Sisif, un proletar al zeilor

Un articol de Ştefan Afloroaei

Cuvintele de mai sus aparţin lui Albert Camus şi anunţă o libertate de interpretare neobişnuită, aproape hazardată. Sensul pe care-l propune unei vechi naraţiuni se naşte în golul uriaş, prăpăstios, ce desparte personajul mitic de proletarul modern. Dar ce nu-i este îngăduit unui interpret, mai ales când are imaginaţie şi simţ literar? Dincoace de această libertate, cum vom vedea, interpretarea sa nu e deloc pură, inocentă. Nu e străină unor reprezentări şi unui gen de voinţă care, de aproape două secole, tind să domine conştiinţa europeană.
Ce anume aş observa de la bun început? Cele patru pagini intitulate Mitul lui Sisif, din volumul cu acelaşi titlu, lasă în urmă naraţiunea mitică, o abandonează pur şi simplu. Doar prima propoziţie aminteşte puţin de vechea istorie. „Zeii îl osândiseră pe Sisif să rostogolească întruna o stâncă până în vârful unui munte, de unde piatra cădea dusă de propria ei greutate. Socotiseră cu oarecare dreptate că nu-i pedeapsă mai crâncenă ca munca zadarnică şi fără speranţă“ (traducere de Irina Mavrodin, 1969). A doua propoziţie, aşa cum vedem, oferă o judecată de valoare: pedeapsa zeilor ar fi fost de-a dreptul crâncenă, cumplită. De ce însă astfel ? Divină fiind, o asemenea pedeapsă nu e nici crâncenă şi nici slabă, înseamnă pur şi simplu un alt chip al justiţiei divine. Iar în lumea infernală a lui Hades, aşa cum o imaginau vechii greci, există pedepse mult mai terifiante. Dar să ignorăm asemenea detalii şi să vedem pe ce cale nouă ne conduce interpretul. Munca lui Sisif îi apare acestuia cu totul zadarnică şi fără speranţă. Pe de o parte, trudă absolut inutilă. Pe de altă parte, reluarea ei în acelaşi fel şi la nesfârşit. Trecutul e înghiţit de vină, prezentul – străin de orice eficienţă, iar viitorul – fără nici o alternativă. De unde, absurdul existenţei celui care ştie că totul e în van şi că vanitatea nu are sfârşit.
Ar merita discutate ambele surse ale absurdului: zădărnicia totală a unui efort şi veşnicia acestuia. Ambii termeni ţin de o mentalitate nouă, modernă, de acea voinţă care se vrea obiectivată în acţiunea eficientă (Max Weber). Ceea ce apare ineficient va fi socotit străin raţiunii. Iar ceea ce se reia la infinit, identic cu sine, va genera în suflet o profundă angoasă.
Camus nu se îndoieşte nici o clipă de absurdul condiţiei celui care lucrează zadarnic şi fără sfârşit. Însă vede acolo nu absurdul unei existenţe oarecare, ci un erou absurd. Citeşte gesturile lui Sisif ca libertate, revoltă şi îndrăzneală. Dacă a trădat secretul lui Jupiter, anume răpirea frumoasei Egina, înseamnă că a excelat în libertate. Dacă a pus Moartea în lanţuri, înseamnă că s-a ridicat împotriva ordinii divine. Iar refuzul de-a se întoarce în infern – după ce i se îngăduie să pună la încercare iubirea soţiei – dovedeşte o teribilă îndrăzneală. „S-a înţeles fără îndoială că Sisif este eroul absurd, atât prin pasiunile cât şi prin chinul său“. Camus vorbeşte cu patos, în termenii unei drame existenţiale: dispreţ faţă de zei şi revoltă, pasiune şi eroism(1). Drama însă, dacă există, se află în ochiul celui care o descrie, în felul său de a simţi şi a privi. În paginile de aici ea capătă o înfăţişare neaşteptat de mundană, carnală, aducând în faţă o sensibilitate ce spumegă, o fiziologie nervoasă şi ameninţătoare. Înainte de toate, ai viziunea unui trup transfigurat de voinţă şi transpiraţie. „În cazul lui Sisif vedem doar imensul efort al unui trup încordat spre a ridica piatra uriaşă, spre a o rostogoli şi a o urca pe acelaşi povârniş de sute şi de sute de ori, la nesfârşit; vedem faţa crispată, obrazul lipit de piatră, încordarea umărului care primeşte blocul acoperit de argilă, a piciorului care-l împiedică să se rostogolească, braţele care-l ridică din nou, siguranţa atât de omenească a două mâini murdare de pământ“. Să recunoaştem că e admirabil acest portret, cu greu am afla o imagine mai sensibilă la efortul şi caznele trupului.
Dar aceasta nu înseamnă aproape nimic faţă de ce urmează. Interpretul se apropie tot mai mult de Sisif, îi priveşte chipul de aproape, îl vede chiar în momentul când e nevoit să se întoarcă şi să coboare. Îi apare atunci ca în timpul unei pauze de lucru. Îi priveşte faţa cu luare aminte şi vede adevărul înscris în cutele ei pline de sudoare. Ceea ce spune pare inspirat din celebrele pagini despre stăpânire şi servitute, din Fenomenologia spiritului. Are deodată în faţă chipul conştiinţei supuse, întoarse către pământ şi unelte, dedicată raportului nemijlocit cu lucrurile. Iar această conştiinţă îi apare deodată trează, o vede cum îşi măsoară bine gesturile. „Sisif mă interesează în timpul acestei întoarceri, acestei pauze. O faţă care trudeşte atât de aproape de piatră s-a schimbat ea însăşi în piatră! Îl văd pe acest om cum coboară cu pasul greoi dar măsurat, către chinul său fără de sfârşit“. Nu mai e vorba de un lucrător oarecare. Cel care coboară cu paşi măsuraţi către chinul său devine o conştiinţă hotărâtă. Ştie ce se întâmplă, de unde tragismul său. Asumă ce-i este dat, de unde superioritatea sa („În fiecare din aceste clipe /…/, e superior destinului său. E mai puternic decât stânca lui“). Acest Sisif, imediat ce îşi înţelege condiţia aparte, se simte tare şi stăpân pe sine, e decis să-şi ia destinul în propriile mâini.
Asemenea cuvinte sună ca o lozincă deja uzată. Sisif, în aceste pagini, întrupează o lozincă, o deviză modernă. E anexat într-o ideologie. Întors cu spatele către mit, interpretul vede un om cu pumnul ridicat, o conştiinţă decisă, aude un strigăt puternic din mulţime. Nu e deloc ambiguu când notează aşa ceva, mai curând patetism şi certitudine.
Îi descoperă în cele din urmă numele, este chiar muncitorul zilelor noastre, lucrătorul din fabrică, proletarul devenit conştient de sine. Să-l ascultăm în această secvenţă absolut uluitoare. „Muncitorul de azi îndeplineşte în fiecare zi din viaţa lui aceeaşi muncă şi destinul său nu-i mai puţin absurd. Dar el nu-i tragic decât în acele rare momente când devine conştient. Sisif, proletar al zeilor, neputincios şi revoltat, îşi cunoaşte condiţia mizerabilă în toată amploare ei: la ea se gândeşte în timp ce coboară. /…/ Nu există destin care să nu poată fi depăşit prin dispreţ“. Dacă ar fi încheiat ultima propoziţie cu termenul „violenţă“, ai fi putut crede că scriitorul şi-a propus să dea o formă literară unei secvenţe dintr-un manifest al „internaţionalei comuniste“. Merge însă şi aşa. Utopia proletarului victorios şi vesel lucrează din plin, îl cucereşte pe nesimţite. Imediat ce înţelege propria soartă, când coboară plin gânduri şi de sudoare, Sisif simte cum durerea se transformă în bucurie. Îşi spune multe de unul singur: „adevărurile zdrobitoare pier când sunt cunoscute“, „nu descoperi absurdul fără a fi ispitit să scrii un manual despre fericire“, „fericirea şi absurdul sunt doi copii ai aceluiaşi pământ“. Priveşte larg peste întreaga istorie şi se vede asemeni lui Oedip, cel care, imediat ce ştie, devine tragic. Sau asemeni lui Kirilov din Demonii, care ar întrupa „formula victoriei absurde“. Este fie asemeni lor, fie aceeaşi conştiinţă revoltată într-o nouă ipostază istorică.
Aşadar, proletarul epocii noastre se vede alături de Oedip şi de Kirilov. Alături de Oedip, ar exprima înţelepciunea antică din epoca lui Sofocle, iar alături de Kirilov, eroismul modern ateu. Nu lipseşte decât Hamlet, ar fi încăput şi el pe undeva. E aproape de necrezut ce afli la un moment dat în paginile unui filosof! Ai putea spune că e bizar, şocant, exact acolo unde îşi propune să vorbească despre o condiţie absurdă. Avea dreptate Cicero, nimic atât de absurd încât să nu fi fost spus de unul dintre filosofi. Nu ar trebui deloc să ne înşele unele fraze cu aer „umanist“. Reiau aici una singură. „Ele/ cuvintele lui Oedip/ izgonesc din această lume un dumnezeu care pătrunsese în ea odată cu insatisfacţia şi gustul pentru durerile inutile. Ele fac din destin o problemă a omului, ce trebuie rezolvată între oameni“. Desigur, un Dumnezeu ce ar gusta durerea inutilă nu e Dumnezeu. Iar problema destinului rămâne o problemă a omului. Însă, ştim bine, omul face el însuşi loc multor servituţi, multor idoli, utopiile sale nebuneşti sunt astfel de idoli. Nietzsche a spus la un moment dat că în această lume întâlneşti mai mulţi idoli decât realităţi. Iar problema destinului nu are cum să se rezolve muncitoreşte, printr-o lozincă strigată cu putere în piaţă sau prin voinţa celor care se văd deodată stăpânii acestei istorii.
Nu avem cum şti dacă Sisif e vesel atunci când coboară de pe munte ca să apuce stânca din nou, una şi aceeaşi stâncă. Ştim însă că ţinuta de fabrică face din acest personaj o apariţie grotescă, chiar înfricoşătoare. Ai sentimentul că se vorbeşte iarăşi despre o fantasmă teribilă ce bântuie această istorie, spre a o convinge să se pregătească de propriul ei sfârşit.     n

 

(1) „Dispreţul faţã de zei, ura faţã de moarte şi pasiunea sa pentru viaţã i-au adus acel supliciu de nespus al fiinţei care se strãduieşte toatã în vederea a ceva ce nu va fi niciodatã terminat.
E preţul care trebuie plãtit pentru
pasiunile de pe acest pãmânt“ (p. 128).

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper