Silent is sexy

Un articol de Monica Salomia

Dacă e ceva cu Shakespeare, trebuie să fie bun, nu? Sunt actori tineri, deci un spectacol cu atât mai provocator. DISTOPIE.shakespeare.REMIX stă sub semnul Noii Generaţii, fiind una dintre piesele apreciate drept promiţătoare în urma programului derulat prin Centrul de Cercetare şi Creaţie Teatrală „Ion Sava“, adresat tinerilor creatori de teatru de către Teatrul Naţional din Bucureşti. Mai mult, acesta este primul spectacol rezultat din proiectul 9G la TNB, în urma preselecţiilor ce au constat într-o săptămână de reprezentaţii gratuite, timp în care întreaga echipă, în frunte cu deja cunoscuta regizoare Catinca Drăgănescu, şi-a folosit toate resursele pentru a demonstra că merită un loc în repertoriul Teatrului Naţional din Bucureşti.
Pentru început, câteva repere spaţio-temporale se cer precizate pentru publicul nu prea convins de mâna de actori „fără experienţă“, cum s-ar zice. Pornind de la amănuntul cel mai concret, timp de nouăzeci de minute publicul e poftit în Sala Mică, spaţiu destinat exclusiv tinerilor artişti care se afirmă în cadrul proiectului 9G. Locuri, atâtea câte trebuie, publicul frumos, parcă format numai din colegi ai actorilor, atât sunt de interesanţi la prima vedere, fără pretenţiile celor ce aşteaptă să se reverse în vreo lojă de unde să-şi afişeze statutul social. Scaunele pliabile sunt aşezate pe trei rânduri pe ambele părţi ale scenei atât de aproape de public, dată jos de pe piedestal. Încă de la Marcel Duchamp e clar: arta a coborât în stradă, în mijlocul oamenilor, se amestecă până la confuzie cu obişnuitul, e vie. În acest punct, devine legitimă întrebarea care se perindă de câteva zeci de ani pe buzele tuturor, cu ocazia ediţiilor aniversare: cât de actual e Shakespeare? Reinventat sau pretext?
Cât rămâne Shakespeare din DISTOPIE.shakespeare.REMIX e greu de precizat în lipsa unei cunoaşteri în detaliu a operei shakespeariene, dar „teritoriul comun“ este reperabil la nivelul unor replici celebre luate ca atare ori parafrazate. Cine nu ştie replica finală din Hamlet ori ideea de theatrum mundi din Cum vă place? Distopia se conturează prin aducerea în acelaşi spaţiu a unor bucăţi din Romeo şi Julieta, Hamlet, Cum vă place, Richard al III-lea, Julius Caesar şi nu numai, unite de piesa-cadru Regele Lear. Dacă, de regulă, un spectacol începe odată cu prezenţa actorilor pe scenă, în cazul de faţă atenţia publicului este reţinută cu minute bune înainte de două ecrane amplasate în cele două capete ale scenei improvizate. Încet, viziunea distopică se conturează printr-un program menit să construiască mecanic omul. Printr-o selecţie riguroasă, zeul nevăzut decide culoarea ochilor, a pielii ori forma feţei unui om, apoi a altuia, până la trupe de mii de indivizi ce populează spaţiul asemănător unei piste de decolare-aterizare. Marşului uniform îi ia locul o mişcare din ce în ce mai dezorganizată, scăpată de sub control. Acum, lumea a luat fiinţă, spectacolul poate începe. Regele Lear devine conţinut pentru un univers virtual, al unui joc video ce are drept temă zoon politikon, o luptă avidă pentru putere, în care personajele fac alianţe temporare, pentru a-şi urmări interesele. Actanţii sunt prezentaţi drept realităţi virtuale pe care jucătorul le va folosi pentru a străbate nivelurile acestui video game, fiecărui personaj atribuindu-i-se o trăsătură definitorie. Jocul, condus din exterior, porneşte de la întrebarea „Cum alegi cine te guvernează?“ şi, pe măsură ce sunt străbătute nivelurile, se conturează un univers distopic, în care se postulează tiranic: „Nu există reguli, există rege“. Spectacolul se confundă de multe ori cu realitatea zilelor noastre, prezentând o lume acaparată de politică şi de campaniile prezentate aşa cum sunt ele, de fapt: pure demagogii, reţete care merg în gura mai multor personaje, astfel că, la un moment dat, Goneril (Oana Popescu) va rosti exact discursul lui Cornwall (Vladimir Purdel). O dimensiune de o absurditate tragi-comică în care se perindă încontinuu fragmente de ştiri pe burtiere, pe cele două ecrane, ca şi cum întreg spectacolul ar fi rezultatul unei confruntări politice în direct. Ideea de distopie este întărită de lozinci precum „Democraţia inutilă“ ori „Foamea ajută la dezvoltarea inteligenţei“, prin care se sugerează atitudinea maniheistă în conducerea unui popor. Soarta lumii se decide în jurul unei mese albe, strategiile politice au rolul de a schimba pe rând conducătorii, într-o gradare a cruzimii, adversarii politici ajungând până a se consuma la modul cel mai prozaic, drept meniu bogat în proteine.
E clar că încă din momentul intrării în sală spectatorii devin complici, realitatea e suspendată, iar veridicităţii îi ia locul posibilul. Afirmaţia lui Shakespeare „Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori“ (Cum vă place) devină palpabilă în momentul în care spectatorii sunt rugaţi să înregistreze cu telefoanele mobile o secvenţă care va constitui o probă împotriva contracandidatului politic. Mai importantă decât suspendarea neîncrederii pare să devină crearea încrederii (în termenii lui David Lodge), astfel că, timid, câţiva spectatori îşi scot telefoanele, întrebându-se cu un surâs sceptic unde le este cu adevărat locul în acest scenariu. Aşadar, jocul devine din ce în ce mai viu, provoacă şi satisface nevoia de spectacol, dorinţă atât de puternic manifestată de lumea zilelor noastre prin interesul pe care îl arată emisiunilor de televiziune de tip reality show ori a confruntărilor în direct, preponderent politice.
Nicio replică nu e definitivă, totul e atât de proaspăt, de viu, încât nici măcar momentelor tragice nu li se acordă respectul cuvenit. O scenă teribilă se încheie apoteotic prin ultimele cuvinte din Hamlet, „Restul e tăcere”, dar solemnitatea actului este de îndată întreruptă de o melodie a trupei Einstürzende Neubauten, Silent is sexy („…so sexy, as sexy as death”). Iar la finalul spectacolului, cei din public îşi zâmbesc complice în momentul în care Cordelia (Cristina Drăghici) defilează pe scenă, cântând cunoscuta Felicità.
Aşadar, jocul pare că devine mai real decât însăşi realitatea, iar trecerile presupuse de fiecare scenariu sunt atât de bine gândite şi interpretate, încât întreaga echipă merită recunoştinţa spectatorilor care şuşotesc la final, de-a dreptul încântaţi că au câştigat o oră şi jumătate, indiferent care vor fi fost alternativele. Aplauze actorilor din distribuţie, o mână de tineri frumoşi: Simona Cuciurianu, Cristina Drăghici, Crina Ene, Oana Popescu, Vladimir Purdel şi Vlad Udrescu, care au reuşit să aducă în Sala Mică o lume care freamătă de viaţă, în care realitatea şi spectacolul se amestecă până la imposibilitatea trasării graniţelor. Ieşim din sală şi surâdem complice pentru că o ştim, chiar fără s-o rostim răspicat: toată lumea a avut de câştigat.

Untitled-1

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper