Temperatura populismului într-un an al alegerilor

Un articol de GEORGE APOSTOIU

În politică dreapta şi stânga sunt noţiuni moştenite de la Revoluţia Franceză, de pe vremea când deputaţii ce urmau să facă noile legi au găsit potrivit să se aşeze într-o parte sau alta a preşedintelui Constituantei, după preferinţe. Se pare că ideea le-ar fi fost inspirată de protocolul curţii regale care cerea ca în dreapta suveranului să se aşeze doar amicii. Să acordăm crezare acestei legende şi să observăm că poziţia „taberelor politice“ presupune prezenţa lor simultană, dreapta şi stânga neputând exista independente.
Cum sunt definiţi ceilalţi
Simbioza merge până acolo încât francezii, cu decenii bune în urmă, au inventat sintagma „idioţii utili“ pentru a defini pe… ceilalţi ca masă de vot. Şocanta expresie a reintrat într-o dezbatere a filosofilor pe tema ideilor politice ale dreptei în vremea prezidenţiatului lui Sarkozy. Unii intelectuali, botezaţi colorat „les néoréacs“, au fost curtaţi de noul preşedinte până la a-i face utili. Avea nevoie pentru a-i susţine orgoliul de Mesia sau monarh al celei de a V-a Republici, cum i-a plăcut să se creadă: „De acum eu voi fi stăpânul jocului. Nimic şi nimeni nu va putea să-mi impună ceva, orice anume. Îi voi ridica pe cei care au căzut, îi voi prăbuşi pe cei ce s-au ridicat… Eu voi schimba stilul vestimentar, stilul Consiliului de Miniştri, al călătoriilor oficiale, al recepţiilor, al guvernării. Şi voi merge mai departe: voi schimba Franţa. Şi Europa“. Se socotea la Elysée pentru eternitate, dar a pierdut încrederea francezilor înainte de a-şi încheia primul mandat. De-ale istoriei!
Printre entuziaştii néoréacs  înregimentaţi de Sarkozy s-au aflat intelectuali precum Michel Houellebecq (cel care a provocat recent scandalul cu romanul despre islamizarea Franţei), Hélène Carrère d’Encausse (cea care îl idolatrizează pe Putin în URSS a murit, trăiască Rusia!), Pierre André (istoric de referinţă al rasismului care demonizează, in corpore, musulmanii din Franţa postcolonială), Philippe Muray, Alexandre Alder, André Glucksmann, Bernard Accoyer şi filosoful Alain Finkielkraut, recent intrat printre nemuritorii Academiei Franceze. Odată ajunşi în graţiile puterii, aceştia s-au manifestat mai puţin ca analişti, mai mult ca propagandişti. Au supralicitat ideea intrării Occidentului în război cu terorismul după 11 septembrie 2001 (teza asediului Occidentului de către barbari), au diabolizat stânga pacifistă pentru toleranţa faţă de islamici şi pentru cecitatea lor în bătălia împotriva străinilor. Pe acest fond, fostul director al publicaţiei pariziene Le Nouvel Observateur, Laurent Joffren, realizează un tablou apocaliptic: „Aceşti «idioţi utili» nu sunt altceva decât manifestarea unui sindrom mai larg: sfârşitul progresului şi disoluţia valorilor – republicane, occidentale, iudeo-creştine. Libertatea care prevalează în democraţie va sfârşi prin măcinarea din interior. Credinţa se şterge, instituţiile se dezagregă, o dulce anarhie consumistă şi mediatică prăbuşeşte cultura de masă, moleşeşte societatea şi face să scadă apărarea morală a Occidentului. Democraţia este un loc gol, fără credinţă şi reguli. Suntem în decadenţă“.
Această lungă introducere nu este inutilă celor ce urmează.
Un an al alegerilor,
un an al schimbărilor
După cum se ştie, preponderenţa partidelor de dreapta în instanţele europene a făcut posibilă o prelungită politică de austeritate în Uniunea Europeană, victima cea mai vizibilă fiind Grecia. A nu se înţelege că la Atena au cântat îngeri financiari pentru nemurirea sufletelor săracilor. Totuşi, prelungita inflexibilitate a Bruxelles-ului şi a Berlinului a produs îngrijorare în statele care au în acest an alegeri. Spania şi Portugalia, în primul rând. Drept pentru care, în timpul negocierilor duse de guvernul Tsipras la Bruxelles pentru anularea sau reeşalonarea datoriilor, reprezentanţii acestor ţări s-au manifestat vehement împotriva oricărei toleranţe, au recurs, după opinia lui Tsipras, la „şantaj pentru asfixierea financiară a Greciei“. Scopul urmărit, spune acelaşi Tsipras, a fost acela de a bloca o contaminare a electoratului din statele europene care au alegeri în acest an; puterile europene „nu doresc ca exemplul grec să aibă influenţă asupra altor state, mai ales în perspectiva alegerilor din Spania“ prevăzute pentru sfârşitul anului, ca şi a celor din Portugalia. Dar nu numai în aceste două ţări vor fi anul acesta alegeri, ci şi în Franţa (departamentale, în martie, şi regionale, în decembrie), Finlanda (legislative, în aprilie), Marea Britanie (legislative, în mai), Danemarca (legislative, probabil în septembrie), Polonia şi Elveţia (legislative, în octombrie). Îngrijorat de succesul radicalilor de stânga în Grecia, guvernul conservator de la Madrid condus de Mariano Rajoy a respins acuzaţiile lui Tsipras. „Nu suntem responsabili de frustrările create de stânga radicală din Grecia care a promis că ştie ce spune şi se ţine de promisiuni. Să-ţi cauţi un inamic în afară, este un recurs pe care noi l-am mai întâlnit în istorie. Asta nu rezolvă problemele, nu face decât să le agraveze. Singura soluţie este să fim serioşi“.
Spania are acum preşedinţia rotativă a Consiliului European, iar orice critică adresată Madridului cade rău. AFP informează că Jean-Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene, a condamnat declaraţiile lui Alexis Tsipras socotindu-le contrare spiritului de solidaritate care trebuie să domnească în relaţiile între partenerii europeni.
Dreapta de la dreapta
Dacă există o stângă radicală, atunci există şi o dreaptă radicală, plasată la dreapta de la dreapta. Nu este neapărat o prelungire a ideologiei dreptei, ci, mai degrabă, o conivenţă cu excesele politice ale acesteia. Extrema dreaptă supralicitează naţionalismul, patriotismul şi se reîntoarce la tradiţionalism atunci când îi convine; prin această poartă intră în zona intoleranţei xenofobe. Resorturile acestei direcţii politice sunt puse pe seama nevoii de protecţie, de securitate în faţa străinilor, uzurpatori ai locurilor de muncă; ai globalizării, responsabilă pentru dezindustrializare; ai Uniunii Europene pentru că şterge sau anulează particularităţile unui popor şi identitatea naţională a unui stat. În numele „priorităţilor naţionale“, xenofobia – şi ramura ei naturală, antisemitismul – au o acoperire doctrinară şi iau forme practice de manifestare, de la contestarea ideologică la acte de violenţă. Alegerile euro-parlamentare din anul trecut au adus un avans evident partidelor de extremă dreapta şi, odată intraţi în Parlamentul European, reprezentanţii acestora au ridicat cota euroscepticilor la proporţii nemaiîntâlnite: 40%. Atacurile la instituţiile europene s-au înmulţit, virulenţa împotriva imigraţiei de asemenea. În general, orice alegere contribuie la apariţia idolilor falşi, a „oamenilor providenţiali“ pe care partidele de extremă dreapta îi aruncă în bătălii publice. Sunt exploatate prompt erorile de guvernare, orice act de încălcare a ordinii în care sunt implicaţi emigranţii este taxat imediat. Un fenomen îngrijorător a apărut în Italia odată cu preluarea şefiei partidului secesionist Lega Nord de către tânărul Matteo Salvini, şi el cu un discurs viguros antieuropean şi anti-imigraţie. În ultima zi a lui februarie, Salvini a organizat un marş la Roma contribuind la creşterea tensiunii în oraşul-lumină. El se alătură liderilor charismatici ai extremei drepte din Franţa, Marine Le Pen, şi din Marea Britanie, Nigel Farage. Extrema dreaptă este în creştere în Olanda, Danemarca, Norvegia, Elveţia, Finlanda, Ungaria, Grecia.
Dreapta de la dreapta îşi construieşte ascensiunea pe populism, tehnică de propagandă cu mare impact în rândul maselor.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper