Un model nu doar de existent

Un articol de Constantin Coroiu

Mihai Cimpoi a publicat recent, la Editura Semne, eseul monografic Modelul de existenţă Eugen Simion, pe care cărturarul şi reputatul eminescolog basarabean l-a prefaţat cu textul unui discurs prilejuit de aniversarea, în 2013, la Chişinău, a celui mai important critic român din ultima jumătate de secol. Autorul a făcut, cu expresia sa, un adevărat tur de forţă recitind miile de pagini ce compun opera lui Eugen Simion, de altfel, în treacăt fie zis, unul dintre puţinii critici afirmaţi în epoca postbelică, dacă nu chiar singurul despre care se poate afirma fără ezitare că are cu adevărat operă. În cazul său, o operă impunătoare, complexă, ce se întinde mult şi dincolo de impresionantul raft de cărţi ce-i poartă numele. Faptul este cu atât mai remarcabil cu cât Eugen Simion aparţine generaţiei literare ’60 – o „generaţie de creaţie“, cum însuşi o consideră – care a fost şi a unei strălucite pleiade de critici ce a contribuit în mod hotărâtor la recuperarea tradiţiei, la afirmarea valorilor estetice după „obsedantul deceniu“ realist-socialist şi la sincronizarea cu principalele curente de gândire europene. Mihai Cimpoi observă că, în percepţia multora, Eugen Simion nu este doar un critic, fie el şi numărul unu, ci Criticul. Majuscula şi articolul hotărât duc cu gândul, între altele, la acel supranume pe care i-l dădea Jean Bart lui Ibrăileanu: „Curtea de Casaţie“. Tabelul cronologic întocmit cu minuţie de Mihai Cimpoi este întregit şi, aş spune, încălzit de o relevantă trecere în revistă a ceea ce istoricul literar numeşte cu o sintagmă care ne aminteşte de Viaţa ca o pradă a lui Marin Preda, o capodoperă a literaturii subiective, „aventurile conştiinţei“ eroului cărţii sale. Într-un (auto)portret intitulat „Eugen Simion par lui-même“ sunt reliefate câteva trăsături definitorii ale personalităţii criticului, aşa cum se desprind ele din textele confesive şi programatice ale celui ce se situează ferm în ariergarda avangardei. De fapt, volumul în întregimea lui este un portret al scriitorului şi intelectualului Eugen Simion, care a avut şi are ca model şi principiu formativ, potrivit propriei mărturisiri, „omul care se construieşte, se face pe sine în funcţie de câteva puncte de reper“. O linie pregnantă a portretului ţine de caracterul şi de spiritul său, un spirit angajat într-o permanentă şi lucidă competiţie cu sine. O competiţie din care Simion nu exclude eşecul, ci îl presupune, ca să nu spun că îl preconizează. În concepţia sa – subliniază Mihai Cimpoi – eşecul „intră în ecuaţia de existenţă a unui intelectual care trebuie să înţeleagă că nu poţi fi mereu biruitor şi că tipul gloriosului nu poate fi model de existenţă“. Un punct de vedere ce mi se pare de o actualitate frapantă. Trăim într-o lume, inclusiv culturală, a învingătorilor fără luptă, fără caracter, în fine, a glorioşilor lipsiţi total de fair play. Eugen Simion lărgeşte aria reflecţiei pe această temă şi propoziţiile sale sună aforistic: „Gloriosul este un cinic încă nedovedit. N-am înţeles de ce Nietzsche socoteşte mila un sentiment inferior. Mila este o manifestare a omenescului şi nu se poate imagina o lume mai bună, civilizată, o lume morală fără milostenie, cum ziceau cei vechi. Omul fără milă este un animal fără percepţia alterităţii. Mila şi îngăduinţa fac posibilă o comunitate suportabilă…“
În cartea sa, Mihai Cimpoi reface, în primul rând pe baza operei, traiectoria intelectuală a lui Eugen Simion. Descriind, dar şi analizând, el evidenţiază liniile de forţă ale operei şi stilului celui ce a creat-o. Este vorba, în definitiv, de o biografie a operei care, până la urmă, nu numai că dă seamă şi de cealaltă biografie, a omului, de destinul acestuia, dar este şi cea mai veridică. Mai ales că lui Mihai Cimpoi pare să nu-i fi scăpat nimic esenţial, imaginea ce o conturează diacronic în eseul său fiind cât se poate de cuprinzătoare şi edificatoare. Între altele, ea mi-a confirmat şi o părere pe care mi-am format-o în timp citind cărţile lui Eugen Simion – între care: vasta panoramă a literaturii noastre contemporane Scriitori români de azi sau Dimineaţa poeţilor, studiile şi eseurile monografice consacrate lui Creangă, Cioran, Eugen Ionescu, Mircea Eliade ori seria volumelor de Fragmente critice –, aceea că el a început avându-l ca model pe Lovinescu şi a evoluat, ca viziune, ca stare de a făptui, pe care o postula Brâncuşi, şi chiar ca stil, din ce în ce mai călinescian. Călinescu este, cred, cel ce i-a catalizat mai mult spiritul şi l-a întărit în curajul de a aborda literatura română fără complexe. Pentru asta a dispus însă de mijloacele necesare şi, în mod deosebit, de talent, mai exact de un talent epic şi portretistic care a şi fost remarcat de mulţi comentatori. Talentul epic i-a permis să realizeze în scrierile sale acel „romanesc al ideilor“ la care s-a referit admirativ ori de câte ori i-a invocat sau s-a raportat la marii critici ai literaturii române, în primul rând la Călinescu. Într-un capitol al cărţii sale, Mihai Cimpoi scrie despre „arta epică (şi lirică)“ a lui Eugen Simion. Eseistul observă că Simion „nu doar epicizează, ci şi liricizează“, el „urmărind programatic, dar fără note silnice, fără adeziune fanată de o metodă, o apropiere a cogito-ului criticului cu cogito-ul operei supuse analizei, teoretizată în Întoarcerea autorului“.
Cum l-a citit şi l-a receptat Eugen Simion pe Eminescu? Este o temă ce nu putea lipsi din cartea lui Mihai Cimpoi. L-a citit „printr-o prismă pluriperspectivistă şi, fireşte, corespunzător unor momente determinante ale spiritului, umorale, circumstanţiale“. Prefer să spun mai simplu că este vorba de mai multe vârste ale lecturii şi stări ale spiritului pe care, de altfel, eminescologul le identifică apoi cu claritate: „Este un Eminescu al adolescenţei, impus prin Luceafărul, un Eminescu de mai târziu al Scrisorilor şi marilor poeme filosofice, un Eminescu descoperit la vârsta a treia a Odei (în metru antic), a Rugăciunii unui dac şi al micilor poeme cu accente baudelairiene şi nervaliene cum ar fi Iar faţa ta este străvezie. Sub influenţa lui Cioran, criticul se întoarce la Rugăciunea unui dac şi la alte poeme «în care negaţia lumii atinge dimensiuni metafizice». Forţa imprecaţiei romantice, a blestemului eminescian în Mureşanu sau Gemenii, este descoperită prin blestemele argheziene“. În fine, lectura sau, mai bine zis, relectura lui Eminescu criticul o face, accentuează Mihai Cimpoi, prin grila poeziei moderne şi postmoderne. Ceea ce, se înţelege, înseamnă o probă de rezistenţă pe care Poetul o trece cu brio, Eugen Simion propunându-ne un Eminescu al său şi al timpului nostru, încât, observă Mihai Cimpoi – „Declicul hermeneutic al lui Simion nu este revoluţionar, ci am zice evoluţionar, în sens că ţine cont de felul în care au evoluat gusturile, sensibilităţile, opţiunile paradigmatice“.
Mihai Cimpoi menţionează şi unele reproşuri (folosind chiar verbul „a acuza“ care poate părea excesiv) ce i s-au făcut criticului. Unul dintre ele este acela că povesteşte sau, mă rog, repovesteşte cărţile analizate, opera celui despre care scrie. Paradoxal, dar numai aparent, răspunsul lui Eugen Simion, reprodus şi de Mihai Cimpoi, mi-a dat sentimentul, şi datorită finei ironii ce o conţine, că reproşul se converteşte de fapt în elogiu, fireşte, involuntar. Iată-l: „În orice discurs critic autentic există un fond epic care se bazează pe reconstituirea ideală a operei“. I s-a mai imputat că nu a scris primul despre cărţile celor din generaţia sa ori ale celor mai tineri. Afirmaţia nici măcar nu e adevărată în totalitate. Dar important e că, chiar aşa fiind, asta nu umbreşte cu nimic prestaţia unui critic, care nu e un gazetar ce aleargă cu limba scoasă să relateze primul despre cutare eveniment ca să nu i-o ia concurenţa înainte şi să-l concedieze patronul. Replica lui Eugen Simion  încheie practic această discuţie pe o temă fără însemnătate, dacă nu cumva falsă: a scris şi scrie „când trebuie“.
S-a mai spus cu maliţiozitate că propoziţiile şi metaforele critice ale lui Eugen Simion s-ar fi tocit pe băncile şcolii. Numai că pentru a se toci pe băncile şcolii era necesară cel puţin o condiţie: să fie memorabile şi să se impună ca nişte repere. Or, în această privinţă, ca şi în altele, Eugen Simion se află într-o companie selectă, alături de Ibrăileanu sau Călinescu. În fine, Simion s-ar face vinovat de un păcat de neiertat, acela de a fi apolitic. Probabil că unii elitişti parveniţi l-ar fi vrut pe Eugen Simion militant în vreun partid, alături de atâtea figuri patibulare, răcnind în microfoane sloganuri demagogice, lustruind vreo „pocitanie politică“ hăhăitoare şi mulţumindu-i că a redat intelighenţiei de pe Dâmboviţa demnitatea (oare de ce şi când şi-o fi pierdut-o?!). Ei, uite că spre dezamăgirea lor, mai există şi intelectuali neînregimentaţi sau nearondaţi politic, e drept, puţini, foarte puţini. Mai sunt, cum sună titlul cărţii ce face obiectul acestor însemnări, şi astfel de modele de existenţă.

P.S. Mircea Radu Iacoban îmi semnalează că în comentariul de săptămâna trecută la Jurnalul său l-am corectat atribuind greşit o vorbă celebră a lui Mark Twain lui George Bernard Shaw. Fac mea culpa şi îi mulţumesc pentru erată la erată! C. C.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper