Călătorind printr-un infern

Un articol de Alexandru Lucinescu

Nu prea înţeleg de ce într-o poveste a lui Creangă un ţăran îşi lasă nevasta şi copilul şi se duce în lumea largă doar pentru că femeia era speriată că odrasla lor nu mai avea mult de trăit. Orice mamă ar fi plâns şi s-ar fi tânguit la fel ca ea, aşa că bărbatul s-a mâniat degeaba. Unde mai pui că biata femeie nu credea fără temei că asupra ei avea să se abată o mare nenorocire. Iată cum judeca: covata în care dormea pruncul era sub hornul sobei, pe horn se afla un drob de sare, iar mâţa avea să se suie pe horn şi să prăvălească drobul peste covată, omorând un suflet nevinovat. În orice clipă mâţa asasină putea să se caţere pe horn, iar primejdia era cu atât mai apropiată, cu cât, fiind vreme de iarnă, animalul înfricoşător îşi petrecea vremea mai mult prin casă.
Cu greu am putea zugrăvi în vorbe suferinţa unei mame în asemenea împrejurări, aşa încât, răscolit de ce îi era dat să i se întâmple, mă grăbesc a judeca de e sau nu îndreptăţită furia ţăranului. Nu avem de ce a ne îndoi că femeia îşi iubea copilul cu toată inima ei şi că nu s-ar fi dat în lături de la nimic pentru a-l ocroti. Dar ce putea să facă? Faptele aveau să urmeze unele din altele şi nenorocirea se arăta limpede la capătul lor. Femeia a cerut şi sfatul maică-sii care i-a întărit credinţa că toate se vor petrece întocmai aşa cum le gândise ea şi că nu le mai rămânea altceva de făcut decât să se vaite amândouă de aşa o viaţă fără noroc. În acest răstimp, mâţa de care atârna soarta copilului îşi vedea netulburată de treburile ei, mieunând sau torcând după plac.
Dar iată că tocmai atunci se întâmplă să se întoarcă stăpânul casei, care, în loc să se pună pe jelit întocmai ca cele două femei, găsi de cuviinţă să le facă de ocară şi să plece cu gândul de a nu se mai întoarce vreodată. Omul era amărât pentru că socotea că o prostie mai mare nu se poate afla pe faţa pământului şi nu-i venea a crede că tocmai el se însoţise cu cei mai nătărăi oameni ce-au trăit în lumea asta.
Cei care ascultă povestea şi chiar povestitorul însuşi nu au răgaz să-l plângă pe ţăran, deoarece râd cu gura până la urechi pe seama rubedeniilor lui. Şi, până la urmă, de ce să risipim bunăvoinţă pentru unul fără haz. Ducă-se unde o vedea cu ochii dacă n-are atâta minte să se pună pe râs de cum s-a lămurit de ce se dădeau femeile de ceasul morţii.
Să nu-i luăm încă urma, citind mai departe, şi să mai zăbovim o vreme în prejma mâţei cu pricina (despre care aflăm la sfârşitul poveştii că nu s-a urcat pe horn de vreme ce bărbatul rătăcitor i-a găsit pe toţi în bună regulă când a fost să se întoarcă). Parcă ne pare rău că nu s-a învrednicit Creangă să intre în casa omului mai din vreme ca să vadă şi alte trăsnăi pe care să le istorisească. Fie-mi îngăduit a spune că acela dintre noi căruia harul vorbei i-a fost încredinţat ar trebui să se uite mai des peste gard, iar vecinii să fie îngăduitori şi să nu-l ia la rost, pentru că aici vor afla odată izvorul bucuriilor vieţii.
Mai că ne bate gândul să ne legăm şi noi în faţa lui Dumneazeu cu o asemenea femeie, ba chiar să o primim cu braţele deschise şi pe soacră de ar fi să îi semene. Ehe… şi atunci, cât e ziua de lungă, ne-am prăpădi de râs şi mulţi ne-ar trece pragul pentru a se veseli cu noi. Crâşma s-ar preface în loc pustiu, căci mai de folos e râsul decât vinul când vrei să dai uitării necazurile fără sfârşit. N-ar mai apuca poarta să se-nchidă şi casa să-şi recapete tihna din pricina oaspeţilor ce s-ar perinda din zori şi până-n noapte.
Să nu ne abatem însă prea mult de la poveste, începând a depăna firul celeilalte, şi să rătăcim astfel drumul pe care ne-am pornit a-l străbate, mai ales că un gând tot nu ne dă pace. Se cade oare, ca buni creştini ce ne aflăm, să facem haz de chinurile unui semen? Unde ne e omenia? Plâng sărmanele femei socotind că o mare nenorocire a căzut pe capul lor, iar noi nu ne învrednicim a le da o mână de ajutor. N-ar fi mare osteneală să luăm drobul de pe horn, plodul de la gura sobei ori ne-am putea milostivi să punem pe fugă mâţa din odaie pentru a nu le mai lasă nicio pricină de tulburare. Ce om hain se arată a fi ţăranul din poveste! Cum de-l rabdă inima să-şi ia lumea în cap tocmai când e mai mare trebuinţă de el. Şi unde mai pui că-n loc să râdă pe săturate mai pleacă şi supărat nevoie mare. Acre făpturi îşi mai duc zilele şi pe meleagurile noastre.
Şi totuşi, nu e oare mult prea aspră judecata noastră şi nu ne face ea a trece cu vederea că poate aici este un dram de înţelepciune? Cine ştie pentru a câta oară îşi vedea omul nevasta prăpădindu-se cu firea pentru-n fleac de felul ăsta. Se prea poate ca într-o vară să se fi stârnit o ploaie, iar femeia să se vaite că un puhoi de apa năvălea fără oprelişti prin ferestrele deschise. Nu ar fi, iar, de mirare ca într-o zi, pe la amiază, să înceapă a se plânge că se aşterne peste rufe umbra lungă de hambar. Răbdător, ţăranul nostru a închis atunci fereastra, a dus rufele la soare şi câte altele asemenea le-a mai îndurat sărmanul, pânã când isprava nouă – drobul, mâţa şi copilul – l-a făcut să îşi dea seama că în preajmă cu ai lui nu îi e îngăduit a duce traiul simplu, omenesc. S-a dumirit până la urmă că un leac pentru prostie nu e de găsit pe lume şi că doar într-o minune stă nădejdea vindecării.
Prostul are dibăcia de-a găsi în toate cele un prilej de-înfricoşare şi e-n stare să prefacă tot ce este cu putinţă în va fi fără-ndoială. Lipsit de orice apărare, el se vede în faţa lumii total neputincios, căci nu crede că e în stare a schimba ceva din ea.
Privind aşa povestea, nu prea mai simţim îndemnul să râvnim la femeia lăsată în urmă de ţăran şi nici să ne mai căutăm vreuna care să se potrivească ei. De râs nici nu mai încape vorba, căci ne înspăimântă lumea în care prostul vieţuieşte. Ne lămurim de-abia acuma că nu mânia, ci spaima fără margini l-a gonit pe om din casă şi vedem aici o pildă: feriţi-vă de râs, căci el vă dă de veste că aţi păşit deja într-un iad. Şi nu e de mirare că îşi are locul în poveste şi munca fără rost, pedeapsa preferată de zeii din Olimp. În preumblarea lui, ţăranul ajunge să întâlnească pe omul ce trăgea nădăjdea să prindă soarele într-un obroc, iar,mai apoi, pe-acela care trudea cu furca să urce nucile în pod. Nu râde ţăranul de prostia lor, ci pleacă iute mai departe, dar noi nu luăm aminte şi hohotele noastre răsună prin adâncuri din care se ridică mirosuri de catran.
Nu este iadul pedeapsă pentru proşti căci ei nu au vreo vină şi atunci nici ea, iertarea, nu poate să-i ridice din hău către lumină. Deşteptul soarta lor o înţelege, dar, fiind silit a  sta cu ei alături, s-a deprins a-şi duce viaţa pe margini de prăpăstii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper