Cosmologie şi plictis

Un articol de Ştefan Afloroaei

Să revedem un alt loc narativ, unde ne întâmpină iarăşi imaginea unei lumi care s-ar  reface mereu în acelaşi fel, la nesfârşit. De această dată, mişcarea ciclică a timpului îi apare celui în cauză absolut plictisitoare. O resimte astfel tocmai atunci când contemplă, preţ de o clipă, universul nou al cosmologiei moderne.
În Fraţii Karamazov, XI, 9 („Vedenia lui Ivan Feodorovici. Diavolul“), personajul invocat se vede atins de o ciudată boală, ce debutează cu o febră cerebrală ce-i produce halucinaţii, vedenii. Nu era prima dată când îl încerca o asemenea suferinţă. Observă deodată în cameră pe cineva străin, un domn din vechea nobilime, cu aerul unui om de lume, monden, însă în haine destul de ponosite. Ivan Feodorovici are motive să creadă că în faţă se află de fapt el însuşi, celălalt eu, care, acum, se identifică într-o privinţă cu diavolul însuşi. Nu voi intra în detalii. Mă opresc doar la legenda „marelui filosof“, aşa cum e povestită de celălalt, spre a vedea cum se anunţă în percepţia acestuia nonsensul însuşi.
Ar fi vorba de o legendă medievală, cu privire la sfârşitul vieţii unui „mare filosof“ şi întâlnirea acestuia cu lumea de dincolo. Întrucât s-a vrut dintotdeauna o minte critică şi liberă, filosoful excela mai ales în exerciţiul negaţiei, „nega totul, legile, conştiinţa, credinţa şi mai cu seamă viaţa de apoi“ (traducere de Ovidiu Constantinescu şi Isabella Dumbravă, 1964). Simţind moartea aproape, e convins că va dispărea cu totul în beznă, în nimic. Doar că, în chip neaşteptat, se trezeşte pe lumea cealaltă. E uluit, dar mai mult indignat („Imposibil! a exclamat el. Asta contrazice toate convingerile mele!“). Pentru această neîncredere a fost condamnat să străbată prin beznă o distanţă oarecum nelimitată („un cvadrilion de kilometri“), ca după aceea să vadă deschise porţile raiului şi să fie iertat. Ca om învăţat, ştia că nu are cum să parcurgă o asemenea distanţă, încât s-a culcat pur şi simplu în mijlocul drumului. Însă, nu se ştie cum, merge şi ajunge la capătul acestui drum. Acolo i se deschid porţile raiului şi el intră. Imediat ce s-a văzut înăuntru a prins să strige în gura mare că merită într-adevăr să faci un asemenea drum, chiar şi unul mai lung, e bine să asculţi un asemenea sfat etc. „Într-un cuvânt, a început să cânte Osana, făcând exces de zel. Ba chiar a exagerat în asemenea hal încât unii locatari ai raiului, cu mai multă demnitate, în primele zile nici n-au catadicsit să-i dea mâna: prea repede trecuse de partea conservatorilor!“.
Povestea, extrasă parcă dintr-un pateric răsăritean, surprinde atitudinea bizară – dacă nu comică – a filosofului faţă de sine şi de puterile cereşti. Cel care ascultă povestea nu e deloc lămurit: de ce oare, ajuns dincolo, filosoful refuză a străbate acel lung drum, „era acelaşi lucru să zacă o veşnicie sau să meargă un cvadrilion de verste“? Apoi, cum se face că a ajuns totuşi la destinaţie? Ca să-l ajute în această chestiune, celălalt invocă imediat cosmologia nouă, teoria evoluţiei universale şi a repetării celor existente la nesfârşit. Se petrece însă atunci un lucru ciudat. Deşi noua teorie pare limpede, ea îi produce o teribilă plictiseală. Să revedem acest loc memorabil din discursul celuilalt. „Tu te gândeşti mereu la lumea voastră! Dar poate că şi pământul pe care te afli acum şi-a repetat existenţa de un bilion de ori până acum. La un moment dat, viaţa se stinge cu desăvârşire, planeta îngheaţă, crapă, începe să se fărâmiţeze, descompunându-se în elementele din care a fost plămădită, apa acoperă din nou uscatul; apoi răsare o nouă cometă, un soare nou, din care se desprinde o altă planetă. Asta înseamnă, în fond, evoluţia, viaţa se repetă mereu, iarăşi şi iarăşi, identic, până în cele mai mici amănunte. Ce plictiseală, zău, e scandalos!…“.
Aşadar, explicaţia ştiinţifică pare să fie clară. Dificultatea parcurgerii unui drum nesfârşit pare rezolvată odată cu ideea că dincolo lucrurile se petrec cu totul altfel (după „ecuaţii indeterminate“, cum spune la un moment dat). Chiar şi aici, în lumea de dincoace, timpul şi spaţiul sunt atinse de relativitate, o dovedeşte însăşi repetarea identică şi fără sfârşit a celor existente. Însă nu totul e clar şi liniştitor, după cum rezultă din ultimele cuvinte. Ştiinţa nouă pe care o invocă îi descoperă ceva scandalos: un univers teribil de plictisitor. Toate sunt legate logic între ele, însă nu se întrevede nici un sens în lumea pe care o descrie. Noua cosmologie apare coerentă, convingătoare, însă aduce în faţă ceva de o monotonie terifiantă. Deşi teoria expusă acoperă bine realitatea, o lasă pe aceasta în afara oricărui sens. Prin ultimele sale cuvinte pasajul de mai sus face vizibil adevărul straniu, pe contrafaţă, al noii cosmologii.
Oare ce ar fi putut să genereze în cel care povesteşte o asemenea stare de spirit, plictisul însuşi? Nu aş crede că motivul îl constituie noua imagine a lumii. Desigur, nu poţi să faci abstracţie de aşa ceva („viaţa se repetă mereu, iarăşi şi iarăşi, identic, până în cele mai mici amănunte“). Însă o astfel de imagine nu redă o lume în sine. E vorba de o perspectivă pe care intelectualul modern o asumă la un moment dat. Chiar dacă se va spune că este obiectivă, ea rămâne o imagine. Iar soarta imaginilor lumii este de a fi multiple, certitudinea lor e atinsă de relativitate. Mai certă decât imaginea ca atare este, aici, lipsa de sens a lumii în această imagine. Cel care o expune se vede cuprins el însuşi de plictiseală, scandalizat în cele din urmă.
Nu aş spune că plictisul său provine din contemplarea noii imagini a lumii. Mai curând, invers. Cel care propune o asemenea imagine este deja predispus plictiselii (1). De altfel, aşa cum se vede în paginile care preced acest pasaj, celălalt se luptă de la bun început cu pericolul plictiselii de moarte. Nu vorbeşte chiar el, mai înainte, de riscul imens ca toţi oamenii să spună şi să facă exact acelaşi lucru? Tocmai de aceea consideră necesare critica şi negaţia, cărora ar fi menit dintru început. Din acelaşi motiv sunt necesare faptul divers, comedia şi suferinţa. Altfel nu s-ar putea vorbi de simţul vieţii şi de plăcerile convieţuirii. În cazul său, plictisul se însoţeşte cu tristeţea sau, la limită, cu o anumită melancolie. „Dar eu? Sufăr şi eu, din păcate, chiar dacă nu trăiesc. Eu sunt X-ul dintr-o ecuaţie cu o necunoscută. Un fel de fantomă a vieţii, care nu ştie nici de unde vine, nici unde se duce, care a uitat chiar şi cum o cheamă“. Pericolul nu dispare nici dincolo, după moarte, aşa cum aflăm din povestea „marelui filosof“. Cât a trăit în lume a exersat ca nimeni altul negaţia pură. Însă, dincolo, începe să vorbească aşa cum se vorbeşte, laudă orice şi în neştire, ţine să fie auzit cu lauda sa. Într-un cuvânt, trece de la negaţie la osanale, în exces.
Ceea ce vreau să spun este că o anumită imagine a lumii – în ea însăşi – nu are cum să fie lipsită de sens. Cu atât mai puţin lumea ca atare, de obicei o simplă abstracţie. Nu o anumită imagine prin ea însăşi generează lipsa de sens, cu atât mai puţin lumea ca atare. Dimpotrivă, ea îşi face loc – în forma unei idei sau a unui sentiment – odată cu o anumită dispoziţie a spiritului. Aici, în povestea lui Ivan Feodorovici, tocmai plictisul este cel care transformă nevinovăţia lumii – a unei imagini în cele din urmă – într-o gravă lipsă de sens. Ar merita discutat, probabil, de ce se întâmplă uneori astfel, de ce plictisul este de natură a revela însăşi lipsa de sens a celor existente. Ţine cumva acest lucru de ceea ce e propriu unei epoci sau unei mentalităţi? Se petrece cumva doar în cazul anumitor spirite? Şi de ce consideră celălalt, eul diabolic din această naraţiune, că plictiseala ar trebui neapărat vindecată, depăşită? Ce sens are starea de plictis în cazul său distinct? În ce fel afectează modul de existenţă al acestui oaspete nocturn şi, deopotrivă, relaţia sa cu celălalt? În definitiv, cred că aici se decide situaţia aparte a lui Ivan Feodorovici, a intelectualului ca atare, în felul cum o anumită stare de spirit, plictisul de această dată, afectează profund un chip sau celălalt, vocea care afirmă sau cea care neagă.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper