Citiri grăbite

Un articol de Valeriu Gherghel

„Vrei să poţi da gata cel puţin trei cărţi pe zi?“, mă întreabă galeş un expert în speed reading, prinzându-mă de un nasture, la înghesuială.
Nu, răspund, mulţumesc frumos, vă rămân profund îndatorat, dar nu vreau, nu mă ispitesc deloc viteza, iureşul, goana, acceleraţia, năvala. Şi nici nu recomand o astfel de ispravă nimănui. O carte la două-trei zile mi se pare suficient, chiar prea mult.
Oricât de ciudat ar părea şi oricât de retrograd m-aţi găsi, într-o epocă în care toată lumea se grăbeşte, sare de la un click la altul, de la un link la altul, de la un e-book la altul (şi tot nu ajunge nicăieri), eu citesc cât pot de încet (am constatat cu surpriză că pot), aşezat, „langsam“. În treacăt fie spus, e-book-uri, studii în PDF străbat eu însumi de multişor, n-am ce face, nu mă pot împotrivi progresului, e-book-ul reprezintă o fatalitate (cine nu a citit măcar o duzină?), dar în ritmul meu personal, de care nu mă ruşinez deloc. Să mai spun? Nu-mi place graba nereflectată, graba de dragul ei însăşi, graba fără un scop precis (sau cu unicul scop de a achiziţiona informaţii), nu accept agitaţia ca finalitate metafizică a vieţii şi, ca să mă întorc de unde am purces, nu-mi place să citesc repede.
Să vă spun şi de ce.
Întrebarea cu privire la viteza de lectură m-a frisonat o vreme, demult, cred că încă nu împlinisem 30 de ani. Eram la BCU, în sala profesorilor, alături de L.P., şi mă uitam cu invidie la clienţii din jur. Aveau pe masă vrafuri de cărţi. Mormane. Piramide. Ziggurate de cărţi. Nu se vedea de după ele decât calviţia în expansiune accelerată a capetelor ţuguiate.
Observam fără greş, cu ascunsă invidie, că le isprăveau mult mai repede decât mine. În timp ce eu citeam o singură carte (acolo am citit, de exemplu, eseul lui Bergson Le rire, în trei zile de încordare fericită, şi tot acolo Pe patul de moarte, de Faulkner), ei terminau un vraf, cam 15 titluri cel puţin. Dădeau gata un ziggurat. Şi după un vraf, mai cereau unul doamnei Vereş. Şi tot aşa. Nu citeau cărţi izolate, consultau opere complete, literaturi, bibliografii exhaustive. Asta m-a uimit îndeajuns ca să devin curios. Nu mi s-a părut un lucru curat. Am început, aşadar, să fac unele investigaţii, mi-am imaginat că sunt Sherlock Holmes. Şi am aflat, astfel, că mulţi dintre muşterii se ocupau cu istoria urbei, cu povestea conacului Moruzzi, cu palatul beizadelei Viţel, cu arborele genealogic al familiei Sutzo. Erau istorici, prin urmare. Câţiva – am aflat mai târziu – erau lexicografi. Din câte îmi amintesc, numai L.P. era filolog. Şi doar eu, filosof „in spe“. Nici nu ştiu ce căutam acolo, ar fi trebuit să rămân acasă şi să gândesc.
Am găsit, mai târziu, şi un manual de citire grăbită (pe sărite, în diagonală, fotografic etc.). L-am parcurs  lent, cu însemnări şi extrase, am subliniat unii termeni, ca să-i fac în ciudă autorului. Am mai consultat unul. Nu se deosebea prin nimic de cel dintâi. Principiile mi s-au părut simple. Şi arhaice.
În primul rând, când citeşti, nu trebuie să verbalizezi. Străbaţi pagina efectiv numai cu ochii, ca sfântul Ambrosius, magistrul lui Augustin, ca însuşi sfântul Augustin. Limba trebuie să rămână cât se poate de destinsă, un organ/ mădular cu totul pasiv în operaţiunea lecturii tăcute şi accelerate (comparată adesea cu înghiţirea şi masticatul!). În al doilea rând, trebuie să cuprinzi cu privirea cât mai mult dintr-o pagină, un fragment uriaş, o frază inextricabilă, în stilul lui Saramago, al lui Marquez, al lui Immanuel Kant. În al treilea rând, trebuie să descoperi cuvintele-cheie dintr-o frază sau dintr-un paragraf. Renunţi la verbe, conjuncţii şi prepoziţii, la epitete. Alegi numai substantivele. Şi, în fine, trebuie să ţii tot timpul un deget în gură, ca să-l ai umezit şi să poţi întoarce fulgerător paginile…
E nevoie de exerciţiu, fireşte. Şi de un scop precis. Dacă eşti istoric, ca Nicolae Iorga, şi ai de confruntat date, ori martori, ori versiuni ale aceleiaşi întâmplări (moartea sultanului Suleyman Magnificul la asediul cetăţii Szigetvár, să zicem, originea sultanei Hürrem-Roxelana-La Rosa), este recomandabil să verifici mai multe cărţi într-o zi. O legendă spune că Iorga trecea (subliniez: trecea) prin 40 de cărţi într-o singură şedinţă de lucru. Una este „a citi“ şi cu totul altceva „a trece“. Colegii de la BCU treceau prin cărţi cu pas viguros, dar de citit, citeau foarte puţin, titlurile, subtitlurile, pozele, index rerum şi index nominum. Nu mai mult. Lexicografii dormeau opt ore pe un singur arhaism.
Când căutăm ceva, un rând subliniat într-o lucrare, un portret, o sintagmă inedită, un epitet monahal, o informaţie bibliografică, un titlu interminabil, date despre un autor, despre o publicaţie ştiinţifică, fiecare dintre noi poate repeta mutatis mutandis isprava lui Nicolae Iorga. În sesiunea de examene, nevoia îţi dă brânci şi o iei la goană…
Dar dacă eşti filosof şi vrei să-l înţelegi cât de cât pe Bergson (şi exemplul meu nu evocă, totuşi, o carte foarte obscură), lectura rapidă nu se recomandă defel. Este un obstacol în calea priceperii şi reflecţiei. Şi la fel se întâmplă dacă străbaţi un roman dificil, Orbirea lui Elias Canetti, să zicem, tot mă obsedează de câteva zile titlul cărţii (n-am înţeles niciodată de ce englezii l-au tradus prin sintagma Auto da Fé) şi figura eruditului Peter Kien.
Repet adesea alumnilor mei următorul panseu nepreţuit: „gândirea nu este o chestiune de spontaneitate. Cine face filosofie, nu are voie să fie spontan în răspunsuri. Aici, mai ales aici, graba strică treaba“. Prin definiţie, filosoful este anevoios.
Rapiditatea depinde aşadar de scop, de natura cărţii, de vârstă, de împrejurări etc. Într-un fel citim un roman poliţist (Crima lui Selb, să zicem, romanul lui Bernhard Schlink) şi într-altul Război şi pace. Sau Orbirea. De prea multe ori însă, citim ca să ne informăm, citim ca să verificăm un amănunt plicticos sau pur şi simplu ca să ne pierdem vremea. Există şi lecturi de acest soi, de asta l-am citit într-o seară de august pe Schlink, nu poţi citi Orbirea în avion, te bat gânduri. Şi citim, în sfârşit, mult prea rar, de plăcere. Într-o lume tot mai agitată şi sleită, în care timpul şi banii nu ne mai ajung, uităm plăcerea, nesocotim principalul.
Nu mă ruşinez să afirm cu glas tare: citesc Război şi pace de plăcere. Am mai spus: nu vreau să mă bucur în felul grăbit şi eficient al lui Harold Bloom, care străbate (zice o altă legendă) 1000 de pagini într-o oră. Vreau să mă bucur de romanul lui Tolstoi pe îndelete. O săptămână-două, poftim.
Îi dau dreptate eseistului Joseph Epstein, care afirmă  în studiul The Pleasures of Reading (The Hudson Review, 48: 4 (1996), pp. 539-555) că citeşte de regulă foarte, foarte încet şi că însăşi noţiunea de lectură rapidă îi repugnă. Cu cât cartea este mai bună, cu atâta ritmul lecturii sale devine mai lent, mai minuţios. Pricina este simplă: Joseph Epstein se teme că nu va mai avea timp pentru o nouă re-citire (p.540). De la o vârstă, simţim certitudinea aspră că parcurgem pentru ultima dată cartea la care ne-am oprit şi că nu vom avea, în puţinul timp care ne-a rămas de trăit, o altă ocazie de a-i răsfoi paginile, de a admira adevărul cutărui paragraf, scena morţii prinţului Andrei  Bolkonski. Şi fiindcă nici eu nu sunt sigur că o să mai pot reveni vreodată la ea, o citesc chiar acum, încă o dată, pen-ultima.
Mă opresc la un alt exemplu. Când citesc un roman de Kurt Vonnegut, sunt atent la stil, subliniez sintagme, încerc să sesizez ironia, să pricep satira, fac asocieri, meditez, îmi iau note: citesc ca să scriu. Mă pun în locul ajutorului de capelan, Billy Pilgrim. Trăiesc lângă el bombardarea Dresdei. Repet întrebările prozatorului. Încerc pe cont propriu un răspuns. În acest caz (ca în toate celelalte, de altfel), plăcerea este un amestec destul de complicat de reflecţie şi trăire. Lectura presupune un corp. Nu este doar căutarea unui sens, este şi un prilej de a simţi. De a-ţi exersa afectele. De a trăi. De a-ţi explora sinele. Este o activitate ego-centrică.
S-ar impune, în încheiere, o analogie cu gimnastica amorului. Poţi rezolva „chestiunea femeiască“, expresia aparţine Tatianei Tolstaia, am găsit-o în Zâtul, într-o oră, chiar două, în stilul aristocraţiei putrede, cu preludiu, prolog, introducere, cuprins, încheiere, epilog şi post-scriptum, sau în cinci minute, tinereşte, comunist, revoluţionar.
Dacă nu eşti sado-masochist (şi chiar dacă eşti), o vei rezolva, desigur, pe calea cea mai lungă.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper