Bugetele noastre şi banii europenilor pentru muzeele ţării

Tocmai mi-a spus un prieten că nu e adevărat că muzeele nu sunt apreciate în România. Uite, de exemplu, sunt unii miniştri care îşi fac muzee private, din banii furaţi de la noi. Avantajul ar fi unul singur: acela că, după condamnarea definitivă, operele de artă vor intra în patrimoniul Statului, din care s-au tot scurs, mai mult ilegal decât legal, destule bunuri culturale în ultimii 15 ani. Până atunci, însă, o să mai avem destul de aşteptat, pentru că procesele durează mult. Aşa încât trebuie să ne mulţumim cu ce se mai face, pe ici pe colo, prin ţară.    
Nu cu multe zile în urmă am avut bucuria să particip la redeschiderea Muzeului de Artă Craiova. Instituţia fusese închisă publicului în 2010, atunci când era condusă de regretatul Florin Rogneanu. Motivul era unul bun, însă: Consiliul Judeţean Dolj a sprijinit solicitarea Muzeului pentru consolidarea clădirii din fonduri europene. Pe lângă cele şase milioane de euro obţinute prin program, Consiliul a mai adăugat două. În felul acesta autoritatea condusă de Ion Prioteasa şi-a continuat programul de investiţii în muzee, după realizările din anii trecuţi, când au fost finalizate lucrările la Muzeul de Etnografie şi la cel de Ştiinţe ale Naturii, iar clădirea Muzeului Olteniei a fost extinsă, pentru a permite funcţionarea Laboratorului Zonal de conservare şi restaurare. Noul director al Muzeului de Artă, Emilian Ştefârţă, aşteaptă acum cu nerăbdare derularea ultimelor proceduri pentru începerea, foarte curând, a unei noi investiţii, în faţa clădirii instituţiei, unde va fi realizat un spaţiu dedicat lucărilor lui Brâncuşi aflate în patrimoniul muzeului. Extinderea este proiectată de cunoscutul arhitect Dorin Ştefan şi constituie, din punctul meu de vedere, un act de curaj edilitar, pentru că va uimi, probabil, pe mulţi dintre craioveni, fiind o pastişă la celebră piramidă a lui I. M. Pei din curtea Luvrului. Pentru ca totul să meargă bine şi banii europeni să fie utilizaţi integral, construcţia trebuie recepţionată până la 31 decembrie 2015. Nu este chiar imposibil, dar nici uşor. Nu îmi rămâne decât să sper că şi acest proiect va fi dus la bun sfârşit. Remarc faptul că, dintre judeţele din sudul ţării, Doljul este, probabil, cel mai norocos în ceea ce priveşte interesul autorităţii judeţene pentru cultură şi mai ales pentru patrimoniu. La polul opus, de exemplu, se află, din păcate, Constanţa…
Ei, dar dacă la nivel local se mai întâmplă şi minuni, la nivel naţional lucrurile stau cam la fel cum este în majoritatea judeţelor ţării: prost.
Am avut curiozitatea să urmăresc bugetul de stat alocat Ministerului Culturii în ultimii patru ani. Desigur, o lectură interesantă o constituia, întotdeauna, partea introductivă a bugetului: partea narativă. Este vorba despre câteva zeci de pagini în care Ministerul ne explica ce programe urmează să fie finanţate de la bugetul de stat. Cinstit vorbind, de cele mai multe ori pasaje întregi erau copiate, de la un an la altul, fără să se schimbe o literă. Faptul în sine este absolut normal, pentru că asta arată continuitate. Un program nu trebuie să dureze un singur an, pentru că nu ar mai fi program. Dimpotrivă, programele trebuie să fie multianuale. Aşadar e foarte bine că sumarizarea programelor e copiată de la un an la altul. Partea proastă este că la sfârşitul anului nu avem parte de un raport care să ne explice cât anume s-a realizat din programul propus. Din acest motiv unele dintre obiective rămân doar pe hârtie. Poate acesta este şi motivul pentru care, din 2013 încoace, s-a renunţat la partea narativă. Cititorul este introdus direct în tabelele cu cifre.
Ca să vă exemplific am să vă spun ce îşi propunea Guvernul României în anul 2011, pentru 2012 şi anii următori. Îşi propunea să continue organizarea Conferinţei Anuale Regionale Muzeale (o iniţiativă care datează din 2004); nu s-a mai făcut. Îşi propunea să îşi exercite dreptul de preempţiune pentru bunurile culturale mobile clasate; nu şi l-a exercitat, pentru că nu s-au alocat bani pentru asta. Îşi propunea să refacă expoziţiile muzeale permanente, la muzeele din subordine; nu s-a făcut. Îşi propunea să îşi digitizeze propria arhivă ministerială; nu s-a făcut. Îşi propunea să continue activitatea ca lider de proiect pentru restaurarea Hanului Gabroveni din Capitală; urmarea a fost că Ministerul a renunţat, în 2012, să mai finanţeze lucrările de restaurare, lăsând Primăria Municipiului Bucureşti să încheie singură lucrările (fapt întâmplat în 2014). Îşi propunea să continue investiţiile la lucrările de extindere a Muzeului Naţional al Satului „Dimitrie Gusti“, pentru a fi încheiate până în 2014; nu s-au finalizat nici până azi. Îşi propunea să lanseze procedurile de achiziţie publică pentru lucrările de restaurare ale Palatului Cantacuzino, în care este găzduit Muzeul Naţional „George Enescu“; n-au fost demarate nici până azi. Nu vreau să credeţi că sunt răutăcios. Dacă veţi citi ce îşi propunea Guvernul Boc să facă pentru cultura naţională, în anul 2008, pentru anul 2009, vă veţi întreba din ce carte de poveşti nemuritoare s-a inspirat. De fapt, se inspirase din bugetul proiectat în 2007, pentru 2008, cu diferenţa că Guvernul Tăriceanu reuşise să şi execute cea mai mare parte din ceea ce îşi propusese. În 2009, însă, după cum ştim, Guvernul a constatat că tocmai năvălise criza peste noi şi a lăsat baltă mai mult de jumătate din programe.
Dar să trecem la cifre. Anul 2012 a început vertiginos, cu o scădere a bugetului de peste 11 procente şi cu estimări din ce în ce mai sumbre pentru anii următori. Logica acestor scăderi estimate era aceea a creşterii bugetelor locale. Altfel spus, dacă în 2011 bugetul Ministerului fusese cam de 802 milioane lei, el a scăzut în 2012 la 713, urmând ca în 2013 să ajungă la 695 milioane. Numai că, la sfârşitul lui 2012, Guvernul a înţeles că nu poate să aloce culturii decât 578 de milioane lei în 2013, sumă din care în 2014 s-au mai tăiat încă 16 milioane. Şi trebuie să spun că nu vorbim aici strict despre subvenţia de la buget, ci despre totalul general! Subvenţia a fost, evident, mult mai mică. În anul 2008 execuţia financiară s-a încheiat cu o subvenţie bugetară de 984 milioane lei. În 2011 aceasta scăzuse la 797 milioane, pentru ca anul 2013 să se încheie cu o execuţie a subvenţiei de doar 546 milioane. În 2014 a mai scăzut cu 4 milioane.
În tot acest timp, produsul intern brut, după scăderea catastrofală din 2009, a continuat să crească. În 2010 am avut 523 miliarde lei, în 2011 am sărit la 557 miliarde, în 2012 la 586 miliarde, pentru ca în 2013 să atingem un produs intern brut record, de 628 miliarde lei. Sigur că, în termeni reali, dacă ţinem cont de inflaţie şi de raportul dintre leu şi euro, lucrurile arată mai puţin strălucitor. În 2013, de exemplu, am avut o creştere reală a P.I.B.-ului de doar 3,5%. E foarte bine, desigur. Prost este că, din păcate, cultura nu a beneficiat cu nimic de pe urma acestor creşteri, nici în 2011, nici în 2012, nici în 2013, 2014 şi 2015. Mai mult decât atât, pentru anii următori se prevede o continuă diminuare a bugetului Culturii. De ce? Pentru că se mizează pe un aport al veniturilor proprii. Am să încerc, în una dintre săptămânile viitoare, să iau în discuţie şi posibilităţile muzeelor de a obţine venituri proprii, dar fără să uit faptul că, în sine, cultura nu este şi nu trebuie să fie o afacere, chiar dacă poate să şi aducă bani la buget. Dar nu acesta este scopul societăţii: să facă din cultură o afacere lucrativă. Şi voi discuta, cât de curând, şi despre cele două procente de care Administraţia Fondului Cultural Naţional va beneficia, din nou, din veniturile Loteriei, după o pauză de mai bine de un an.
Până atunci, muzeele sunt îndemnate, demagogic, să facă rost de „fonduri europene“ şi de „fonduri norvegiene“. Că mai există şi minuni, avem o dovadă recentă în Dolj! Dar drumul până la aceste fonduri e lung şi, adeseori, este blocat de obstacole puse de aici, din România, de către concetăţenii noştri. Aferim!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper