Ultima cruciată…

Un articol de C. Stănescu

Un „terapeut“ excelent al bolilor tranziţiei prin care trece iarăşi societatea românească în primul sfert de secol din noul mileniu este Alina Mungiu-Pippidi într-un lung dialog cu Vartan Arachelian, el însuşi un jurnalist eminent atras în cărţile pe care le-a scris până acum de „epocile de tranziţie“ din istoria modernă a României. Pregătită şi apărută cu luni bune înaintea ultimelor alegeri prezidenţiale, cartea celor doi, de departe cea mai temeinică şi plauzibilă analiză „de caz“ a României în tranziţie (Tranziţia. Primii 25 de ani, Polirom, 2014) ar fi o foarte plauzibilă şi posibilă, dar puţin probabilă „carte a anului“. De ce improbabilă? Exerciţiul acesta politologic şi analitic, profund şi plin de vervă este întreprins de un armean mai român decât mulţi dintre noi şi o basarabeancă provenită dintr-o „parte grecească“ a unei familii cu rădăcina în Moldova de peste Prut. România e privită şi descrisă în noua ei „facere“ cu ochiul străinului din lunga serie a mulţilor „călători străini prin Ţările române“: pentru grupurile, găştile ori castele care se nevoiesc să ne convingă şi să ne vâre în ochi doar adevărul despre România lor şi numai a lor, acest fapt este revoltător şi inadmisibil. Implicată până peste cap – un cap plin de filozofie politică! – în „afacerile interne“, dar şi externe ale tranziţiei în care ne aflăm de un sfert de secol, autoarea glumei literare cu Evangheliştii de la Tătăraşi adoptă şi-şi menţine intactă de-a lungul întinsului dialog cu V. Arachelian dificila şi delicata poziţie de „călător străin“ prin meandrele noii „faceri a lumii“ dintr-o ţară, vorba lui Dumitru Drăghicescu, niciodată „isprăvită“. Cel dintâi şi stăruitor efect vizibil de la prima şi până la ultima pagină al acestei ipostaze adoptate de „străina“ noastră cu mare curaj patriotic şi sinucigaş constă în forţa de observaţie şi acuitatea analitică a unei priviri lucide şi obiective, fără ură şi părtinire, asupra tuturor „părţilor“ aflate în conflict şi hărţuire neîncetată. Atât Puterea, cât şi Opoziţia din sfertul de secol al noii Românii sunt privite şi taxate de un ochi foarte atent la firavii muguri ai viitorului, critic necruţător şi inflexibil în „vânarea“ mişcărilor greşite, uneori catastrofale ale ambelor entităţi sau „tabere“: flexibilă este însă poziţia autoarei Secerii şi Buldozerului (Polirom, 2004) faţă de oamenii care fac ori suportă tranziţia. Cu toţii, activiştii aceştia care pun umărul şi mâna la urnirea „tranziţiei“ din punctul în care a încremenit au provenit din două mari „bazine de cadre“: unul din preajma cabinetelor foştilor demnitari comunişti şi securişti şi altul dintre cei pe care, în 1964, regimul comunist i-a scos din penitenciarele în care îi aruncase după 1947. Acestea au fost, din păcate, „rezervele de cadre“ disponibile în România de la sfârşitul anului 1989: altele, cu excepţia inocenţilor revoluţionari, nu erau. Act pur formal survenit târziu după ’89, condamnarea comunismului de către urmaşii celor care nu mai erau, a avut loc şi ea sub domnia unui fost comunist cu afaceri dubioase la Anvers şi, mai de curând, după cum spun ziarele, pe la Nana. Înrăită de o prea lungă aşteptare în umbra demnitarilor comunişti din prima linie judecaţi la repezeală şi băgaţi în dosul gratiilor după execuţia de la Târgovişte, „secunzii“ acelora împreunã cu fiii şi nepoţii lor au luat cu asalt ţara punând stăpânire pe ea şi iniţiind jaful naţional continuat până azi. Împins de gustul puterii şi practicând un patriotism de bună credinţă, dar defensiv, primul preşedinte ales cu naturală şi zdrobitoare majoritate dintre cadrele celui dintâi „bazin“, a tolerat – n-a „patronat“, cum excesiv îi scapă Alinei Mungiu-Pippidi! – acel faimos „capitalism de cumetrie“ despre care tot el, primul, a vorbit, denunţându-l: l-a „denunţat“ cu gura, lăsându-i mâna liberă. Efectele sunt irecuperabile. La rându-le, desprinşi silit de realităţile societăţii de dincolo de gratii, bătrâni şi acriţi, pe drept cuvânt, de stagiile petrecute în celule, deţinuţii politici şi cei găsiţi disponibili n-au constituit o alternativă reală şi viabilă pentru reînfiinţatele „partide istorice“ după cum s-a văzut. Împreună cu interlocutorul ei, Alina Mungiu-Pippidi, medicinistă trecută în adolescenţă şi în prima tinereţe pe la Socola ieşeană unde, în timpul gărzilor numeroase şi lungi, începe „să cunoască poporul român“ (!), decelează şi execută cu sânge rece marile erori, fatale, din timpul exercitării efective şi alternative a puterii de către cele două tabere pline cu oameni atât de diferiţi şi proveniţi din „bazine“ contradictorii şi opuse: dar egale în efectele pe care evoluţia lor a avut-o asupra României, al cărei noroc continuă să vină mai cu seamă din „monitorizare“, decât din „autoconducere“. Privind realităţile României mai mult dinspre „monitorizare“ decât din unghiul „autoconducerii“ decorative şi corupte, şansele unei asemenea cărţi de a deveni „cartea anului 2014“ sunt minime: vor fi destui „cititori indignaţi“ de analizele şi judecăţile ei, iar elita îşi va trece probabil indignarea prin sita subţire a ironiilor condescendente şi persiflatoare sau, pur şi simplu, tăcând-o şi lăsând-o între cărţile necitite. Specialistă în „tranziţie“ şi „corupţie“, Alina Mungiu e un „filozof de teren“, un politolog care a făcut anchete sociologice edificatoare, în ţară şi peste hotare, care vine cu idei demne de toată atenţia cu privire la „ciocnirea civilizaţiilor“ şi a conflictelor religioase din lumea de azi şi are, cu alte cuvinte, o privire cuprinzătoare, contextuală, în care un loc central îl ocupă pledoaria asupra competenţelor necesare într-o „epocă de tranziţie“ unde politica de clan blochează indefinit accesul competenţei reale în „afacerile“ interne şi externe ale ţării. În pofida excesului de „personalitate“ sensibil în unele părţi ale lungului dialog cu Vartan Arachelian, autoarea istoriei supraîncărcate cu Evangheliştii săi ridicaţi în slăvi de unii şi blamaţi de alţii, are puterea imparţialităţii în judecăţile sale şi, bun psiholog şi sociolog, înţelege multe, fără a tolera intolerabilul. A avut „conflicte“ cu oameni importanţi, dispute aprinse cu unii dintre cei trecuţi prin funcţii decisive în stat ori cu sezonieri „tovarăşi de drum“ ai săi: le spune deschis tuturor acestora ceea ce crede că e bun sau rău în ceea ce susţin sau întreprind. Măsura şi echilibrul raţional fac, în cele din urmă, casă bună cu temperamentul acestei „luptătoare“ bine temperate. Primul preşedinte al României postcomuniste se bucură în ochii „străinei“ de o privire lucidă, dreaptă, comprehensivă şi neconcesivă. Spre deosebire de Ceauşescu, un „utopist“ periculos şi, în cele din urmă, funest, Ion Iliescu e un raţionalist capabil să înţeleagă şi sã admită eşecul unei iluzii despre care a crezut un moment că ar fi fost „întinată“. Deşi „a evoluat“, „din când în când la el scoate capul un fel de natură foarte brutală a puterii. Vrea să acapareze decizia şi nu se uită la mijloace“. I-a fost frică de o „intervenţie“ şi, de frică, încearcă să încheie, „din patriotism“, un tratat de prietenie cu Moscova: „Am fost singurii care am făcut aşa ceva“ – conchide ea asupra unui purtător al fricii seculare de marele vecin de la Răsărit. Merge mai departe şi, fapt neobişnuit în climatul maniheist autohton, recunoaşte cu francheţe „faţa asta civilizată – pe care eu o cred reală. Să ne uităm, de exemplu, la viaţa lui personală şi să ne uităm apoi la preşedinţii de după el: Iliescu a fost un exemplu în viaţa lui personală, ca preşedinte“. Nuanţate, asemenea judecăţi fixează un rol în istorie, cu luminile şi umbrele lui, dincolo de partizanatul îngust şi meschin. Păcat că omul, auster şi fără reproş în viaţa lui personală, a închis ochii ascunzând, sub zâmbetul său larg, cu intolerabilă toleranţă, celebrul „capitalism de cumetrie“ de el însuşi „demascat“! Nici oamenii Opoziţiei ori ai „societăţii civile“ nu scapă dreptei judecăţi a partenerei de dialog a lui Vartan Arachelian. Astfel, Corneliu Coposu, Seniorul şi martirul puşcăriilor comuniste, ultimul mare model din istoria politică a modernităţii româneşti, primeşte omagiul cuvenit şi, totodată, adaosul pe care cei care scriu istoria nu-l vor putea ocoli: „Moartea lui Coposu – se încumetă să spună contextual şi plină de reproş la adresa contemporanilor – a adus un capital de simpatie opoziţiei de atunci. Moartea lui a adus ceea ce dorea lumea ostilă democraţiei la noi: dispariţia ultimilor deţinuţi politici din politică şi intrarea lor în patrimoniu, că deţinuţii politici sunt foarte buni dacă sunt morţi. Nu mai sunt aici ca să ne deranjeze, devin nişte strămoşi buni de pus în vitrină. Cam asta s-a realizat cu moartea lui Coposu.
Trebuie zis, pe de altă parte, că, deşi Coposu e un mit şi un model moral, a fost complet ineficient în a construi un PNŢCD care să conteze. El era anturat de oameni infiltraţi, slabi, securişti. Şi, oricum, după el n-a mai fost nici un lider de statura lui şi partidul a mers direct către catastrofa din 2000“. Adevăruri crude, poate prematur emise, dar exacte în esenţa lor istorică şi umană. Nu-i vina lui Corneliu Coposu că pierise electoratul interbelic compatibil cu marile lui idealuri şi cu modelul pe care-l întruchipa strălucit acest ilustru fiu al Blajului şi al Şcolii Ardelene. Cititorul va găsi în paginile Tranziţiei destule – de nu chiar toate! – nume care au răsărit din trecut ori de te miri unde în acest interval confuz  şi contradictoriu pe scena publică din România. Mai nimeni nu lipseşte: de la plagiatorul, „băiatul împins de alţii în lume“ ori „jucătorul“ acvatic, aventuros şi aventurist de la Cotroceni şi până la noua „Mata Hari“ a zilelor noastre expusă pe toate ecranele, ori „bietul“ tânăr care „stătea pe marginea scaunului lui Gaddafi ca un băiat cuminte şi îi zâmbea“! Evident, nu se va bucura de aplauze evocatoarea unei întregi galerii de personaje ineficiente şi incompetente, cel puţin incomodate dacă nu revoltate că istoria nu se grăbeşte să-i reţină în paginile ei… Călătoare la propriu şi la figurat, copilăria Alinei Mungiu-Pippidi în România comunistă a fost o copilărie fericită. Nu s-a născut într-o „casă“ comunistă, ci „casa în care m-am născut a fost casa lui Stere, casa în care s-a născut Viaţa Românească. Stere era foarte iubit la mine în familie, nu doar pentru că stăteam în casa lui, casă destul de frumoasă, cu observator astronomic, cu un parc superb, o casă normală, cu grădină normală, arătând foarte departe de spaţiul ăsta colectivist din blocuri; şi la trei minute de bojdeuca lui Creangă“. O copilărie fericită, „cu o grămadă de animale. Noi consideram că dacă botezăm un animal, animalul respectiv nu mai poate fi sacrificat. Dacă făcea cineva greşeala să-i aducă tatălui meu, care era doctor, vreun animal pentru sacrificat, eu şi fratele meu ne repezeam şi imediat îi dădeam două nume animalului, după care el devenea membru al familiei…“ În grădina lui Stere, ea „coabitează cu păsările… păsările zburau liber“. Din „observatorul astronomic“ al Paradisului din grădina lui Stere privirea se ridica înspre stele: comunismul era jos, în „blocurile colectiviste“. Mai târziu, când „străina“ de comunism mai creşte, ea începe să-şi cunoască ţara reală şi poporul care o locuieşte: nu-i un popor de îngeri şi de stele. Absolventă a Medicinei, „cade“ din observatorul atronomic în clinica de la Socola, în „gărzile“ de noapte, unde „am ajuns să intervievez oameni cărora le făceam foaia de observaţie; până n-aveau să-mi povestească necazurile lor n-aveam să cunosc România reală din comunism… Asta mi-a dat spitalul. Toată sociologia mea a venit din medicină şi psihiatrie. Când am ajuns la Socola şi am început să dau antidepresive oamenilor care erau deprimaţi că n-aveau salarii (şomajul mascat devenise frecvent spre finele regimului, sau femeilor care nu aveau bani să-şi ţină copiii pe care Ceauşescu le obligase să-i facă: atunci a fost prima mea imersiune în lumea reală“. Şi a rămas în această lume, în pofida încercărilor de „evaziune“ literară din Evangheliştii şi, mai înainte, dintr-un roman, Ultima cruciadă, care, după cum îl povesteşte, mi l-a evocat pe tânărul Nicolae Iorga şi teza lui de doctorat despre un mare „european“ de pe la 1400 din regatul medieval al Lugsinanilor, cancelarul Ciprului, „Philippe de Mézières 1327-1405 croisade au XIV siècle“, Paris, Librairie Emil Buillon éditeur 1896 (Bibliotheque de l’École des Hautes Études): romanul Alinei Mungiu conţine şi el o ultimă cruciadă pentru Europa, ca aceea visată ca un ideal imposibil de tânărul istoric romantic român – idealul unei Franţe a Ciprului după ce otomanii cuceriseră Constantinopolul. „În romanul ei – explică autoarea – eroii încearcă să ducă la capăt o misiune altruistă prin care să nu lase România şi zona asta să cadă în Est. Am dezgropat de pe undeva un personaj medieval, făcuse parte din anturajul unui diplomat veneţian, împreună cu care mersese să negocieze ultima cruciadă cam prin timpul lui Ştefan cel Mare – unul din proiectele de cruciadă care nu s-au mai făcut, după căderea Constantinopolului, într-o ultimă încercare de a-i împinge pe turci înapoi… Trebuie să ai 20 de ani ca să te gândeşti la aşa ceva, să încerci să prinzi istoria din urmă şi să o întorci“. Exact asta făcea N. Iorga la 24 de ani, când încerca, evocându-l  pe Philippe Mézières din Cipru, „să prindă istoria din urmă şi să o întoarcă“: aidoma cancelarului francez al Ciprului medieval, autoarea Ultimei cruciade aleargă precum o veritabilă cruciată, prin toată Europa, la Paris, Londra sau Berlin  şi mai departe la New York, Cambridge, ori în Bosnia şi Croaţia în căutarea unor „aliaţi“ („alianţă europeană“) pentru salvarea idealului europenist ameninţat azi, ca şi în veacul al XIV-lea al lui Ştefan cel Mare, de o nouă şi pustiitoare năvălire a barbarilor, alţii decât atunci. Sub presiunea urgenţei şi a raţiunii militante, autoarea noastră, „cruciata“ Alina Mungiu, a părăsit deocamdată „evaziunea“ literară în schimbul sociologiei şi filozofiei politice. Însă, cum istoria nu poate fi prinsă din urmă şi nici întoarsă înapoi decât în ficţiuni literare, e de bănuit că, aşa cum promite în pasionantul ei dialog cu Vartan Arachelian, după pensie autoarea Ultimei Cruciade va relua firul rupt al vocaţiei cu care i s-a părut că a ieşit din grădina cu observator astronomic al lui Stere şi din casa lui Iorga, vocaţia literară: „În tranziţia asta – se resemnează să spună – eu am învăţat cel puţin trei meserii noi, de manager, de ziarist de televiziune şi de politolog, şi am trecut de la română la engleză, aşa că literatura nu a mai avut loc, rămâne pentru la pensie…“. Nu e, cum vedem, o ruptură şi o renunţare, ci doar o amânare: până atunci „cruciada“ continuă cât şi tranziţia însăşi.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper