Bunul-gust ca paradox

Un articol de Horia Bădescu

Sergiu Alex, Muzicã în noapte, prefaţã de Aurel Sasu, Editura Şcoala Ardeleanã, Bucureşti, 2015

 

Lumea modernă devine tot mai mult o lume entropică, fragmentară, distorsionată, dizarmonică. O lume care se urâţeşte cu bună ştiinţă, care se refuză sensului, valorilor sale fundamentale, umanităţii sale profunde. O lume care pare a fugi de ea însăşi. O lume care pare străină de ceea ce îi dă coerenţă şi existenţă: vibraţia magnifică a transcendentului, ritmul originar, ritmul de aur, cum ar fi zis Matila Ghyka, căci există nu doar un număr de aur, ci şi un ritm de aur, armonia celestă pe care viul o poartă în el şi pe care i-o restituie omului poezia şi muzica.
În această lume ieşită din ţâţâni, după vorba bătrânului Will, sunt semeni ai noştri care mai cred în puterea irenică a poeziei şi muzicii, care se străduiesc să ne convingă că ne putem alina, vindeca, ne putem construi interioritate prin ele.
O asemenea credinţă îl stăpâneşte şi îl conduce pe Sergiu Alex, remarcabil om de radio, meloman înrăit şi împătimit, cu o impresionantă şi recunoscută carieră de profesionist al microfonului şi, deopotrivă, condei înzestrat, ale cărui emisiuni şi eseuri au fost mereu exemplare pledoarii pentru muzica bună şi puterile irenice ale ei. Aşa cum sunt şi aceste alte „incursiuni de meloman“ (cum îşi intitulează el cunoscuta emisiune de la Radio Cluj, dar şi anteriorul volum) reunite acum, sub sugestivul titlu Muzică în noapte, într-o carte care vorbeşte despre ceea ce putem numi muzica înaltă, indiferent de gen, despre valoarea ei ontologică, despre rolul major al acesteia în constituirea adevăratei noastre umanităţi. Fiindcă, asemeni poeziei, muzica scoate omul de sub dominaţia demonilor instinctuali şi îl ridică în orizontul fiinţării sale, al spiritualităţii profunde.
Numai că „adeziunea“ la muzica bună, la muzica înaltă nu e un lucru simplu, nu e un dat, nu vine de la sine, cum ţine să ne avertizeze Sergiu Alex încă de la bun început, întreaga motivaţie a cărţii aflându-se în capitolul introductiv, Bunul-gust ca paradox, parafrază după preacunoscutul eseu al lui Al. Paleologu, Bunul-simţ ca paradox. Şi nu fără temei. Fiindcă „bunul gust – zice autorul – se însoţeşte cel mai adesea de bunul-simţ, despre care, Alexandru Paleologu, preluând o vorbă a lui Descartes, ne aminteşte că este «la chose du monde la mieux partagée»“. „Poate pe timpul lui Descartes“ – continuă polemic Sergiu Alex – ,,Dar azi nu!“ Bunul-gust care, în ciuda schimbărilor de mentalitate şi de paradigmă, „rămâne un reper de atins de curentul majoritar“. Bunul-gust după care „tânjim o viaţă“, chiar dacă el îşi păstrează acea natură enigmatică a regulilor pe care le reclamă şi despre care vorbea Montesquieu, e mereu „un ideal de atins“. Bunul-gust care, ca şi bunul-simţ, presupune efort neabătut, inteligenţă, educaţie, instrucţie, pentru a te apropia de frumuseţe şi a trăi plenar emoţia în faţa perfecţiunii lumii şi operei de artă, a armoniei universale din care izvorăşte şi armonia muzicii. A muzicii bune, aceea care vorbeşte adâncurilor sufleteşti, fiinţei, nu emoţiei epidermice, facilă, pasageră. A muzicii care vorbeşte nu doar cu armonia sunetelor, orânduite în festivul lor, dar şi cu tăcerea. Şi nu doar cu tăcerea „care a prins să cânte în noi când sunetele au încetat şi în care se află adevăratul mesaj al marilor maeştri“ despre care vorbea George Bălan, citat de Sergiu Alex, ci şi cu aceea care, logodită şi orânduită dimpreună cu sunetele, alcătuieşte ţesătura indestructibilă prin care transcendentul se instalează în noi.
Bunul-gust care „a fost şi este în permanenţă ameninţat (dacă îl ai deja) de media, format (dacă ai avut neşansa unei construcţii individuale nefericite) tot de media şi zăvorât cu şapte lacăte, spre a nu primi aerul proaspăt al deschiderii de alternative, tot de media“. Bunul-gust în calea căruia se ridică zidul nefast al industriei culturii care îl degradează şi amestecă arta înaltă şi pe cea joasă, în care omul nu mai e subiectul, ci obiectul actului artistic, cum acuză Adorno. Bunul-gust asediat de kitsch-ul reductiv artistic, simplist, de toate deturnările pernicioase care conduc la „Babel-ul pe care-l trăim şi în care asistăm, năuciţi, la ascensiunea periculoasă a fenomenului numit cultură fără instrucţie“.
Împotriva acestei realităţi pledează cartea de eseuri a lui Sergiu Alex. Căci Muzică în noapte îşi propune să lanseze interesante teme de dezbatere despre arta contemporană, să educe, să instruiască, să formeze bunul-gust, prin exemplul muzicii înalte. Ea se constituie ca un mănunchi de prelecţiuni despre muzică, în genul lui Leonard Bernstein, mai puţin sistematice, dar nu mai puţin interesante. Este cartea unui om cu o cultură solidă, cu bune lecturi şi talent scriitoricesc, cu un discurs inteligent, alert, niciodată tern, cu o evidentă artă a construcţiei narative, a contrapunctului. O carte scrisă cu pasiune şi persuasiune, cu profesionalism şi putere analitică, cu artă gazetărească.
Sergiu Alex îşi introduce cititorul nu doar în universul marilor creaţii muzicale, pe care le descifrează, deopotrivă în orizontul percepţiei auditive şi al imaginaţiei şi în contextele istorice şi culturale în care au fost concepute şi a cãror amprentă o poartă, urmăreşte istoria unor motive sau teme care fructifică în varii forme artistice. El descrie, explică, vizualizează, atrage şi emoţionează. Te face să retrăieşti povestea unei compoziţii sau a unui interpret sau concert fabulos.
A vorbi despre Fado, „cântecul fără surâs“ cum îl numeşte el, este o bună ocazie de a te invita în tavernele Lisabonei, pe „galbenul liman portughez“ blagian, pentru a retrăi povestea de dragoste dintre contele Vimioso şi Maria Severa, ilustra predecesoare a Amaliei Rodrigues şi pereche de destin a nefericitei Violetta Valéry, dar şi de a ne vorbi despre Traviata lui Verdi şi similitudinea pe care Mircea Eliade o vedea între dorul românesc şi sfâşietorul saudade. Aşa cum capitolul adresat celor care nu iubesc opera e un bun prilej de a face o scurtă istorie a bel-canto-ului italian sau cel despre cunoscuta Greensleeves (Doamna cu mânecuţe verzi) pentru a-l evoca pe Shakespeare şi Nevestele vesele din Windsor, pe Donizetti şi a sa „Anna Bolena“ sau cel dedicat Boleroului lui Ravel de a ne readuce în memorie La belle époque, Parisul şi gruparea artistică „Les appaches“, pe Diaghilev, pe Misia şi pe inegalabilul Sergiu Celibidache. Vom ajunge prin muzica fascinantului Yanni pe meleagurile enigmaticei insule Santorini, a misterioasei Atlantida evocată de Platon, pentru a lua cunoştinţă despre experimentele din anii ’90 de la Universitatea California şi „efectul Mozart“ asupra IQ-ului.
Vivaldi, Orff, Beethoven, Ceaikovski, Chopin, Mozart, Verdi, Rossini, Ravel, Donizetti, Bellini ori nume sonore din muzica de film sau din muzica uşoară, dirijori sau interpreţi celebri sunt tot atâtea argumente invocate pentru a iubi muzica mare şi a ne forma bunul-gust, „temelia a tot ceea ce are şi înseamnă cineva pentru alţii, prin care fiecare se categoriseşte pe sine şi este categorisit de alţii“, cum îl definea Bourdieu, cel care determină un stil, (iar le style c’est l’homme!), „determină valoarea culturală a ceea ce facem, spunem sau gândim“!
Însă „oricâte cărămizi ar fi puse de alţii, construcţia edificiului spre muzica ce înalţă, trebuie s-o ridici singur“, ne avertizează Sergiu Alex, în finalul cărţii sale. Ascultând muzica bună şi lăsând-o să lucreze în tine. Instruindu-te şi educându-te!
„Fiindcă – scrie criticul Aurel Sasu în poematica şi profunda prefaţă a cărţii – muzica este o formă de înlăcrimare a lumii prin desăvârşire. O tăcere îndrăgostită. Orice stare de suflet fiind o melodie, învăţaţi, prin urmare, sufletul să cânte! Iată care este pedagogia înaltă a eseurilor din Muzică în noapte. Pedagogia adevărului esenţial e că omul nu există decât înlăuntrul său“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper