Scurt pe 2 şi (b)lat pe 1/ Reggaeton

Un articol de George Neagoe

M-am născut odată cu instalarea lui Sir Alex Ferguson la Manchester United. De atunci, s-au agăţat ghete în cui. De atunci, nu anii au trecut, ci antrenorii, unii formaţi de scoţianul care, pentru a-şi reprima limbariţa, molfăia gumă, părând să-şi avertizeze rivalii că, deşi, nu va învinge totdeauna, va fi mereu cu un pas înaintea lor. Ştrengar, poznaş, pişicher, o şotie, Ferguson se înroşea ca o pătlăgică. Miopia îl facea şi vulnerabil, şi simpatic. Pe cât de taciturn în iarbă, pe atât de învolburat se dovedea la şedinţele tactice. Cantona, Roy Keane, Beckham, van Nistelrooy şi Cristiano Ronaldo l-au iubit ca pe un tată-vrăjmaş şi, din patimă, au cedat. Dar le-a lipsit înţelepciunea să arunce prosopul, aruncând cu ghetele în direcţia managerului. Atitudinea acestuia din urmă era desprinsă dintr-un banc britanic – bazat pe efectul pronunţiei identice a verbului „a muri“ şi a adverbului „zi“. S-ar spune că efectul hazliu provine din disputa între limba literară şi aspectul ei dialectal. Iată, pe scurt, anecdota:
Englezii şi scoţienii stau faţă în faţă pe câmpul bătăliei. Englezii, bravi şi aroganţi, îşi anunţă duşmanii: We came here to die. Scoţienii, hâtri şi neserioşi ca oltenii, cam înfriguraţi din pricina kilt-urilor şi a proviziilor scăzute de whisky (sic!), îi atenţionează cu binişorul pe oponenţi: We came here yesterday. Sunt câteva implicaturi pragmatice ale ultimului enunţ pe care nu aş dori să le eludez. În primul rând, ar fi punctualitatea la antrenamente. În al doilea rând, că, în secolul XXI, contraatacul constituie arma cea mai eficientă în fotbal. Nu trebuie să dăm totul pe teren, ci să luăm totul, respectiv cele trei puncte. Apuse şi revolute sunt vremurile când olandezul Rinus Michels intra în vestiar şi rostea laconic tactica, sub îndemnul categoric: „Domnilor, două puncte!“. Atâta valorau victoriile în anii 1970-1980.
Se zice despre tehnicieni că aduc aproximativ 30% din performanţele echipei. Încă pe atât le-ar aparţine portarilor. O altă fracţiune de aceeaşi mărime stă în potenţialul ofensiv. Şi, bineînţeles, 100%, suporterilor, care asigură superioritatea numerică. Poate să vină oricine pe Old Trafford. Diavolii roşii sunt în iad, se zbat în cazanele cu smoală, au şi ceva ţepuşe înfipte şi vor împărtăşi, pentru cel puţin un deceniu, destinul lui FC Liverpool. Mai degrabă aş paria pe un eventual succes în Champions League decât pe faptul că ar obţine titlul în Premiership. Luis van Gaal trăieşte din amintiri. Are ceva reuşite. Cea mai importantă mi se pare trofeul continental cu Ajax Amsterdam în 1995, în condiţiile în care Kluivert, Seedorf, Davids şi Overmars nu erau decât nişte jucători interesanţi. Acesta a fost apogeul carierei lui van Gaal. Curba lui Gauss a rămas, de atunci, la nivelul mediocrităţii, în ciuda cuceririi Spaniei cu Barcelona şi a Germaniei cu Bayern . Cum veni, şi plecă. N-a făcut mare brânză, deşi avea la dispoziţie destul caşcaval.
Pregătitorii lui Real Madrid au supravieţuit în special graţie cuceririi Champions League. Statistica spune aşa: în 1998, 2000, 2002 şi 2014, Los Blancos au fost cei mai valoroşi de pe bătrânul continent, fără a fi cei mai buni în ţara lor. Vorba ceea: decât codaş la oraş, mai bine în satul tău fruntaş! Şi cum elinii îi spuneau Peninsulei Iberice Hesperia, tărâmul extremităţii vestice, foştii Galacticii s-au gândit, poate, că utopia este la ea acasă. Nu ar fi fost deloc un nonsens ca Atletico Madrid – campioana Spaniei – să fi pierdut finala Champions League împotriva lui Bayern . Aici vedem rezultatele contradicţiei în termeni promovaţi de competiţia europeană intercluburi. Carlo Ancelotti se încadrează în profilul antrenorului eficient de la Real Madrid. Cu AC Milan a reuşit pe plan continental în sezoane când nu a terminat pe prima poziţie în Serie A. La decima a devenit realitate datorită lui. Desigur, există dorinţa pentru la undecima. Totuşi, aici trebuie să-l citez cu sfială pe Josep Guardiola, care, în 2009, invoca realităţile obiective: „Nicio echipă nu şi-a păstrat trofeul Champions League“. Era o modalitate discretă de a-şi scuza inevitabilul eşec. Ceea ce s-a şi petrecut.
Treburile s-au schimbat totuşi. Juup Heynckes a plecat de la Bayern  în 2013 cu tot cu Champions Leaugue. Şi în locul său apăru Pep. Nu prea am înţeles de ce. Să ţină preţioasa Cupă în Bavaria? Pare că am demascat nişte incongruenţe. Degeaba îi împinge pe fotbalişti să marcheze peste cinci goluri pe meci în Bundesliga. Când au dat peste Minerii din Donbas, au lăsat partida neatinsă. La 0-0, Mircea Lucescu are nişte şanse să-i sfârtece, adică să ajungă în sferturi. Atuul va fi nonşalanţa lui Pep, care trimite în teren 11 jucători, nu o echipă. Poate nu-i lasă împreună pe Robben şi pe Ribéry. Poate iar vrea să aplice sistemul 3-3-3-1. Pep seamănă cu un poet dadaist, care, în loc să tragă la sorţi dintr-o bască proletară, preferă jobenul, pentru că – altfel cum ? – încap în „ţilindru“ mai multe opţiuni. Oricâte paranteze aş deschide, nu am cum să omit semnul de exclamare din mijloc: antrenorul Josep Guardiola şi-a intonat cântul de lebădă, după despărţirea de Barcelona. Tiki-taka sună azi la fel de exotic precum ambarcaţiunea Kon-Tiki, construită de exploratorul norvegian Thor Heyerdahl, cu ajutorul căreia a navigat 8000 de km în 101 zile, din Peru până în Polinezia. Odată înfăptuit, recordul nu necesită reiterări sau tentative de doborâre. Practic, Messi, Xavi, Iniesta şi Puyol au făcut istorie foarte iute, dar nu i-au schimbat cursul. Modul acesta de a interpreta fotbalul a rămas un accident, care nu trebuie şi nu merită copiat sau repetat. Nea Imi Ienei, fără să ştie, făcea cu „viteziştii“ Stelei din anii 1980 tot tiki-taka. Plimbau Majearu şi Tudorel Stoica mingea de-a latul gazonului, că parcă o mutau ca pe o valiză cu rotile. Se striga de pe margine, ca la poker: „pas!“. Principiul spunea: balonul să obosească, nu fotbaliştii. Că, dacă vreunul gâfâie, înseamnă că a tras aer rece în piept şi a făcut gâlci. Sau că a bătut vântul din deşertul Arabiei Saudite şi le-a intrat nisip în ochi.
Bate vânt de primăvară în Ghencea. Şi mi-l găsiră pe Constantin Gâlcă responsabil. Normal, fiindcă ocupă un post de oameni mari. Căci, ne-a avertizat Gigi Becali, în libertate fiind: „Tata Reghe“. Şi Tata Reghe dă tonul. Nu ştiu dacă în Orientul Mijlociu se ascultă reggaeton, dar la noi în ţară a explodat industria manelelor latino. Mişcările lascive sunt aceleaşi din America de Sud până la Riad. Trebuie să pui (tur)banul jos. În tur antrenezi la Al-Hilal, ca să-ţi fie halal, iar în retur ţi se face dor de Steaua. Dai din colţ în colţ – nu altele decât cele ale noii embleme – iei loc în loja oficială în meciul împotriva Rapidului şi observi. Cred că numai lui Tănase nu i s-a transmis în cască planul de sabotare. Altminteri, atât au putut jucătorii. Au fost surpinşi pe un contraatac şi n-au reuşit să întoarcă rezultatul. În schimb, or să-i toarcă repejor firul lui Constantin Gâlcă. Suporter vechi al clubului, eu le transmit băieţilor că, dacă vor să ne (pă)călească, să-şi aducă aminte că nu Gâlcă a ratat calificarea în grupele Champions League, ci Alexandru Chipciu, pentru că a ratat un penalty la Bucureşti. Probabil că lupul, care dă târcoale acum, nu vrea să guşuiască mioarele în ţarc. Probabil speră ca victimele să sară singure peste gard.

A câta (mi)oară nu revine după răvăşire şi nu cere ceea ce nu i se cuvine?! Desigur, fiul risipitor merită ospătat. Însă, a fi risipitor nu e totuna cu a fi irosit. Şi ce facem dacă fiul e însuşi Tata? Să ia Laurii?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper