avut şi ea „faraonii“ săi. Ceea ce e admirabil în spusele unui scriitor de talia lui N. Breban constă în convingerea lui că „nuieluşa de alun“ sau „degetul de lumină“ ce dau verdictul şi consacră – sau nu! – talentul oricărui nou-venit „faraon“, cu pulsiunile lui detractoare cu tot, stau în mâna câtorva, puţini, a acelor critici literari a căror viziune distinge „noua direcţie“ a culturii de la un moment dat: „Verdictul dacă el are vocaţie şi dacă ceea ce produce are calitate îl dau criticii literari de prestigiu ai momentului. Cei şase-şapte critici literari ai unei naţiuni dau verdictul de valoare. Când Maiorescu a vorbit despre talentul lui Eminescu lumea a deschis ochii asupra lui. Când Lovinescu a spus despre doamna Bengescu că are vocaţie şi talent, a afirmat-o ca romancieră de talent. Valoarea – repetă şi insistă romancierul – o decid cei şapte-opt critici ai unei naţiuni. Ei spun «acest opus are valoare». Maiorescu, Călinescu, Lovinescu,, Ibrăileanu, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Ion Negoiţescu, Lucian Raicu – ăştia-s marii critici care îşi asumă acest mare risc. De exemplu, Lovinescu a greşit enorm crezând că nu va avea succes Caragiale. Şi s-a înşelat, deci, se poate să se înşele marii critici. Dar a avut dreptate cu Camil Petrescu, cu doamna Bengescu, cu Ion Barbu. Călinescu i-a lansat pe aceşti tineri care au venit cu direcţii mari în literatura română.“ Întrebat asupra modelelor ce l-au putut atrage ori influenţa, Nicolae Breban se plasează la antipodul filistinului limfatic despre care vorbea undeva Marin Preda, amintindu-l cu umor pe acel tânăr scriitor care nu mai putea dormi de dragul lui Joyce, ţinut tot timpul sub braţ, citindu-l întruna, ziua şi noaptea. Până şi în tramvai. Autorul romanului Bunavestire îşi recunoaşte „slăbiciunea“ tinerească şi nu numai de a fi fost atras nu doar de… Joyce, dar şi de micile modele, „mi-au plăcut – convine el – unii prozatori de vagon lit, cum zic francezii. Roman de bulevard. Ei bine, erau câţiva care ne-au entuziasmat, dar şi maestrul meu, Dostoievski, a avut la rândul său un romancier de bulevard preferat, Eugéne Sue, cu imensă vogă, care a scris Misterele Parisului. Era un romancier cam trivial care i-a plăcut lui Dostoievski în tinereţe. Mi-a plăcut un alt romancier de vagon lit, tot un francez, Maurice de Kobra. Apoi, era Pitigrilli, iar la noi erau Damian Stănoiu şi Mihail Drumeş. Romanele astea aveau o intrigă incitantă şi pasionantă pentru un tânăr.“ Fiecare vârstă cu iubirile ei: tinerii – dar nu numai ei! – se hrănesc cu „oasele“ romancierilor de vagon lit, iar Grobei însuşi, ambivalentul Grobei nu-i tocmai el incompatibil cu cei numiţi aşa de prozatorul Nicolae Breban. Însă „romanele formatoare“, marile modele, catalitice, sunt altele. Pentru Nicolae Breban unul dintre acestea este Liviu Rebreanu „în primul rând (…) Sadoveanu, bineînţeles, Agârbiceanu. În Muntenia, abia cu Marin Preda, după război, a apărut un romancier de prima mână. Iar după aceea mi-a plăcut Camil Petrescu. Pe doamna Bengescu am descoperit-o întâmplător.“ Cultul nedezminţit al marilor modele continuă cu marii ruşi. „Lermontov, pe care l-am descoperit când eram foarte tânăr. Un erou al timpului nostru – o carte fantastică, un roman apărut în 1840, foarte puţin cunoscut în Occident, în care pentru prima dată apare tema dublului. O temă care m-a obsedat.“ L-a obsedat: în literatură ca şi în viaţă. Istoria „dublului“ Grobei a invadat şi viaţa autorului, semnificând ruptura decisivă a prozatorului Nicolae Breban de sistem – sistemul comunist ce nutrise, el, iluzia că-l „cucerise“ pe scriitor. Cu această ruptură anunţată în prima carte, Francisca, tema literară şi existenţială continuă să-l obsedeze: e „o temă care m-a obsedat: că un om poate fi el însuşi, dar şi contrariul lui. Lermontov a murit tânăr, la 28 de ani. Era, în primul rând, poet. După el, Gogol, cu Suflete moarte, Revizorul, Căsătoria, Jucătorii de cărţi. Le-am explicat prietenilor mei Nichita Stănescu şi Matei Călinescu ce înseamnă tipologia modernă (…). Gogol îl face pe Akaki Akakievici, din Mantaua, iar Dostoievski spune că a fost maestrul lui. «Noi toţi am ieşit din Mantaua lui Gogol. Apoi, uriaşul Tolstoi, pe care tinerii din Franţa şi România îl ştiu doar din filme. Din romane mari nu se pot face filme. Eu, când văd Crimă şi pedeapsă, chiar făcut de Polanski, închid. Misterele cărţilor mari rămân între pagini“. Aşa e şi cu ecranizările româneşti, inclusiv după Moromeţii, film splendid, sau Marele singuratic: ceva imposibil de „transpus“ rămâne ferecat „între pagini“, întoarcerea uneia în alta rămâne (este) imposibilă, vorba marelui prozator din Siliştea Gumeşti. Există o „vedere“ în cărţi imposibil de transpus pe ecran, decât cu preţul falaciosului trădător şi inautentic: Grobei şi jumătatea lui Paul Sucuturdean nu pot avea decât chipuri literare, de ordin „fantastic“, netransmisibile. Pe marginea imposibilei translaţiuni prozatorul glosează profund şi, spune mai departe, descifrând lecţia maeştrilor săi necunoscuţi cu onestitate, riscând chiar incomprehensibilul: „«De ce-i grozav Akaki Akakievici?», m-au întrebat Nichita şi Matei Călinescu, asistentul lui Vianu. I-am spus lui Nichita că Akaki Akakievici este un cocoşat cu splendizi ochi albaştri. Adică-i o contradicţie în termeni. Să spui despre un ticălos că e un sfânt. Şi Dostoievski a dus asta la vârf, prin Svidrigailov din Crimă şi pedeapsă, un personaj care m-a fascinat din tinereţe. Este un ticălos, un porc, un criminal care în ultima parte e de o splendoare umană nemaipomenită. Iată cum a învăţat Dostoievski din lecţia lui Gogol…“. Nu se ruşinează Nicolae Breban că a învăţat aceste „lucruri complicate“ de la maeştrii săi, „este o meserie grea“ şi: „E mult mai simplu să descrii nişte mici chestii, să arăţi traiectul tău digestiv, părerile tale, femeia cu care ai fost în pat, să faci nişte apercepţii în legătură cu politica, să te plângi de starea mizerabilă a lumii – să spui prostii…“. Comprehensivă, profundă este şi „lecţia“ învăţată, fără complexe, de la Stendhal, cu Roşu şi negru şi Mănăstirea din Parma, mari cărţi „în care el vine cu tema ambiţiosului. Julien Sorel e un ambiţios ciudat.
Nu-i o caricatură ca la Nicolae Filimon în Ciocoii veci şi noi. Sorel e complicat. E un arivist foarte interesant: eşti tu, cel care citeşti. Un arivist care îl admiră pe Napoleon, visează, ca şi Raskolnikov, că poţi trece de graniţa morală adică lucruri foarte înalte…“. „Cu Balzac e un mister: vorbind cu foarte mulţi francezi şi cu români, am văzut că majoritatea ori îl înjură, ori spun că este de necitit“ – se miră marele prozator. Pe el l-a „impresionat şi când am fost tânăr, dar şi acum, printr-un tip de grandoare, de paranoia, mai clar“. „Paranoia“ Balzac constă în voinţa, demiurgică, de „a crea sistem. Adică nu numai să scrii una-două cărţi bune sau cinci capodopere (…) am spus că eu mă opun conceptului de capodoperă la care se apleacă toţi latinii. Pe mine mă interesează opera. Aici sunt neamţ“. „Neamţul“, cu „paranoia“ lui Balzac – tot neamţ şi el! – e un mare creator-constructor care vine, ca Balzac, cu „acest concept de-o grandomanie la limită. El vine cu o idee de care a râs cel mai mare critic francez, Saint-Beuve. Era papa criticii franceze, prietenul lui Victor Hugo…“. Însă Comedia umană – grandomania în act a lui Balzac! – infirmă şi face de râs „râsul“ „papei criticii franceze“. Mai departe vine Proust, în timpul „pierdut“ al căruia „nu se întâmplă nimic: or, cei care citesc azi vor să se întâmple: cine cui îi dă în cap, cine aprinde casa, cine ucide etc. La Proust nu se întâmplă niciodată nimic şi totuşi el descoperă altă faţă a epicului. El a ridicat din ocean un continent enorm pe care nimeni nu-l înţelege azi, mai ales românii, pentru care e important cine dă în cap cu toporul. Or, la Proust nu se întâmplă nimic: baronul de Charlus apare în primele zece pagini ca un escroc, apoi devine un ciudat, pe urmă apare ca un tip de mare profunzime… Timp de o sută şi ceva de pagini acest personaj se mişcă sub ochii tăi: se mişcă viziunea lui Proust asupra lui. Iată o nouă sursă a epicului pe care foarte mulţi nici n-o bănuiesc. Înşişi francezii au uitat.“ Memorabile, lecturile lui Nicolae Breban, paradoxale şi profunde, lecţiile lui de „estetică“ aplicativă imposibil de imitat sunt lecţiunile exemplare ale unui mare prozator şi acut spirit critic, compatibile doar cu propria lui operă impresionantă. Când citesc, marii scriitori târăsc după ei o întreagă literatură…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper