Virginia Woolf – între flux şi reflux, creaţie şi boală

Un articol de Ramona Ardelean

Virginia Woolf (1882-1941) este cea mai cunoscută scriitoare britanică. Ea se distinge ca figură majoră a curentului modernist, aducând inovaţii semnificative şi îmbogăţind natura discursului literar, în special tehnica monologului interior şi a reprezentării fluxului conştiinţei, reuşind să-şi înalţe opera pe treapta unor nume ca Proust şi Joyce, Kafka şi Faulkner. Stilul său se face, de asemenea, remarcat în domeniul criticii literare şi al eseisticii.
Scrierile sale explorează problematica timpului şi a memoriei, percepute sub forma curgerii continue a fluxului conştiinţei (stream of consciousness) în care totul înoată ca-ntr-un curent, din care emerge discontinuu „clipa“, totul răsfrângându-se în „dinamismul clipei“. Această percepţie apropie viziunea Virginiei Woolf de cea a filosofului Henri Bergson, în ceea ce priveşte intuiţia duratei, precum şi de viziunea fizicianului cuantic David Bohm, în ceea ce priveşte „momentul ca element fundamental“, extensia şi durata unui moment – secundă, minut, oră, zi, an, viaţă, secol – variind, putându-se comprima sau dilata, înfăşura sau desfăşura.
Această temă e recurentă în romanele Virginiei Woolf, în special în Doamna Dalloway, unde viaţa personajelor se desfăşoară pe parcursul unei singure zile, apoi în Orlando, unde un singur personaj traversează mai multe secole. De asemenea, în Valurile, capodopera literară ce sintetizează cel mai profund şi mai sublim fibra, nervura şi axa simţirii Virginiei Woolf, sunt descrise în transparenţe tot mai largi vârstele zilei şi ale anului, ale omului şi ale universului, toate acestea reprezentând ritmurile vieţii curgând succesiv şi simultan, divergent şi convergent, într-o mişcare centrifugă şi centripetă, în care pluralitatea aparentă răspunde, asemenea valurilor, unei unităţi din adânc.
Căci totul gravitează în jurul unităţii ce transcende diversitatea şi durata, limitarea şi singurătatea de a fi doar una dintre formele realităţii. În spiritul acestei unităţi primordiale trebuie văzută şi aspiraţia întru recuperarea naturii androgine, a femininului şi a masculinului, visată atât de mult de autoare: „Este fatal să fii pur şi simplu bărbat sau femeie; trebuie să fii masculin de feminină şi feminin de masculină, trebuie ca în minte să existe un fel de colaborare între bărbat şi femeie, trebuie să aibă loc anumite alianţe ale extremelor.“ (Virginia Woolf, O cameră separată, Editura Univers, p. 131, Bucureşti, 1999)
Nu suntem astfel departe de ceea ce alchimiştii numesc coniunctio oppositorum, întreaga năzuinţă a alchimiei fiind de a pune în acord fundamentul feminin al sufletului, al inconştientului cu principiul ordonator al spiritului, al masculinului, al conştientului. Adică de a uni „josul“ şi „susul“, pământul şi cerul, întunericul şi lumina ca manifestări subordonate artei unirii contrariilor în uno acto. Virginia Woolf şi-a asumat din plin această „artă“. Ea a avut curajul enorm de a se mişca pe axa contrariilor şi a bipolarităţii vieţii, pe axa crucii dată de perspectiva verticalei şi orizontalei, împletite în sinusoida vieţii.
Personalitatea Virginiei Woolf, ca univers al simţirii, gândirii şi expresiei, este una proeminent artistică. Şi nimic nu pare să exprime mai bine structura personalităţii ei decât acel dinamism în care dispoziţia melancolică e „tulburată de un principiu de antinomie“, dinamism atât de specific temperamentelor artistice.
Locuind alternativ la o margine sau alta a fiinţei, tabloul Virginiei Woolf ne apare, aşa cum reiese din numeroasele relatări făcute de cei ce au cunoscut-o, ca o împletire de elemente contrare, ea pendulând între timiditate, sfială, ezitare şi excentricitate, nonşalanţă, îndrăzneală; între melancolie, tristeţe, disperare şi vioiciune, exuberanţă, exaltare; între afirmare şi negare, între a fi şi a nu fi.
Din punct de vedere psihiatric, structura psihică a Virginiei Woolf, marcată de o evoluţie ciclică, sinusoidală, cu alternanţe între stări euforice şi depresive, maniacale şi melancolice, conturează tabloul clinic al bolii bipolare sau al psihozei maniaco-depresive care străbate ca un fir cardinal întreaga existenţă a Virginiei, evoluând între forme mai uşoare (mood swings) sau mai acute (breakdowns) şi culminând cu sinuciderea din 1941, la vârsta de 59 de ani.
Unii autori pun sindromul maniaco-depresiv de care a suferit scriitoarea britanică pe seama eredităţii şi a temperamentului artistic – considerat strâns legat de creativitate şi de boala bipolară, a cărei structură cognitivă şi stare modificată de conştiinţă permite atingerea unor regiuni de graniţă ale minţii, mai exact ale inconştientului, inhibate şi inaccesibile în mod normal (Kay Jamison, Manic-Depressive Ilness and the Artistic Temperament, Free Press, 1993).
Alţi autori, dimpotrivă, atribuie boala Virginiei Woolf exclusiv evenimentelor extrem de nefericite şi de nefaste ale vieţii scriitoarei. Quentin Bell, de pildă, unul dintre nepoţii şi, ulterior, biografii Virginiei, consideră că boala ei se grefează pe fondul unei serii lungi de evenimente nefericite şi de pierderi majore, cum ar fi moartea timpurie a mamei, când ea avea doar 13 ani, urmată de morţile tatălui şi ale celor doi fraţi, Stella şi Thoby, ce s-au succedat până ca ea să împlinească 25 de ani.
Faptul că în copilărie, la vârsta de 6 ani, Virginia a fost molestată sexual de fratele ei vitreg, George, iar în adolescenţă a fost hărţuită sexual de celălalt frate vitreg, Gerald, i-a afectat Virginiei Woolf întreaga existenţã, ea afirmând în acest sens că n-a mai simţit niciodată plăcere, rămânând frigidă toată viaţa şi neavând contacte sexuale nici chiar după căsătoria cu Leonard Woolf, fapt ce nu pare a le fi afectat-o, fiind considerată de toţi una fericită. Tot ca urmare a acestor traume sexuale, ea a manifestat tendinţe homosexuale, însă mai mult la nivel erotic decât sexual propriu-zis.
Dacă adăugăm şi privarea de mamă, survenită când scriitoarea avea doar 13 ani, vom înţelege mai bine de ce Virginia Woolf avea să caute toată viaţa ei iubirea acelei mame în care să fie „conţinută“. După moartea mamei, ea a căutat sprijin şi căldură în braţele surorilor ei mai mari, Stella şi Vanessa, iar apoi în braţele altor femei mai în vârstă, absenţa mamei explicând şi tendinţa ei spre homosexualitate, accentuată, desigur, de molestarea sexuală din copilărie şi adolescenţă.
Privarea de mamă este foarte semnificativă din perspectivă psihanalitică, în sensul că durerea şi frustrarea legate de pierderea ei creează o imagine inconsistentă a mamei în care dragostea se îmbină alternativ cu ura. Această ambivalenţă, în care un obiect intern al iubirii, inconsistent şi fragil, devine un obiect al urii şi al distrugerii, a fost permanent resimţită de Virginia Woolf, care n-a reuşit să concilieze cele două impulsuri fundamentale, iubirea şi ura, decât la nivel ideatic, dar niciodată la nivel personal.
De altfel, sinuciderea Virginiei poate fi privită, din aceeaşi perspectivă psihanalitică, tot în legătură cu mama, cu începutul şi cu speranţa inconştientă de a se uni cu ea prin moarte. E foarte revelator faptul că Virginia Woolf alege ca element al morţii apa, apa fiind considerată simbolul matern prin excelenţă. Astfel, „moartea în ape va fi cea mai maternă dintre morţi. Dorinţa omului este ca întunecatele ape ale morţii să devină apele vieţii, ca moartea şi strânsoarea-i rece să fie pântecul matern“(Gaston Bachelard, Apa şi visele, Editura Univers, Bucureşti, 1995, p. 84).
Dincolo de toate controversele privind premisele bolii Virginiei Woolf, consider că acestea nu pot fi stabilite în mod tranşant, exclusivist şi unilateral în termeni de ereditate sau de evenimente nefericite. Mai curând, boala bipolară a Virginiei Woolf poate fi văzută ca o înclinaţie, ca o predispoziţie care ar fi putut rămâne la stadiul de potenţialitate, de latenţă dacă seria lungă a evenimentelor nefaste n-ar fi acţionat precum un „explozibil“, precum o armă de foc, precum un „trăgaci“, declanşând printr-un „declic“ boala maniaco-depresivă în stări de alternanţă totală.
Bipolaritatea de care a suferit Virginia Woolf ar putea fi interpretată şi într-o altă cheie, mult mai largă, mai generoasă, mai subtilă şi mai apropiată de spiritul, de chintesenţa şi de „nebunia“ constitutive vieţii. N-am putea astfel traduce întreaga polaritate şi întregul dinamism psihic al Virginiei prin categoriile existenţiale sus-jos, ascensiune-cădere, înălţime-adâncime? Categorii mai largi şi mai cuprinzătoare ale polarităţii vieţii şi morţii din care Virginia Woolf şi-a extras atât forţa şi viziunea intuiţiilor şi a creaţiilor literare, cât şi slăbiciunea, epuizarea, căderile repetate şi, în cele din urmă, fatal, moartea.
Întreaga sensibilitate a Virginiei Woolf ar putea fi, aşadar, văzută ca mobil al unui elan şi ca mobil al unei căderi, două mişcări, două deveniri ce se formează, în sens contrar, împreună, într-o dualitate dinamică care exprimă însăşi drama, conflictul şi contradicţia internă a (progresului) vieţii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper