Un Creangă din altă perspectivă

Un articol de Ion Brad

Eugen Simion, Ion Creangă. Cruzimile unui moralist jovial, Editura Princeps Multimedia, Iaşi, 2014

 

Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, cu o „Postfaţă“ şi „Repere critice“ de Bianca Burţa-Cernat, nu ne descoperă un Creangă nou, doar un Creangă văzut altfel decât de toţi criticii şi istoricii literari de până la Eugen Simion. Ea atestă, încă o dată, talentul şi măiestria strălucitului critic şi istoric literar de a aşeza în luminile noi ale cercetărilor actuale rezistenţa în timp a primilor noştri poeţi, iar acum, al unuia dintre marii clasici. Şi, mai recent, a făcut un studiu similar asupra vieţii şi operei unuia dintre scriitorii, neglijaţi sau chiar nedreptăţiţi de istoricii literari. Este vorba de ediţia de Opere fundamentale a lui Ion Agârbiceanu.
Elegant şi confratern, Eugen Simion îi dedică volumul de faţă lui Mihai Cimpoi, „care mi-a sugerat şi, în cele din urmă, m-a determinat să scriu această carte“. Şi-apoi, ca bunic al celor două nepoate gemene, îşi continuă dedicaţia: „Soniei şi Dianei, care, deocamdată, citesc de zor Capra cu trei iezi şi Punguţa cu doi bani. Într-o zi vor citi, poate, şi ceea ce zice critica literară despre aceste fermecătoare poveşti şi atunci îşi vor da seama că această carte a fost scrisă şi pentru ele“.
Cele aproape 500 de pagini ale elegantului volum sunt alcătuite din douãzeci şi douã de capitole, cu titluri şi subtitluri de o mare varietate, toate îmbietoare şi atractive pentru cititori. Aş da ca exemplu, deocamdată, doar primul capitol: Creangă – „vârtosul glumeţ“. Creangă estetul – „un umanist al ştiinţelor săteşti“. Un spirit homeric. Un iniţiat în ştiinţele ezoterice. Autobiografie sau autoficţiune. Un Creangă care suportă mai toate demersurile criticii literare…
În Argumentul de deschidere, Eugen Simion se mărturiseşte: „La sugestia, ca să nu zic la presiunea amicală a lui Mihai Cimpoi, am scris acest eseu despre Creangă cu o fervoare pe care o credeam, în modul cel mai sincer, pierdută de mult. Îl reiau acum, adăugându-i şapte capitole noi despre moralistul Creangă, despre tipologia şi arta lui literară şi despre lumea pe care a creat-o, făcând din ea o ţară imaginară, inconfundabilă, al cărei unic proprietar este. N-am uitat, de data aceasta, să spun ceva şi despre discursul gurmand al învăţătorului din Ţicău. Discursul lui în existenţa de toate zilele şi, mai ales, discursul personajelor sale“. În felul acesta, zice mai departe, „Am recitit Amintirile şi scrierile de ficţiune din acest unghi, pentru a putea reconstitui, astfel, critic lumea lui Creangă, adică mentalităţile şi modelele ei de existenţă“.
Enumerând poziţiile interpreţilor lui Creangă (mulţi şi buni), autorul răspunde în final şi unor tineri sceptici: „Eu, unul, cred că opera lui Ion Creangă va fi citită şi de aici înainte pentru valoarea ei intrinsecă, dar, e adevărat, şi pentru critica ei inspirată şi convingătoare“.
Cu acest sentiment de orientare cardinală rămâi la sfârşitul lecturii. Şi chiar dacă eşti un cunoscător al istoriilor literare care s-au ocupat de viaţa şi opera neuitatului humuleştean, tot rămâi cu sentimentul că, abia acum, prin enumerarea şi comentarea zecilor de nume şi de cărţi, descoperi în profunzime tabloul vast al acestui interes, naţional şi internaţional, pentru fenomenul Ion Creangă.
Vedem reexaminate îndeaproape contribuţiile, în acest sens, care încep cu Titu Maiorescu şi Mihai Eminescu şi care au continuat şi s-au amplificat prin
N. Iorga, Garabet Ibrăileanu, G. Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu. Ca să se ajungă apoi la G. T. Kirileanu, Gh. Ungureanu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Petru Rezuş, Iorgu Iordan, Al. Piru, C. Ciopraga,
G. Munteanu, Vasile Lovinescu, Cornel Regman, Valeriu Cristea, Mihai Cimpoi ş.a. Descifrând minuţios toate aceste scrieri şi poziţii critice, Eugen Simion descoperă: „Un Creangă, pot să spun, mai bogat, mai uman, mai tragic, mai complex – iată ce reuşesc să propună ultimii săi exegeţi. Vor veni, desigur, alţi critici şi-l vor citi în felul şi cu mijloacele lor de analiză pe acest povestitor care nu-şi găsea mari merite literare şi îşi ascundea geniul în «ţărăniile» sale pitoreşti“.
Dar, cum spuneam de la bun început, noua viziune a lui Eugen Simion asupra lui Ion Creangă se constituie, capitol de capitol, cu titluri revelatoare. Printre acestea: Intruziunea miraculosului într-o naraţiune aproape realistă, Povestea lui Stan Păţitul. Dănilă Prepeleac; Prezenţa elementului fabulos. Povestea lui Harap-Alb. Exerciţii de iniţiere. O contagioasă poftă de a vorbi. Un monolog cu o puternică notă de teatralitate, Moş Nichifor Coţcariul. Un mitică moldav şi arta lui de a seduce printr-o bine dichisită tehnică a divagaţiei şi aluziei, O autoficţiune: Amintiri din copilărie, Demonologia lui Creangă. Draci şi babe specialiste în «drăcării», Poveştile corozive, Moralistul Creangă, Cruzimile umoristului, Discursul gurmand, Lumea lui Creangă; Tipologia; Arta lui Creangă, Portretul omului care scrie, Creangă nu este un talent, Creangă este o «natură».
Cred că această simplă enumerare de titluri, care reprezintă tot atâtea idei şi teme noi, oferă şi celor mai exigenţi cititori satisfacţia deplină a lecturii. Suntem întorşi în anii copilăriei, dar suntem aşezaţi, la maturitate şi senectute, în faţa unui monument parcă prima oară văzut şi admirat.
Din numeroasele Repere critice incluse în volum, reproduc această concluzie a colegului nostru Gabriel Dimisianu, desprinsă dintr-o cronică publicată în România literară: „Cele mai atrăgătoare pagini ale cărţii lui Eugen Simion sunt tocmai acelea dedicate raportului dintre omul şi scriitorul Creangă, precum şi concluzia aparent paradoxală la care ajunge: că nu opera îi este datoare celui care a scris-o, cât această operă a cărei creaţie este în fond. <…> O reaşezare de termeni privitoare la originalitatea lui Ion Creangă, pe care nu ştiu s-o mai fi făcut cineva în critica noastră“.
La care, mai tânărul Răzvan Voncu adaugă, în Contemporanul: „… eseul lui Eugen Simion constă într-o incizie precaută, dar amplă, în natura spiritului creator al unuia dintre cei mai prodigioşi scriitori români din toate timpurile“.
O laudă specială merită doamna Bianca Burţa-Cernat pentru postfaţa sa intitulată Ion Creangă. Structura unei existenţe aurorale, scrisă cu profunzime şi fineţe, calităţi bine cunoscute ale acestui prestigios critic şi istoric literar din noile generaţii. În lipsa unui spaţiu de analiză, reproduc doar aprecierea sa finală: „O carte-refugiu, ivită dintr-un imperativ evazionist, ca şi Dimineaţa poeţilor, din dorinţa de a recupera un timp inaugural al literaturii române, de a regăsi raţiunile întemeietoare ale acesteia. Interesul exegetului pentru Creangă sau pentru poeţii (pre)paşoptişti (ori, în recenta ediţie a Dimineţii poeţilor, definitivă, pentru poeţii marginali de la 1870) trădează, de fapt, o preocupare pentru «copilăria» literaturii române, pentru miturile ei fondatoare, reafirmând ataşamentul crticului faţă de o tradiţie literară, credinţa sa în existenţa unui sens al continuităţii. Pentru opera critică a lui Eugen Simion – cea mai impunătoare operă a unui critic român postbelic – auroralul este o metaforă definitorie“.
Ca întotdeauna, încerc o mare bucurie când pot citi, pe îndelete, chiar cu răsfăţ, o asemenea carte.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper