Va putea Uniunea Europeană să supravie]uiască după alegerile din Grecia?

Un articol de CLAUDE KARNOOUH

Ajungerea la putere în Grecia a grupării Syriza, care se prezintă ca o stângă parţial radicală, nu e în sine o mare noutate. Formaţiuni de stânga mai mult sau mai puţin critice au fost alese şi în alte ţări ale Uniunii Europene – vezi Partidul Socialist francez, aliat cu comuniştii, în 1981, apoi Partidul Socialist spaniol ieşit din clandestinitate şi aliat, de asemenea, cu comuniştii, şi iarăşi Partidul Socialist francez, în 2013, aliat cu ecologiştii, sau guvernele germane SPD. Ce a venit însă ca o lovitură de trăsnet pe cerul turmentat al UE este faptul că, odată aleşi, oricât de temperat le-ar fi fost discursul, responsabilii din Syriza şi îndeosebi charismaticul său lider Tsipras n-au cedat, până acum, cererilor Bruxelles-ului cu referire la segmentul economic şi social din programul lor electoral. Deci, grecii nu ies a priori din zona euro, dar îşi renegociază datoria aşa încât să contrabalanseze efectele a ceea ce, din 2010 încoace, s-a dovedit a fi jefuirea sistematică a acestei ţări de către celebra şi hulita Troică (FMI, Comisia Europeană şi BCE), jaf care i-a dus la ruină pe majoritatea cetăţenilor greci (mai bine de o treime dintre ei intrând într-o stare de sărăcie lucie, iar o altă treime având ceea ce se numeşte un trai precar). Căci, oricât de corupte ar fi fost guvernele greceşti de dinaintea Syrizei, mai ales în ce priveşte tradiţia marii evaziuni fiscale, tot nu e de ajuns pentru a explica ori a justifica jaful căruia această ţară i-a căzut victimă. Iar această pauperizare a unui popor întreg, fără precedent în vremuri de pace, a fost cauzată pe de o parte de dobânzile contractelor leonine cu băncile germane sau anglo-saxone, de pildă acelea angajate pentru cumpărarea de armament teuton sofisticat, de care ţara nici nu avea nevoie, iar pe de altă parte de expertizele încununate cu bilanţuri financiare false, semnate de specialişti aflaţi sub cizma marilor bănci internaţionale, îndeosebi Goldman Sachs. Această sinergie de felurite escrocherii legale a dus Grecia într-o stare apropiată de faliment şi niciun remediu economic aplicat până în prezent n-a reuşit s-o pună pe picioare, în ciuda gogoşilor debitate de Troica! În schimb, leacurile propuse de aceasta au reuşit să agraveze răul: vezi degringolada inexorabilă a reţetelor de finanţe publice – în ciuda scoaterii la mezat a bogăţiilor naţionale, inclusiv a portului Pireu şi a câtorva insule celebre din Marea Egee – şi, fireşte, sărăcirea generală a salariaţilor de toate rangurile, demolarea sistemelor de protecţie socială, de sănătate publică şi învăţământ… pe scurt, transformarea ţării într-o lume a treia africană. Cum nota un comentator avizat: „Puteţi să folosiţi orice model (Excel sau oricare altul) şi să introduceţi ipotezele rezonabile pe care le doriţi în privinţa nivelului dobânzilor, a creşterii economice a ţării, a presiunii fiscale, dar în niciun caz această ţară nu va fi capabilă să ramburseze datoria sau măcar să plătească dobânda capitalului împrumutat“ (1). Fostul prim-ministru al PASOK, Georgios Papandreou, a prevãzut-o încă din primăvara lui 2011, când, în timpul summit-ului UE de la Nisa, a anunţat că va organiza în cursul săptămânii care urma un referendum pentru a afla dacă poporul grec ar accepta tăierile din bugetele sociale şi din patrimoniul industrial. Atât i-a trebuit, căci reprezentanţii UE, Barroso şi van Rompuy, în frunte cu Sarkozy şi cancelara Merkel l-au potopit cu ameninţări. Părăsit de curaj (poate fiindu-i ameninţată viaţa sau viaţa unor apropiaţi?), a fugit, s-a reîntors acasă cu coada între picioare şi şi-a dat demisia. I-a lăsat locul lui Antonis Samaras, fost student la Facultatea de Economie de la Harvard, acest altar al teoriei neoliberale devenit foarte familiar „experţilor“ de la Goldman Sachs şi mai ales lui Mario Draghi, preşedintele BCE, acest rechin al avuţiei sociale, tehnician numit, nu ales, care decide, fără nicio susţinere democratică, politica economică a tuturor statelor din UE – o instituţie supranaturală devenită Birou Politic al unei dictaturi abia mascate de o poleială pseudo-democratică.
Fără intenţia de a face şi predicţii, se poate observa totuşi cu uşurinţă că toate partidele socio-democrate aflate la putere în Europa au trădat: PS-ul francez, SPD-ul german, comisarul european pe economie, socialistul Moscovici; şi chiar dacă italianul Matteo Renzi de la L’Ulivo (coaliţie italiană de centru-stânga, n. trad.) a avut o poziţie mai puţin reprobatoare, nici un act pozitiv de solidaritate n-a urmat bunelor cuvinte. În schimb, alternativa propusă de Syriza e totalmente incompatibilă cu programul neoliberal de la Bruxelles, al BCE şi al FMI, ai căror lăudători sunt socialiştii europeni, cot la cot cu partidele zise de dreapta şi reunite la Strasbourg sub acronimul PPE. Iată de ce Syriza reprezintă un mare pericol pentru oligarhia financiară, ca asumare sinceră a veritabilei democraţii, susţinută de o autentică voinţă a poporului, adică de o voinţă generală.
După accederea la putere a Syrizei, a survenit în comportamentul partidelor politice europene de stânga ceva ce mi-a adus aminte de Războiul din Spania: în 1936, guvernul Frontului Popular francez, prezidat de liderul SFIO (segment francez al Internaţionalei muncitoreşti), Léon Blum, n-a catadicsit să susţină decât din vârful buzelor Spania republicană în contextul unei rebeliuni militare dintre cele mai violente, în timp ce guvernele fascist şi nazist au trimis acolo regimente de elită şi au pus la bătaie armamentul lor cel mai modern. Lipsa de curaj politic şi absenţa solidarităţii de clasă au fost, de altfel, caracteristici ale social-democraţiei, aşa cum arată în mod emblematic asasinarea, la 15 ianuarie 1919, a Rosei Luxemburg şi a lui Karl Liebknecht, comandată de social-democraţii Ebert şi Noske şi executată de extrema dreaptă militară Freikorps (organizaţie paramilitară anti-comunistă, în epocă, n. trad.).
Această paranteză istorică era necesară pentru a lămuri complexitatea luptei în care s-a angajat Syriza, o luptă pe mai multe fronturi, toate presărate cu capcane. În realitate, Syriza e singură, susţinută doar de un mic partid suveranist (partidul grec independent) ostil zonei euro şi Uniunii Europene, cu care s-a aliat pentru a face guvernul, iar în parlament ar mai putea să conteze şi pe votul comuniştilor. Oricum, ne dăm seama acum cât de perimat a devenit clivajul dreapta-stânga lăsat nouă moştenire de Revoluţia Franceză, dar fără mari izbânzi la activ. Ar fi fost de altfel de mirare ca transformările formelor de producţie şi de socializare din postmodernitate să nu aibă ca efect şi o restructurare politică. Şi, într-adevăr, de la Syriza la Podemos, trecând prin Bepe Grillo, conceptele practicii politice par să se schimbe. Se formează alianţe de neimaginat în urmă cu vreo zece ani, mişcări suveraniste cu tendinţă socială mai curând conservatoare, cu mişcări suveraniste cu tendinţe socialiste, ba chiar cu grupări antiliberale mai curând de extremă stângă. Această abordare care pare să devină o practică evidentă în Europa de Sud pare aproape absentă în Franţa (2), care a rămas înţepenită, de la dreapta la stânga, în discursul găunos al predicilor despre drepturile omului şi în vidul referenţial al pretinselor „valori republicane“, care nu mai sunt, în realitatea vieţii cotidiene, decât desuurile care acoperă jefuirea sistematică, financiară şi bancară, a cetăţenilor.
Economia se află, deci, în centrul cruntei bătălii a grupării Syriza cu UE şi FMI. O bătălie ca un joc de şah sau, şi mai bine, ca o partidă de poker la cacealma. Or, în această bătălie, Syriza reprezintă o veritabilă avangardă europeană, căci nu e vorba aici doar de viitorul Greciei, ci de viitorul întregii Uniuni Europene. În definitiv, problemele sunt clare, doar mijloacele de a le rezolva sunt mai complicate. Pe de o parte, UE declamă prin vocile miniştrilor săi de Finanţe şi a preşedintelui BCE: „plătiţi, privatizaţi şi iar privatizaţi, reduceţi şi mai mult cheltuielile sociale şi salariale!“ De cealaltă parte, guvernul grec afirmă: „mandatul nostru e dat de popor, nu putem să-l trădăm, dar, dacă insistaţi atât, nu ne mai rămâne decât să declarăm falimentul şi să ieşim din zona euro, şi atunci cei care ne pretind bani vor vedea cât o să-i coste treaba asta!“ Deja BCE, refuzând orice negociere, a suspendat cea mai mare parte a liniilor de credit necesare băncilor greceşti, cu excepţia celor pe termen foarte scurt. Un asemenea şantaj ameninţă direct capacitatea băncilor greceşti de a furniza statului lichidităţi pentru asigurarea funcţionării minimale a economiei cotidiene, în special pentru plata pensiilor şi a achitării cheltuielilor întreprinderilor. În plus, Mario Draghi a precizat că dacă banca naţională grecească, pentru a susţine nevoia de lichidităţi, ar tipări euro fără autorizaţie, aceştia vor fi refuzaţi atât pe pieţele financiare, cât şi la reglarea schimburilor comerciale internaţionale. Or, din nefericire, diminuarea acestor lichidităţi fiduciare nu poate fi compensată de veniturile din sectoarele agroalimentare şi din turismul grec şi cu atât mai puţin din cele ale unei industrii scoase la mezat din 2008 încoace. Dacă aşa stau lucrurile, nu-i mai rămâne Greciei decât să revină la drahmă, cu consecinţa unui război economic deschis şi fără milă cu Bruxelles-ul (plus Berlin şi Paris) şi cu FMI-ul. Dar englezii, abilii englezi, prin vorbele prim-ministrului Cameron, au anunţat că autorităţile britanice ar fi dispuse la oarece supleţe, fără a preciza în ce constă aceasta; iniţiaţii ştiu însă că o proporţie deloc neglijabilă a datoriilor suverane ale Greciei e deţinută de băncile Marii Britanii…
În ciuda faptului că sunt singuri în această luptă, fără suportul socialiştilor europeni, responsabilii politici ai Syriza se bucură de câteva atuuri importante. În primul rând, reactualizarea datoriei de război a Germaniei, rămasă nerezolvată (câtă vreme Grecia nu a semnat nici un acord în acest sens), cu dobânzi care, din 1945 încoace, se ridică la suma de 163 de miliarde de euro, cam jumătate din datoria suverană a grecilor! Apoi – cu consecinţe poate şi mai curând aducătoare de profit – descoperirea fraudelor enorme privind impozitele comise pe teritoriul grec de firme germane ca Mercedes sau Siemens, sau scandalul mitei date funcţionarilor greci de firmele germane pentru a le fi facilitate exporturile constând îndeosebi în material militar. Iată de ce preşedinta Parlamentului a reamintit cu fermitate Uniunii Europene că „Parlamentul nu poate opera ca un dispozitiv de spălare a scandalurilor“ (spusă la care ar trebui să cugete şi aleşii din România…). Fapt care-l obligă pe Wolfgang Schäube, ministrul german de Finanţe, să ia act de realitatea corupţiei generate de marile firme din ţara sa şi să-şi mai domolească aroganţa moralizatoare.
Totuşi, aceste negocieri unde nu se joacă, reamintesc, doar soarta Greciei, ci şi cea a întregii Uniuni Europene, necesită timp, curaj, abnegaţie şi, last but not least, fineţe diplomatică, ştiut fiind că Troica va obstrucţiona sistematic iniţiativele Syriza. La urma urmelor, mai rămâne arma folosită de unele ţări din America Latină, între care Argentina, când e vorba de renegocierea condiţiilor de rambursare a datoriilor către băncile americane: neplata pur şi simplu. În acest caz, întreg sistemul financiar european – deja extrem de fragil – ar risca să se prăbuşească de la o zi la alta, înteţind ispita războaielor intra-europene. Dar doreşte aşa ceva capitalismul european, aliat al Statelor Unite? E acesta singurul mijloc de a rezolva criza sistemică de la baza economiei  şi a sistemului său politic fondat pe democraţia reprezentativă? Posibilitatea trebuie luată în considerare, căci a fost deja pusă în practică în Europa lui 1940, când capitaliştii francezi zbierau: „mai bine Hitler, decât Frontul Popular!“ Astăzi, toţi capitaliştii europeni ar putea spune: „mai bine război cu Rusia, decât epidemie de Syriza în Europa!“

Traducere din limba franceză de
Teodora Dumitru

 

(1) Frédéric Lordon, Le Monde diplomatique, vineri, 6 februarie 2015.
(2) Cu excepţia câtorva intelectuali, ca jurnalistul de dreapta Eric Zemmour, sau a unor filosofi, ca
Jean-Claude Michéa sau Alain de Benoist, care a abandonat oficial dreapta, prin 1985. Acesta din urmă este fondatorul revistei de teorie Krisis, pe care o şi conduce şi care ilustrează, de mai bine de o jumătate de secol, această tendinţă. Pot fi întâlnite aici texte de autori consideraţi clar de stânga, ca Régis Debray sau Jean-François Khan, de suveranişti de centru-dreapta, ca fostul ministru de Externe de sub preşedinţia lui Georges Pompidou, Michel Jobert, sau texte ale filosofului conservator schmittian, Julien Freund. Se găsesc şi articole ale unei stângi mai radical antiliberale, ca aceea reprezentată de Bernard Langlois (fondator al revistei Politics şi co-fondator al asociaţiei Attac) sau de Ignacio Ramonet (fost director al
Le Monde diplomatique şi co-fondator al Attac). Dar e vorba de un cerc restrâns de intelectuali, chiar dacă jurnalistul Eric Zemmour a dobândit recent o notorietate naţională de amploare.

Un comentariu pentru “Va putea Uniunea Europeană să supravie]uiască după alegerile din Grecia?”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper