Andrei Grigor. Portretul unui critic drept şi al unui om de bine

Un articol de EUGEN SIMION

Nu mai ştiu bine când şi unde l-am cunoscut pe Andrei Grigor, încă nerelevat ca prozator şi critic literar în 1990. Îl remarcasem, ca student, la examenele de literatură contemporană, dar nu stătusem de vorbă cu el, nu-i ştiam gusturile literare şi nici ce făcuse după absolvirea facultăţii sau, cum zic analiştii politici de azi, ce parcurs avusese. Mi l-a prezentat, la începutul anilor ‘90, Mircea Nedelciu, atunci când, împreună cu el şi cu alţi tineri scriitori (optzecişti), am decis să scoatem o revistă în care să scriem ceea ce gândim şi aşteptăm de la revoluţia ce tocmai se înfăptuise. Se încheiase (înfăptuise) pe stradă, dar continua, ca să zicem astfel, în spiritul nostru, tineri şi bătrâni, optzecişti şi şaizecişti… Revista năşită de Mircea Nedelciu – om admirabil, prozator de mare talent, originar din Fundulea („Sion“-ul lui Mateiu Caragiale) – şi botezată de mine sau, poate, invers, s-a numit Avanpost şi a apărut în trei sau patru numere, scrise, în majoritate, de tineri. Printre ei a apărut într-o zi şi Andrei Grigor, pe numele lui real Nicolae Ioana. Un tânăr subţiratic, tăcut, cu spiritul – mi s-a părut – mereu la pândă. Când se decidea să vorbească, comunica scurt, coerent, decis, ceea ce gândea şi voia să spună. Avea umor, un umor de bună calitate, în stilul, mai de grabă, al umorului sec, englezesc, decât în stilul Creangă (sfătos şi împăciuitorist). Umor englezesc sau umorul eroilor lui Caragiale? Oricum, tânărul Andrei Grigor ştia bine să întoarcă un conflict, o contradicţie, o amărăciune spre partea înveselitoare a lucrurilor şi să transforme tragicul din propoziţie în umor îngăduitor. Ce m-a surprins a fost, pe lângă spiritul lui uşor maliţios, râsul său care izbucnea din când în când. Un râs eliberator, un râs bucuros. Şi l-a păstrat, mi-am dat seama, până am putut comunica fără nicio oprelişte cu el…
Avanpost a dispărut repede, din lipsă de fonduri şi datorită faptului că Grupul „Societatea de mâine“, care patrona revista, s-a destrămat după prima fază romantică a postrevoluţiei. Unii s-au speriat şi au fugit, unii au luat-o la dreapta, alţii la stânga şi, dacă au luat-o, s-au învrăjbit între ei şi au început să se conteste, alţii şi-au făcut alte socoteli şi au trecut în tabere mai bine poziţionate politic, despărţindu-se de mine şi de ideea că nu tot ce am scris noi, înainte de 1989, e o „Siberie a spiritului“.
În acest timp, în viaţa literară era agitaţie mare, începuseră deja revizuirile morale (până la urmă n-au rămas decât revizuirile politicianiste şi subiective, după pofta inimii uşoare şi a interesului personal), exerciţiile retorice, rechizitoriile, apăruseră procurorii morali, „nomenclaturiştii“, „colaboraţioniştii“, anticomuniştii vehemenţi de după căderea comunismului etc. „Marea păruială“ – cum am numit-o eu, îmi amintesc, într-o tabletă din Avanpost – era în toi. Ea n-a încetat, în fapt, nici azi. Cine n-a vrut să participe la ea a fost declarat numaidecât „apolitic“ şi, deci, adversar al tinerei noastre democraţii. Ce-a mai fost şi cu „apolitismul“ acesta?! Ce retorică, ce pierdere de vreme, ce complexe, ce resentimente, ce lungă şi însufleţită, justiţiară, pasionată demagogie! Cine răsfoieşte primele trei tomuri din Cronologia vieţii literare. Perioada post comunistă, recent apărute, îşi poate face o idee despre această încăierare a intelectualilor, cu totul comică dacă n-ar fi aşa de absurdă… Actorii ei – vreau să spun procurorii morali ce au animat-o decenii de-a rândul, ratând o dezbatere serioasă de idei – sunt şi acum la postul lor de observaţie, înveninaţi şi revendicativi, „revizionişti est-etici“ plini de complexe şi „elitişti“…
Andrei Grigor, ca să revin la el şi, astfel, să duc mai departe această schiţă de portret, nu s-a amestecat printre partizanii politizării literaturii, după ce grupul Avanpost s-a risipit. A rămas aproape de mine, de Sorescu, Valeriu Cristea, Fănuş Neagu şi de optzeciştii Sorin Preda, Nicolae Iliescu, Mircea Nedelciu, Cuşnarencu care credeau, ca şi cei citaţi mai înainte, că „literatura este politica noastră cea mai bună“ – după vorba celebră şi înţeleaptă a bătrânului Heliade Rădulescu. Mai precis: să nu amestecăm politica în literatură, să nu politizăm judecăţile de valoare, în fine, scăpând de cenzura comunistă, să nu introducem alt tip de cenzură, alt timp de mistificaţie. Unii confraţi au înţeles ce trebuie din această idee – şi anume că nu trebuie să renunţăm, în postcomunism, la principiul autonomiei esteticului – alţii au tradus cum le-a convenit această poziţie critică, şi anume că eu şi cei care erau de părerea mea (îi reamintesc pe M. Sorescu, Fănuş Neagu, Tomozei, Valeriu Cristea) ne opunem participării scriitorului român la viaţa politică. Şi, dacă ne opunem, suntem împotriva democraţiei. În ceea ce mă priveşte, nu pot fi împotriva democraţiei, sunt doar de părere că valorile spirituale româneşti trebuie respectate şi că politica să nu se amestece în treburile literaturii, căci, dacă se amestecă, strică ierarhiile şi criteriile. Atât. Scriitorul poate face politică militantă (uneori este chiar bine să facă dacă are ce spune), dar să nu confunde planurile.
Andrei Grigor a înţeles ce trebuie din această dispută şi a ales. A ales, mai spun o dată, bine. A intrat în redacţia Caietelor critice şi, apoi, a redactat împreună cu Gr. Tomozei, Lucian Chişu, Nicolae Iliescu revista Literatorul condusă, la început, de Marin Sorescu, apoi de Fănuş Neagu… Calităţile lui de eseist inteligent şi de bun polemist se observă în articolele publicate aici. Mai înainte sau în acest răstimp – nu mai ştiu bine – publică un roman (Cazarma cu ficţiuni) notabil. Despre el am scris în Fragmente critice (vol. I, pp. 150-155). Ce se remarcă, aici, este ochiul pătrunzător de observator moral şi social. Andrei Grigor şi-a trecut, apoi, doctoratul cu o teză despre Marin Preda (Căruţa lui Moromete): o carte polemică, inspirată, bine scrisă, stil ironic, remarci fine despre ironia epică şi tipologia predistă. Fost multă vreme profesor într-o şcoală din provincie, a intrat în învăţământul universitar şi a ajuns, ulterior, profesor de literatură la Universitatea „Dunărea de Jos“ şi decan – mai multe legislaturi – al Facultăţii de specialitate. Un profesor respectat şi, după câte mi-am dat seama, iubit de tinerii săi colaboratori.
Am scris împreună cu el o carte (În ariergarda avangardei), în două reprize (vreau să spun: în două ediţii – a doua dublând, ca număr de pagini, pe cea dintâi). El îmi pune întrebări dificile, eu încerc să răspund, el revine, îmi aminteşte de adversarii mei, eu ezit, mă arăt plictisit de temă, el nu mă lasă să fug din subiect, mă provoacă şi, până la urmă, obţine ceea ce vrea. Iar când nu reuşeşte, spune el ceea ce crede… M-a întrebat, într-un rând, îmi amintesc, ce cred despre Iuda, cel mai hulit personaj din Noul Testament, silindu-mă, astfel, să recitesc pe evanghelişti. M-am descurcat, îmi vine să cred. Iuda este un personaj tragic. Este desemnat să săvârşească păcatul cel mai greu, iar scena în care Iisus sugerează, la Cina cea de taină, această fatalitate, are o notă de roman poliţist… Iuda a regretat gestul lui impardonabil, şi-a pus capăt zilelor, dar a rămas până azi şi, probabil, până în vecii vecilor, un simbol al celui mai ticălos păcat omenesc. Andrei Grigor prinde ideea şi o duce mai departe, apropiind-o, primejdios, de spaţiul actualităţii româneşti. Aici sunt multe lucruri care nu-i plac. Nu-i plac, de pildă, mofturile elitiştilor, negaţioniştii de serviciu, procurorii morali, revizioniştii care dau din coate şi se grăbesc să-i doboare pe Arghezi, Călinescu, Preda, Sorescu, Nichita Stănescu… pentru a le lua locul în ierarhiile literaturii. Scrie relaxat, adică în stil ironic, despre ei. Studiile lui despre Marin Preda sunt printre cele mai bune din ultima vreme. Sunt scrise, aş zice, cu o cordială exigenţă critică.
L-am chemat pe Andrei Grigor după 2006 să se alăture echipei de cercetători de la Institutul „G. Călinescu“ şi, după ce a acceptat, i-am încredinţat conducerea unui proiect important: Cronologia vieţii literare, 1944-1964. Proiect dificil, colaboratori numeroşi, de toate vârstele, disponibilităţi capricioase, inerţii intelectuale mari şi temeinice, în fine, moravuri şi nazuri specifice vremurilor de trecere. Andrei Grigor a fost nevoit să le întâmpine şi să le armonizeze, pe toate şi să ducă proiectul la capăt. A reuşit. Primele zece volume din Cronologie (1944-1964) au fost îngrijite, selectate, corectate, puse în pagină, uneori chiar rescrise de el. O muncă uriaşă, o lucrare de anvergură, în fine un instrument de lucru serios, util pentru cultura română. Trebuie să-i fim recunoscători lui Andrei Grigor că a avut energia şi dorinţa de a-l înfăptui, după ce alţi colaboratori m-au dus cu vorba şi au încurcat multă vreme lucrurile.
Revin la omul de care ne-am despărţit cu câteva săptămâni în urmă. Un om, repet, inteligent, un om de cuvânt, un caracter bun, drept, prietenos şi incoruptibil. Un bun critic literar. Articolele lui din Caiete critice şi Literatorul dovedesc acest fapt. Au „sare“, au logică, arată o mare voinţă de adevăr. Am scris despre ele într-un articol intitulat „Oamenii mei“ (reprodus în Fragmente critice). Cineva, un critic care suferă de incontinenţă verbală, publicase într-o revistă un articol otrăvit despre „oameni“ (scriitorii, criticii literari) din jurul Caietelor critice, suspectându-i de obedienţă faţă de mine. I-am răspuns, arătând injustiţia, măgăria pe care o face faţă de nişte autori tineri şi talentaţi. Eram bucuros că sunt – dacă sunt – „oamenii mei“ – pentru că sunt talentaţi şi cred că adevărul în critică poate fi aflat. Printre ei se găsea şi Andrei Grigor. Pot confirma azi că Andrei Grigor a rămas până la sfârşitul lui dramatic un om loial şi un critic drept. Drept şi bun, adică de partea adevărului.
Avea un singur cusur: era în ultimii ani cam lenevos, se arăta sastisit de literatură, de aceea se hotăra greu să scrie despre cărţile actuale. L-am înţeles (eu însumi trec din când în când prin acest rău de literatură), dar nu l-am lăsat mult în această stare de aşteptare. Mã asigurase, când ne-am întâlnit ultima oară, că va începe să scrie cartea pe care mi-o promisese, şi anume o istorie a criticii literare postbelice. Munca uriaşă pe care o depusese pentru coordonarea Cronologiei vieţii literare începea să dea roade şi altfel: într-o sinteză critică personală. N-a avut timp s-o facă. Ce păcat! Ştiindu-l ce spirit însetat de adevăr avea şi ce om drept era, sunt sigur ca sinteza lui critică (din care a publicat câteva fragmente prin reviste) ar fi sosit la timp într-o epocă în care amiciţiile, inamiciţiile, resentimentele, complexe şi complicităţile de tot felul se cheamă, îşi răspund şi se armonizează în critica literară românească.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper