Cioburi din viaţa reală. Oameni furaţi de ferestre

Un articol de Cristian ROBU-CORCAN

Alexandru Bogdan Georgescu, Omul care fura ferestre. Cioburi de Bucureşti, Editura Peter Pan Art,  Bucureşti, 2014

 

Nu o dată se întâmplă ca materia a ceea ce, de regulă, numim a fi cadru general, comun la limită, să suporte, printr-o ridicare la scară superioară, o conversiune (nu întru totul în sensul teoretizat de Bousono). Ceea ce percepem ca aspect esenţial, caracteristic al unei epoci, moment sau tip uman devine, prin fenomenul invocat mai sus, puternic personalizat, individualizat. E semnul afirmării unei concepţii despre lume şi al unei înţelegeri (afective) din care se disting clar atât emoţia, cât şi raţiunea. Cum cele două din urmă nu s-au opus niciodată una alteia şi cum tot mai multe atitudini ne sugerează că, împreună, formează o categorie adecvată pentru abordarea realităţii contemporane, putem spune că Alexandru Bogdan Georgescu face în Omul care fura ferestre. Cioburi de Bucureşti o literatură a „viului“, însă neînţelegând prin aceasta să scrie aşa cum (se) vorbeşte. Autorul ştie că pariurile în domeniul artistic se fac pe realizare, nu pe intenţie. Nu există structură ideală, deci nu există nici tipare de prefigurare formală care să facă obiectul unei ierarhizări. Prozele din Omul care fura ferestre ar putea fi – şi poate că şi sunt – fragmente ale unei proze ce desăvârşeşte un întreg structurat pe trei mari capitole/cicluri/ acte: I. Corpul tău, ieri; II. Corpul nostru, azi; III. Corpul meu, mâine.
Se întâmplă mai des în analiza poeziei ca, din teama de a nu pierde întregul, să apreciezi atât anumite particule de materie din întregul corp poetic, cât şi ansamblul poemului în sine, dar şi proza scurtă, adunată într-un volum care, prin titlu, doreşte să consacre un tot compozit, captează tentaţia de a o analiza atât din perspectiva unor unităţi minimale prozastice, cât şi din aceea a unei entităţi estetice superioare. Pe spaţii scurte, Alexandru Bogdan Georgescu realizează excelente piese literare, cultivând, sub fantoşa unui postmodernism disimulat sau sub faldurile unui minimalism temperat, valorile clasice sau pe cele susceptibile de a se clasiciza într-o manieră care, pe alocuri, aminteşte de scenariile-cadru cehoviene. Piaţa, „instituţia“ de exterminare a câinilor vagabonzi, APACA, „un şantier (indiferent unde) în Bucureşti…“, de pildă, sunt tot atâtea repere care indică propensiunea lui Alexandru Bogdan Georgescu de a sonda în mediile nonintelectuale ale vieţii. Pe de altă parte, dacă vreţi, putem identifica şi o anume credinţă în forţele iraţionale ale existenţei, un contrapunct care se iveşte constant din multele şi suprinzătoarele detalii care se adună, la un moment dat, într-un înţeles care ne schimbă percepţia asupra raportului dintre adevăr şi ficţiune. „Cât adevăr şi câtă ficţiune? Cam cât un înger păcătos căzut pe stradă“, spune autorul. Şi tot acest răspuns se sprijină pe un adevărat dispozitiv de „antinomii“ redate de Radu Paraschivescu în textul introductiv intitulat „Ducu. Ochiul, creierul şi mâna“: „… amestecul de inefabil şi abrupt, de tristeţe şi şagă, de blazare şi cinism, de ostilitate şi indiferenţă“. Sub acest spaţiu generos se desfăşoară un epic care alternează două faţete narative: ritmul susţinut pe anumite fragmente (cele ce redau „studiile de caz“ ce par a fi fost subiectul unor analize criminologice), adunat din rapiditatea exprimării laconice şi precise, şi evocarea fastuoasă care dislocă poetic, printr-o fericită tendinţă de abstractizare, toate interstiţiile inerente unui astfel de demers literar.
Ferestrele se pierd sau se sparg, spune autorul. Dar doar prin ele se poate vedea intimitatea – o femeie tânără care se spală sau trupul unei femei ce duce cu el misterul unei ferestre; „aerul sărat din spatele unui hublou de vapor, aerul agresiv şi toxic al Bucureştiului, aerul alcoolic şi muzical al unei cârciumi“ (Omul care fura ferestre – I); corpul ei „ucis“ de ucigaşul care-i furase fereastra (Omul care fura ferestre – II); sufletul mortului care zboară prin termopane („Argus“). Toate privirile clare, singurele care surprind intimitatea, se fac, de fapt, prin intermediul unei ferestre. Chiar şi oamenii care se descoperă pe ei înşişi în intimitate, brusc şi năucitor, privesc prin acest filtru al adevărului care uimeşte şi reaşază lumea într-o ordine a viului în care secvenţa acoperă blând totul. Tot ceea ce ne tulbură sau ne sperie, în esenţă, este un atribut al intimităţii. Iubirea este un sentiment intim. Ratarea este un fapt intim. Crima, de asemenea. Furtul, desigur, nu poate avea loc decât într-un anume cadru intim. Violul, la fel, într-o complicitate bestială cu un anume gen de intimitate implacabilă. Amintirile sunt, iarăşi, dependente de o anumită transluciditate pe care doar intimitatea ţi-o poate pune la îndemână. Iar sexul, evident, e greu de conceput fără intimitate, chiar şi atunci când aceasta este dureroasă sau chinuitoare. Probabil că Alexandru Bogdan Georgescu ne transmite că, în cele din urmă, şi literatura este un act cât se poate de intim.
În Omul care fura ferestre se remarcă un tip de scriitură mai rar întâlnit în proza contemporană, care „are timp“, care se grăbeşte încet, decelând din starea de imponderabilitate a privitului acele detalii tari şi bine ancorate în concret. Proze ca „Noţiuni de ufologie“, „Alb / Negru“, „Iulian (nu Felix) şi Otilia“ ne conectează la un univers crud, dar care are, şi el, poezia lui atroce. După cum, fără a fi pedante, evocările din „Fructe“, „Halloween“ sau „Flori“ deschid o perspectivă pe alocuri romantică, marcată de o sensibilitate care nu mai trece de raţiune. Şi, în fine, pasaje care instituie senzaţii ferme, strecurate abil printre felurite convingeri nedefinitivate: „Ne-am plimbat câteva ore printre cărţi. Am desprins cărţi din rafturi. Am răsfoit cărţi. Am cumpărat cărţi cât pentru un insectar. Când am plecat, cărţile rămăseseră în urmă, fluturi bântuiţi de imaginea unor baloane de săpun“.
Alexandru Bogdan Georgescu are o dibăcie care-l exclude din plutonul aspiranţilor la „recunoaştere literară“. De altfel, nici nu mai ştim exact ce presupune „recunoaşterea literară“. Deschidem cărţile autorilor „recunoscuţi“ şi nu putem parcurge mai mult de cinci rânduri. Ne întrebăm cine e Alexandru Bogdan Georgescu şi aflăm citindu-i cartea rapid, cu plăcere şi interes. Omul care fura ferestre e cartea unui autor care a înţeles că lumea se mişcă haotic în detalii corozive, în timp ce întregul rămâne imobil în siajul detaliilor. Cândva, Márquez a spus că şi-ar fi dorit să ajungă prestidigitator, nu scriitor. Astăzi, chestiunile se suprapun în mod natural. Prestidigitaţia lui Alexandru Bogdan Georgescu este remarcabilă din această perspectivă. Ne aminteşte de „psihismul“ literar al lui Răzvan Petrescu. Şi de acea particularitate a vitezei infinite, sub imperiul căreia totul este imortalizat în nemişcare. Imaginile care însoţesc textul întăresc această senzaţie. Într-o primă consideraţie ai putea spunea că tocmai ai terminat de lecturat un roman. În secunda următoare crezi că ai vizualizat un desen cu accente grafice. Te mai gândeşti puţin şi ajungi să crezi că ai traversat povestea unui ţinut în care oamenii, obiectele şi fenomenele au aceeaşi valoare etică. Că nu există context şi conjunctură, ci doar un sentiment bizar de dragoste care, paradoxal, te face mai uşor cu intensitatea lui.
Alexandru Bogdan Georgescu, prin Omul care fura ferestre, dovedeşte că se scriu cărţi bune şi dintr-o rară dispunere a sufletului: aceea de a înfrunta misterul sau, altfel spus, intimitatea.

ferestre

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper