Casandra sau curajul de a spune adevărul

Un articol de Rodica Grigore

Christa Wolf, Casandra, traducerede Iulia Dondorici, Editura Univers, Bucureşti, 2014

 

Nu puţini exegeţi – şi, deopotrivă, cititori sau spectatori – au considerat că, dintre toate scenele pline de tensiune şi de semnificaţii care s-au păstrat din corpusul de texte al tragediei greceşti, poate cea mai bine realizată, dar şi cea mai puternică din punct de vedere estetic este cea în care Eschil o descrie pe Casandra, în Agamemnon. Aici, protagonista ştie – literalmente, ea „vede“ – că în foarte scurt timp va fi ucisă, numai că membrii corului nu-i înţeleg viziunile şi nu-i pot interpreta corect cuvintele, deşi ea descrie totul cu maximă precizie. Numai după moartea Casandrei cei din jur vor realiza că ea nu fusese, de fapt, decât încă una dintre victimele inocente (şi colaterale) nu doar ale războiului troian, ci şi ale unui vechi blestem, ce afecta (şi va afecta!) o întreagă familie, dacă ţinem seama de faptul că alte şi alte morţi vor urma, în complicatul mecanism al răzbunării care dă impresia că nu mai poate fi controlat şi cu atât mai puţin, oprit.
Mit vs realitate
Fascinată în mod evident de această secvenţă tragică, scriitoarea Christa Wolf (1929-2011) o transformă pe Casandra, personajul central al romanului său cu acelaşi titlu, apărut în anul 1984, în reprezentanta simbolică a femeilor din lumea occidentală (fie ea şi est sau vest germană…), pornind de la premisa că, de-a lungul a numeroase epoci, ele au fost silite să acţioneze într-un anumit fel sau să nu acţioneze deloc; ori, alteori, au fost reduse la tăcere sau au fost oprimate pentru a servi interesele taţilor, soţilor sau fraţilor lor şi, indirect, pentru a nu putea să se ridice împotriva puterii masculine, a violenţei dezlănţuite şi/sau a războiului.
Figură reprezentativă a literaturii germane contemporane, devenită, atât înaintea, cât şi după prăbuşirea Zidului Berlinului şi a Cortinei de Fier, obiectul unui adevărat cult şi bucurându-se de o imensă popularitate în Germania de Est, de unde era originară, în ciuda oricăror atacuri ale detractorilor săi care i-au reproşat obsesiv că fusese membră a Partidului Socialist German, Christa Wolf se afirmă încă din anii ’60 ai secolului trecut, evoluând, treptat, mai cu seamă prin romanele sale Medeea. Glasuri şi Casandra, către o proză simbolico-mitică, în încercarea de a identifica, în istorie sau în mitologie, calitatea perenităţii din ce în ce mai greu de descoperit, după cum a afirmat autoarea însăşi, în zbuciumata perioadă contemporană sau în mult prea experimentala literatură a acesteia. Prin urmare, în Casandra, cititorul are în faţă ultimele ore din viaţa fiicei regelui Priam şi a reginei Hecuba. Faimoasa troiană înzestrată cu darul profeţiei ajunge departe de casă, într-o lume ce-i e fundamental străină şi care o priveşte ca pe o străină, adusă fiind de Agamemnon, ca pradă de război şi ca soţie de taină, numai că va fi ucisă înainte de asfinţitul soarelui. În aceste clipe şi în această situaţie limită, ea îşi rememorează întreaga viaţă, punând în paralel momentele esenţiale ale propriei existenţe cu etapele determinante ale războiului troian. Iar pentru a izbuti să facă acest lucru, Christa Wolf plasează toate personajele marcante ale marelui război care s-a sfârşit cu căderea Troiei în contextul unui univers care, deşi ţinând prin multe dintre datele sale de un trecut imemorial, are calitatea aparte a contemporaneităţii şi se adresează cât se poate de direct cititorului vremurilor noastre.
Scriitoarea nu recompune strict epoca războiului troian, ci se mulţumeşte să sugereze mult (şi multe!), bazându-se (şi) pe speculaţiile a generaţii întregi de istorici şi de arheologi porniţi în căutarea adevărurilor Troiei. În plus, Christa Wolf joacă această carte a inspiraţiei din mitologie şi din scrierile canonice ale Antichităţii cu o mare artă şi, deopotrivă, cu suficientă libertate. Căci acei cititori bine familiarizaţi cu textele homerice ori cu tragedia greacă în ansamblu vor observa scăpările sau adăugirile deliberate aduse unei istorii altfel suficient de cunoscute, şi anume a Casandrei, profeta menită a spune adevărul, însă a nu fi crezută de cei din jurul său. Astfel, Christa Wolf foloseşte şi o serie de surse latine; ori se raportează, direct sau indirect, şi la întreaga tradiţie şi literatură medievală (fie şi la scrieri apocrife: din aceste surse diverse derivă, fără îndoială, figura frumoasei Briseis!) pe care le citeşte cu luare aminte, dar pe care le şi reinterpretează, încercând să descopere, dincolo de simplele relatări ori istorii eroice, semnificaţia profundă a devenirii sufletului omenesc şi mai cu seamă implicaţiile pe care, în  această lume, le are ori le poate primi sensibilitatea feminină. La toate acestea scriitoarea germană adaugă jocurile propriei sale imaginaţii, din această perspectivă trebuind privite mai cu seamă relaţia dintre Casandra şi Enea, iubitul ei dintotdeauna, sau aventurile trăite de Anhise, tatăl lui Enea. De asemenea, prietenia şi rivalitatea dintre Casandra şi Marpessa oferă cititorului excelente pagini de analiză a sufletului feminin. Deloc întâmplător, tocmai Marpessa, un fel de menadă dezlănţuită, întotdeauna descrisă într-un cadru pe măsură, are darul de a oferi o alternativă, desigur, superioară la nivel etic (prin intermediul introducerii Casandrei în universul ei şi al oamenilor simpli), la rigoarea şi făţărnicia curţii regale.
Despre Troia şi nu numai
Construită în acest fel, realitatea din Troia Christei Wolf devine, mai ales din perspectiva profundei şi sensibilei Casandra, o lume (şi, implicit, o societate omenească) a cărei inocenţă originară, oarecum în mod asemănător cu viziunea pe care o regăsim în cărţile lui David Grossman, tinde să se spulbere pentru totdeauna şi să dispară, sub ameninţarea constantă şi tot mai evidentă a corupţiei în cele mai diverse forme ale sale, dar şi sub atacurile insidioase ale violenţei şi înşelătoriilor mici sau mari. Textul a fost privit, tocmai de aceea, ca un studiu atent al unui caracter, dar şi ca o elaborată frescă a unei lumi ce cade, treptat, pradă propriilor sale vicii şi slăbiciuni. Reprezentantele feminismului mai mult sau mai puţin militant nu au ezitat ca, pornind de aici, să clameze chiar că ar fi vorba despre demersul feminist de a da glas celor aflate, altfel, în incapacitatea ori imposibilitatea de a se exprima. Numai că, dincolo de astfel de interpretări partizane, romanul Christei Wolf e o excelentă alegorie, perfect configurată şi minunat pusă în scenă – şi a cărei consistenţă devine clară mai cu seamă după dezvăluirea adevărului cu privire la Elena şi la Paris. E adevărat că, venind din Germania de Est, dintr-o lume dominată de propagandă şi de teama indusă tuturor locuitorilor, autoarea ştie foarte bine să sugereze, să facă aluzii şi să pună, în acest fel, în faţa cititorului o adevărată ilustrare a mecanismelor perfide şi insidioase ale creării treptate a propriului duşman – fie el şi inexistent. Mai cu seamă a celui inexistent, aşa cum se întâmplă în cazul Elenei… Casandra e prima care înţelege că minunata Elena, simbolul şi cauza (fie şi pretextul!…) întregului război ce va fi purtat la Troia şi care va sfârşi prin a distruge totul, nu e decât o închipuire, însă o închipuire a cărei consistenţă e creată de cei care îşi dau seama că, pentru a lupta cu inamicul, ostaşii au nevoie de o umbră care să le întruchipeze, simbolic, deopotrivă spaimele, urile şi cele mai ascunse dorinţe.
De altfel, întreaga existenţă a Casandrei e plină de momente neprevăzute şi de întâlniri ori întâmplări care, adesea, nu sunt ceea ce par. Căci sosind la templul lui Apollo, ea va ajunge (şi) să fie, treptat, iniţiată în tainele dragostei şi ale vieţii de către Panthoos, pentru a putea, apoi, când va fi întemniţată pe nedrept, să înţeleagă viaţa celor care trăiau departe de rigida curte regală – şi chiar să se bucure de compania oamenilor simpli, retraşi în peşterile din munţi. Constanta – marea constantă, poate că singura – din viaţa sa e reprezentată de iubirea pe care i-o poartă lui Enea, pe care, însă, doar aparent paradoxal, îl va părăsi în final, alegând să-şi trăiască propriul destin tragic până la capăt, tocmai pentru ca el să aibă şansa unui alt început şi a întemeierii unei noi lumi, departe de Troia; dovadă că ea împărtăşise întotdeauna cu el dispreţul suveran faţă de participarea formală la orice schemă (narativă ori istorică) prestabilită. În acest context, soarta crudă a Casandrei şi simbolica sa identificare cu amazoanele conduse de Pentesileea dau senzaţia a fi doar o parte a destinului ei, câtă vreme, dincolo de moartea care o aşteaptă şi pentru care, în final, ea e realmente pregătită, ceea ce contează e revelaţia adevărului pe care Casandra o trăieşte. Rămasă singură, fără familie şi fără prieteni, temută de toţi pentru darul ei (care însă nu-i aduce nici acum fericirea sau măcar salvarea temporară), Casandra îi poate contempla pe toţi cei din jur drept ceea ce aceştia sunt, iar nu drept ceea ce vor să pară.
În căutarea adevărului
Cartea de faţă devine, citită astfel, şi o meditaţie asupra sensurilor şi semnificaţiilor adevărului într-o societate opresivă şi într-un univers al măştilor sociale. E drept că romanul dă senzaţia unui text istoric, mai cu seamă deoarece viaţa oamenilor se desfăşoară în funcţie de răsărit şi de apus, de ritmul sărbătorilor şi al ritualurilor, iar nu al simplei curgeri şi măsurări artificial-exterioare a zilelor. Numai că această impresie e rapid corectată de ceea ce Wolf pune în subtextul Casandrei. Mai mult decât atât, după cum chiar ea mărturiseşte, autoarea s-a folosit de atmosfera mitologică şi/ sau istorică doar în măsura în care aceasta îi servea scopurile estetice şi o ajuta să creioneze universul specific în care se desfăşoară întâmplările din viaţa personajelor sale. Romanul devine, aşadar, mai degrabă un soi de fantezie utopică decât o recompunere strict documentară. Christa Wolf ignoră, tocmai de aceea, anumite detalii ale istoriei Casandrei, aşa cum a fost ea relatată în tragedia lui Eschil. Căci, în textul antic, se sugerează de la bun început cum Casandra îşi alege soarta în mod cât se poate de liber, prefăcându-se a uita partea pe care trebuie s-o îndeplinească în înţelegerea cu Apollo. Prin urmare, respingându-l pe zeu, ea va primi darul profeţiei, atât de mult dorit, însă şi pedeapsa de a nu fi crezută, indiferent cât de convingătoare îi vor fi cuvintele.
Însă ce e extrem de interesant în romanul Christei Wolf este că protagonista îşi asumă pe deplin soarta Şi tratează neîncrederea oamenilor ca atare. Esenţial, pentru ea, va fi să reuşească să se descopere pe sine şi să înţeleagă – şi să afirme – cumva mai presus de toate plăsmuirile celor din jurul său şi de convingerile lor, adevărul propriu. Şi, în egală măsură, adevărul despre lumea (şi al lumii…) în mijlocul căreia trăieşte. De aici decurge tensiunea extraordinară din lungul monolog în care Casandra îşi rememorează viaţa, ca într-o neaşteptată variantă de flux al conştiinţei excelent stăpânit de Christa Wolf. Războiul troian poate fi, aşadar, citit subtextual ca replică în cheie antică a Războiului Rece, iar regii din vechime, cu toanele lor şi cu deciziile luate fără a ţine seama de interesele celor mulţi, devin expresii cumva arhetipale ale tiranilor din orice epocă. În acest context, ceea ce contează cu adevărat este capacitatea de a căuta şi de a spune adevărul – nu adevărurile conjuncturale ale vreunui discurs pseudoistoric, nici pe acelea înfrumuseţate ale unei viziuni calofile. Ci adevărul cu privire la ce este o fiinţă omenească sub povara istoriei – dar şi la demnitatea pe care o astfel de fiinţă omenească, asemenea Casandrei, o poate demonstra.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper