Sinteza istorică românească

Un articol de I. OPRIŞAN

„Sinteza“ constituie un concept extrem de important în cadrul viziunii lui N. Iorga asupra istoriei. Ea se referă, în genere, la modul de închegare a structurii unor popoare – a acelor neamuri care supravieţuiesc din confruntarea cu altele – tinzând, în acest caz, a se identifica cu specificul naţional, dar poate defini şi aspecte particulare ale vieţii şi culturii. Tradiţia populară, religia, limba, arta naţională – sunt şi ele sinteze. Satul arhaic românesc sau religia ortodoxă, de pildă, sunt două sinteze fundamentale în definirea sintezei noastre specifice, deosebitoare de restul sintezelor naţionale. De obicei, însă, aspectele locale şi de amănunt sunt aduse în discuţie doar spre a defini marea sinteză pe care o întrupează, la un moment dat, un popor. Am spus „la un moment dat“ pentru că sintezele nu sunt date o dată pentru totdeauna, ci se află într-o continuă prefacere; de pildă, în cazul nostru, de la străvechea sinteză „scito-getă, până la marea sinteză contemporană a României Mari“. Orice confruntare cu alte neamuri – să nu uităm că pe aici a trecut lungul şir al popoarelor migratoare – cere o reevaluare a rezultatelor, o apreciere a victoriei fiinţei naţionale sub forma perpetuării ei prin asimilarea în substanţa proprie a elementelor alogene, de fiecare dată altele. Sau – orice altă conjunctură politică internaţională, care pune în pericol starea unui popor sau dimpotrivă îi e benefică, impune, la stingerea focarului de ameninţare sau de facilitare a afirmării energiilor proprii, constatarea închegării unei noi sinteze. De fapt, sunt atâtea sinteze succesive măcar câte momente importante se derulează în existenţa unui neam sau al unui stat. Căci Profesorul utilizează şi noţiunea de „stat de sinteză“. Aceasta în principiu. Pentru că în mod concret fiecare sinteză în sine îşi are etapele ei de configurare.
„În toate societăţile omeneşti“ – le explica istoricul studenţilor săi – „trebuie să fie întâi o perioadă de împrumut şi după aceea una de asimilare, iar pe urmă, societăţile acestea pot să procedeze activ faţă de alte civilizaţii vecine. Aşa se prezintă lucrurile şi la noi, care a trebuit să trecem prin perioada pe care v-am prezentat-o, cea patriarhală, a primilor domni, în care nu este nimic altceva decât influenţa de mediu, pentru ca să ajungem la lucruri care nu sunt de importanţă excepţională, dar care vin de la noi“.
În acelaşi sens, referindu-se tot la istoria naţională, N. Iorga arăta că în primele secole de existenţă statală a Principatelor (secolele XIII-XIV) nu se poate vorbi (dincolo de puţinele documente care depun mărturie despre noi) decât „numai prin răsfrângerea de influenţă occidentală, uneori şi orientală“, deci prin „fenomenul de împrumut şi asimilare“. Abia mai târziu, adică de la anul 1400 înainte, se poate vorbi de o influenţă care se exercită de aici, din mijlocul nostru asupra istoriei universale.
Când ajungea, însă, la secolele XVII-XVIII, istoricul considera că „poate consacra o lecţie întreagă influenţei exercitate direct de noi asupra regiunilor vecine, care se pot împărţi în două: pe de o parte, ţinuturile româneşti, şi, pe de altă parte, cele neromâneşti de peste Dunăre până la o anumită dată, adică până în momentul când noi suntem străbătuţi de occidentalism“ (cca. 1740-1750).
Ba chiar, referindu-se la Neagoe Basarab (care, prin Învăţăturile sale lăsa impresia că pregătea un viitor împărat bizantin), la Mihai Viteazul, chemat de toate popoarele balcanice să pună stăpânire pe Constantinopol; sau la Brâncoveanu, „monarhul cultural“, N. Iorga vorbea de „un fel de imperialism român“, care „se desemnează“ „mai întâi în Muntenia, în formă bizantină“. „Noi avem“ – rosteşte el – „o sinteză a noastră şi ceilalţi nu puteau primi decât prin noi chiar şi influenţele venite din Apus“. „Astfel de constatări“ – afirma profesorul, apăsând asupra importanţei celor enunţate – „sunt de natură să ne lege mai strâns de trecutul nostru, în care imitatorii Parisului de după 1848 nu vedeau, în afară de Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi decât umilinţă şi smerenie, pe când noi descoperim un imperialism român, care n-a mai venit pe urmă şi care nu va mai reveni niciodată. De fapt, strălucirea cea mare, plecând de la noi nu este acum, ci era atunci“.
Interesant e că Ştefan cel Mare era, după Iorga, un Domn atipic, nerezultat din înălţarea valului sintezei naţionale, ci de propria sa propulsare mitologică. El n-ar fi fost „un Domn după Bizanţ, ci după Biblie. El e întâi un fel de David, tânăr – cu praştia; un fel de David, bătrân – cu măreţia lui. Şi, ca în povestea nevestei lui Urie, viaţa privată a lui Ştefan cel Mare are păcatele criticate de Biblie, prin bastarzii pe care i-a lăsat“. În schimb, prin Iancu de Hunedoara şi mai ales prin Mihai Viteazul, ei înşişi personalităţi-sinteză, profesorul remarca intrarea noastră glorioasă în istoria universală. „Inconsecvenţa acţiunii ambiţioase a Casei de Austria“ – rostea el – „a adus căderea cruciadei, în mijlocul căreia s-a găsit Mihai Viteazul“, care… „a dat acestei cruciade momente de glorie, fiind unul pe care istoria universală nu-l poate evita, şi noi suntem de obicei evitaţi în istoria universală“.
Pe lângă etapele menţionate de închegarea în perspectiva timpului, sinteza are neapărat, în viziunea lui Iorga, o structură ce ţine până la un punct de spaţiul genetic al popoarelor şi de calităţile lor intrinseci, de bază, pe care se clădesc toate. Dovadă că popoarele mongolo-altaice, legate de pustă, au înaintat spre vestul Europei, dar s-au întors într-un loc care semăna cu spaţiul din care proveneau – în zona Panonică a Dunării mijlocii. Dovadă, de asemenea, că toate stăpânirile, care s-au perindat între Nistru – Tisa şi Dunăre, au căutat să reconstituie vechea Dacie, de care erau legaţi locuitorii acestui pământ, până când ea s-a reînchegat, în forma pe care a avut-o în urmă cu două milenii, ca România Mare. El înălţa această observaţie până în zona consideraţiilor filosofice, relevând că „între un anumit om şi între anume înfăţişare a pământului, care-i permite o anumită ocupaţiune, potrivit cu spiritul şi aptitudinile lui, este întotdeauna o legătură. În cercetările cu privire la barbari, în care s-a pus atâta arheologie şi filologie… nu s-a introdus şi acest principiu al legăturii indisolubile între rosturile unui popor şi un anume fel de teritoriu, nu altul“. Ca şi triada de constituire temporală (cronologic) – „primim“ – „creem“ – „transmitem“ –, sinteza se încheagă spaţio-sufletesc tot din trei elemente. „O sinteză“ – afirma N. Iorga – „trebuie să aibă o bază, un punct de plecare şi o direcţie şi ea trebuie să capete o formă“.
Profesorul nu definea sintezele străine, ci se referea doar prin comparaţie la ele, sau ilustra direcţiile cu totul diferite ale unor „sinteze“ vecine, realizate de ţările europene. Dar stăruia îndelung asupra celei autohtone, analizând pe larg componentele menţionate. „Baza“ – istoriei şi a culturii noastre – „este aceea preistorică“, trăind „în cultura populară până în timpurile noastre. Noi suntem o ţară de folclor. Folclorizăm totul. Chiar şi Domnul din Argeş – Nicolae Alexandru Basarab, 1352-1364 –, „îmbrăcat în stofa scumpă, roşie, cu crinul Angevinilor şi acela este oarecum folclorizat. Şi clădirile bisericeşti mari din Răsărit au ajuns la noi în proporţii mai mici, luate de la Athos şi din unele colţuri de provincie, ele nu înseamnă decât forma de mânăstire, pusă la îndemâna unor călugări săraci şi umili, şi între dânşii şi ţăranii noştri nu era nici un fel de deosebire. Noi suntem sub toate raporturile o ţară de folclor şi icoanele noastre sunt interesante prin aceasta. Baza la noi este cultura tracică de odinioară, care a rămas în viaţa populară, în veşminte, în clădirea casei, în interpretarea bisericii, în ornamentele de tot felul“.
În ce priveşte „direcţia“, profesorul observa că ea are „un cuprins de lucruri răsăritene şi lucruri apusene“, fiind „cea populară“. Faţă de zonele apusene, unde, chiar dacă, iniţial, sensul a fost de jos în sus, cultura a rămas „în anumite cercuri cu care naţiunea este într-o legătură foarte dubioasă“, fiind „reţinută şi imobilizată“ – în Franţa, spre exemplu la Versailles –, la noi lucrurile, „care se iau de aiurea se strecoară sus şi pică jos, trecând prin sita aceasta a noastră şi ele se folclorizează într-o formă pe care i-o dăm noi şi care e o formă modestă“… „de smerenie, nu de umilinţă“. Deşi plauzibilă până la un punct – dovadă iile şi catrinţele „imperiale“ din portul popular, pe care le invoca odată istoricul asemănând fecioarele noastre de la ţară cu Domniţele bizantine – „căderea“ aceasta a „bunurilor culturale“ de la clasele de sus e mai degrabă, în viziunea Profesorului, o influenţa a unei teorii germane la modă în prima jumătate a secolului al XX-lea. Ea îi servea lui N. Iorga spre a argumenta pătrunderea la noi a culturii „prin toate clasele sociale“, permiţând „colaborârea acestor clase sociale într-o formă armonizată după simţirea şi gândirea oricărui element inteligent şi de gust din poporul“ nostru.
Fapt îndreptăţit! Numai că armonia, dacă se producea – şi avem argumente că s-a produs cel puţin în Muntenia şi Moldova –, ea era rezultatul, nu atât al preluării de sus, prin filtrul ţărănesc, să-i zicem, cât prin rămânerea până târziu în secolul al XIX-lea a claselor de sus la nivelul celor de jos. Era o armonie – dacă vreţi – patriarhală. Şi tot ce venea din afară se cernea chiar de clasele de sus – deci, în anumite limite – prin filtrul folcloric de care vorbea Profesorul. Mai îndreptăţită ni se pare afirmaţia că, „multă vreme, ţările româneşti de odinioară nu erau formaţii de caracter oriental, ci de caracter occidental“. „Noi suntem“ – rostea el – „o parte ruptă, prin intercalarea unor anumiţi slavi în Panonia şi a ungurilor între noi şi vechea noastră tovarăşă de viaţă politică militară şi culturală, din Apus, Italia“. Juste sunt şi argumentele aduse în acest sens, că Occidentul a exercitat până târziu influenţe culturale, politice şi bisericeşti asupra noastră prin intermediul Ungariei şi Poloniei, ţări de cruciadă, precum şi prin diversele forme de propagandă: franciscană, dominicană, iezuită. Interesant ni se pare şi faptul că, susţinând deopotrivă imensa înrâurire orientală asupra noastră, N. Iorga tindea să vadă în ea, la urma urmei, tot o influenţă apuseană, în măsura în care, întâi, Bizanţul şi apoi Istanbulul erau continuatoare ale Romei. „E o întrebare“ – rostea el, cu anume plăcere teatrală de a răsturna prejudecăţile – „noi suntem orientali sau nu suntem orientali? E obiceiul, mai ales în Ardeal, să se fugă de tot ce este Oriental. Dar nu este nici un motiv să fugim de acest Orient atât de respectabil. Orientul, în anumite momente, era cu mult superior Occidentului. Ce era bietul Occident franc, saxon şi vizigot pe lângă Imperiul Bizantin de secole întregi? Ce a fost, ca adunare a puterilor, ca stabilire a unei monarhii, a unei administraţii adevărate, a unor finanţe fin orânduite, a unor armate totdeauna sigure, Imperiul Otoman la jumătatea secolului al XV-lea, faţă de însăilătura capricioasă şi schimbătoare a regilor francezi, sau faţă de monarhia din Germania, sau faţă de neaşezarea din Peninsula Iberică? Imperiul Otoman nu este, însă, decât o formă a Imperiului Bizantin şi acesta nu este decât o altă formă – zic prea mult – o continuare, cu deosebire în ce priveşte limba a Romei, un lucru aşa de mare, şi limba întrebuinţată era un lucru aşa de secundar la Imperiul de odinioară.“
Dar deşi releva cu orice prilej reflexele Romei în viaţa noastră spirituală – chiar venite prin intermediari – N. Iorga nu putea sã nu sublinieze rolul uriaş al religiei ortodoxe, ca sinteză românească în însăşi perpetuarea fiinţei noastre etnice. „Azi“ – afirma el la un moment dat – „noi nu părăsim ortodoxia, nu pentru ce ne-a dat ea, ci pentru ce i-am dat noi. Există o sinteză religioasă în chiar sufletul nostru“, care ar fi perpetuat din vechiul fond „elemente geto-trace“ şi „elemente care s-au numit mai târziu bogomilice“. Istoricul aprecia cu atât mai mult ortodoxia, cu cât ea s-a păstrat la noi în marginile vieţii şi culturii populare. „Fapt este“ – observa profesorul, autor al cunoscutei Istorii a religiei ortodoxe şi a vieţii religioase la români – „că, mulţumită unui şir întreg de împrejurări, a căror urmărire nu poate intra aici, poporul românesc a fost legat în imensa lui majoritate de ortodoxie, pe care a interpretat-o în sensul său, care nu este nici grecesc, nici sud slav, nici rusesc, şi care are acelaşi caracter pe care îl are şi viaţa generală a românilor, caracterul acela patriarhal, sătesc, ţărănesc, lucrul de căpetenie fiind preotul sau popa şi nu episcopul, mai ales toate gradele care sunt în episcopat, acestea fiind lucruri mai târzii, în legătură cu o dezvoltare dusă mult mai departe şi cu anumite influenţe străine. Biserica noastră nu este episcopală, exarhală şi culturală în rândul întâi, ci una din manifestările acelui spirit popular, care formează caracteristica generală a atâtor veacuri din trecutul nostru.“
Până la un punct, „baza“ ajunge să se confunde – deşi N. Iorga le prezenta separat – cu cele dintâi aluviuni intrate în substanţa etnică primară. Ne referim la influenţele latine şi la cele ulterioare, slave, care, teoretic, sunt părţi ale „direcţiei“ Occident/ Orient (între care spiritualitatea română a oscilat şi din care şi-a tras o bună parte a sevelor). Fiind aşa de vechi, mai ales cele latine, au contribuit esenţial la fixarea timbrului specific tradiţiei româneşti în configurarea satului arhaic, sâmburele „formei“ pe care o îmbracă sinteza românească de cel puţin două milenii. Satul, rămas neschimbat până în pragul contemporaneităţii, în perioada interbelică, este nucleul grupurilor de sate, sau a aşezărilor de pe o vale, dintr-o depresiune, mai larg dintr-o zonă, care s-au constituit cu mult înaintea formelor statale, în aşa-zisele „ţări“ rămase cu anume autonomie şi sub voievozi, pe care N. Iorga le numeşte „Românii“ sau „Romanii“ dacă ele puteau fi întâlnite dincolo de hotarele spaţiului etnic. După M. Sadoveanu, L. Blaga şi alţi oameni de cultură, care au făcut elogiul satului românesc sau o dată cu ei dacă nu mai devreme – căci ideile din cursul de istorie universală din 1933–1936, se găsesc şi în scrierile sale anterioare – N. Iorga aduce o călduroasă laudă satului căruia îi datorăm păstrarea originalităţii specifice: „Ceea ce este de cea mai mare importanţă ca element de istorie universală la noi faţa de toate ţările vecine, faţă de toţi balcanicii şi de foarte multe regiuni mult mai înaintate din vecinătate, este faptul că la noi satul este ceva neschimbat din vremurile cele mai vechi. Dacă am avea o hartă din secolul al XIV-lea, multe sate le-am găsi exact în acelaşi loc ca azi, şi verificarea se poate face pentru multe din ele. Este satul care se păstrează cu «oamenii buni şi bătrâni», cu «adunările» de acolo, cu «zborurile», comerciale, cu târgul anual, bâlciul sau iarmarocul, ca în Moldova, cu nedeile şi panairul, cum se zice în Dobrogea, cu logofătul local şi cele dintâi acte de drept, care nu se fac la Curte, ci la sate. În toată Peninsula Balcanică nu se va găsi o origine de drept care să se sprijine pe dreptul tradiţional nescris, cu elemente foarte vechi şi trace, şi bizantine, şi romane, care, ştiute de bătrânii satelor, se interpretau în zapisele locale, de la care se mergea la forma domnească. Pentru sârbi şi bulgari, sunt documente, dar ele vin de la Curte; viaţa constituţională, legală, administrativă, morală a satului nu există. Acest sat care a rămas totdeauna acolo, înseamnă o mare familie, pentru că toţi sunt rude, şi fetele care se mărită într-un sat, se despart de părinţii lor şi intră în familia satului celuilalt, iar soţul sărac, fără pământul lui de familie, care vine într-un sat, dispare acolo ca individualitate şi fiul poartă numele mamei, fiindcă mama aduce moşia. Satul acesta genealogic, pe care, în Peninsula Balcanică, îl întâlnim mai rar, se îmbină cu satul de necontenită înaintare a descălecătorilor ţărani, de exemplu, cum este un Scăieni şi sus un Scăioşi, locul unde ciobanii întâlneau scaii care se prindeau de oi, oamenii care veneau de la munte au coborât de vale şi au format satul Scăienilor. Sunt satele cu numele terminate în eşti: Petreşti, satul urmaşilor lui Petre; şi cum formele cele noi se fac, nu în chip revoluţionar, prin fărâmare, ci în chip sedimentar, cum în râuri se aşterne nisipul, cei de la Petreşti, dacă fac un sat în jos, va fi satul Petreştenilor, al oamenilor care vin de la Petreşti… Acesta este lucrul cel mare, dat în istoria universală, pe lângă lucruri mai vechi cum este existenţa «Romaniei» «României» locale.“
Ţinem să relevăm, către sfârşitul acestor rânduri, că, în pofida sublinierii vechimii şi originalităţii sintezei române, nu se vede de nicăieri la N. Iorga, subaprecieri la adresa celorlalte popoare sau excese de naţionalism, cum, poate, ne-am fi aşteptat să întâlnim la un aşa de fervent cultivator al sentimentului naţional. El ţinea chiar să afirme, la un moment dat, precizând conceptul „statului de sinteză“, pe care l-ar reprezenta statul român: „Cum am mai avut ocazia să o spun deseori, meritul nostru cel mare nu este că am păstrat un fel de individualitate naţională venită pe o cale misterioasă, în care n-ar fi intrat nici un fel de elemente din afară, ci este că am primit influenţe de pretutindeni, că le-am potrivit, că le-am armonizat cu însuşirile fundamentale ale rasei, cu necesităţile pământului şi cu vecinătăţile care ne înconjoară. În felul acesta, avem valori care vin din elementele împrumutate şi din prelucrarea la care am supus aceste elemente împrumutate. Alcătuiri luate indirect şi nepotrivite cu celelalte strică, iar o influenţă sănătoasă, ba chiar, care, la început, să nu fi fost sănătoasă, dar pe urmă să o fi readus la sănătate şi să o fi întrebuinţat la viaţa noastră organică, sunt lucruri de cea mai mare importanţă. Nu avem decât să ne felicităm că am fost aşezaţi la o răscruce de drum mare, de civilizaţie, unde ne-au venit lucruri din multe părţi“.
Merită a fi citată şi o reflecţie complementară: „Noi am folosit… enorm de pe urma dărâmării formaţiunilor politice creştineşti din Peninsula Balcanică <datorită expansiunii turceşti>. Am devenit, de la început, un loc de refugiu, unde elementele venite s-au contopit cu vechile elemente de ţară. O sinteză interesantă a rezultat de la început şi mai ales în Muntenia. În Moldova, elementele străine au venit de aiurea, deşi sunt interesante şi acelea“. Se înţelege că evocând mulţimea elementelor străine, cărora în permanenţă a trebuit să le facă faţă, la „răscrucea de drum mare“, în care se afla, poporul român, istoricul făcea elogiul puterii noastre de asimilare, prin care spiritualitatea naţională s-a îmbogăţit continuu, trecând din sinteză în sinteză, prin intermediul cărora a intrat „ca factor <tot mai> activ în istoria universală“.
Din păcate, vastitatea materialului, pe care a trebuit să-l prezinte, nu i-a permis lui N. Iorga, nici chiar în trei ani de curs, să ajungă la sinteza românească, pe care a realizat-o Marea Unire de la 1918. El s-a oprit, forţat de timp, la Unirea din 1859, cu „contribuţia“ românească surprinzătoare, a punerii marilor Puteri europene în faţa „faptului îndeplinit“, prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, ca Domn, în ambele Principate, împotriva voinţei acestora, şi, ulterior, prin intrarea României, alături de ruşi, în războiul împotriva turcilor de la 1877, săvârşind un alt „fapt îndeplinit“, fără aprobarea Puterilor. „Faptul îndeplinit“ a devenit apoi un loc comun în practica diplomatică europeană şi chiar mondială. Reuşea să condamne, totuşi, în final aşa-zisele tratative de la Berlin (1878), la care nu numai că delegaţia română nu a fost admisă, dar ni s-au luat din nou – prin „dictatul“ lui Bismarck – judeţele din sudul Basarabiei, date prin Pacea de la Paris, din 1856, spre a şterge, chipurile, ofensa ce i se adusese Rusiei, în principal de către Franţa, acum învinsă.
Deşi s-ar mai putea spune multe despre interesantul curs al lui N. Iorga, încheiem cu două afirmaţii categorice ale Profesorului privitoare la existenţa noastră pe aceste locuri, care constituie, nu numai premisele, ci si concluziile expunerilor sale: „Poporul românesc, atât cât este, unde este a fost, prin înaintaşii săi, totdeauna aici“; „Dacă statele noastre au rezistat atâta vreme, atâtor atacuri venite din atâtea părţi, aceasta dovedeşte că ele au fost state de necesitate mondială, şi astăzi, chiar dacă noi avem şanse de a câştiga biruinţa faţă de adversarii noştri, posibil această biruinţă n-am putea-o căpăta decât învederând şi prin situaţia noastră şi prin munca noastră ordonată că noi suntem un element necesar în viaţa lumii“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper