Rezidenţa „quartier21“, Viena

Un articol de Nicolae Coande
Un articol de Maurice de Martin

Interviu cu „neamţul cel mai balcanizat“(*)

 

Pe multilateralul artist Maurice de Martin, mereu cu zâmbetul pe buze şi gata să se implice în ceva, l-am cunoscut la rezidenţa „quartier21“, în Viena. Eram acolo de o lună, prima serie plecase şi am făcut cunoştinţă, la restaurantul Corbaci, ca de obicei, cu artiştii din noua serie. Cu prima serie nu am comunicat aproape deloc, nu ştiu de ce. Maurice de Martin a venit spre mine zâmbind şi mi-a vorbit direct în româneşte. Se exprimă inclusiv „haios“, căci experienţa lui de viaţă şi artă în România este diversă. În România a studiat, s-a îndrăgostit, a cântat cu Mircea Tiberian. La „quartier21“ el era cu iniţiativa şi ne invita în studioul său la petreceri unde gătea pentru noi: dacă a gătit cândva pentru cei fără adăpost în Berlin, de ce nu ar fi gătit şi pentru rezidenţii de la MQW? Este cel mai tonic şi în acelaşi timp reflexiv artist pe care l-am întâlnit în ultimii ani. Poate doar poetul Bernhard Widder îl poate egala în ceea ce priveşte cunoaşterea României şi a artiştilor ei. Vom face şi cu Bernhard un interviu, desigur.
*
Născut la 1 octombrie 1969 în orăşelul Bad Aibling, Maurice de Martin este în primul rând un muzician complet: interpret şi compozitor, el se plimbă între violoncel şi percuţie, atingând genuri precum jazz contemporan, metal, rock, muzică electronică şi noise. Mai departe, el este un artist ce practică transdisciplinaritatea, fiind implicat în politică, educaţie, ştiinţe şi filosofie. De aceea, se descrie pe sine ca fiind un „artist multifuncţional“ ce lucrează la „orchestrarea realităţii“. Printre studiile sale muzicale, se numără: Musisches Pestalozzi-Gymnasium la Munchen (Germania, 1982-1990), studii private de muzică improvizaţională, compoziţie şi interpretare la New York City (SUA, 1991-1995), Universität der Künste Berlin (Germania, 1995-1999), Academia de Muzică Cluj (România, 1998-1999), studii private de Samulnori şi cultură coreeană la Seoul (Coreea de Sud, 2009-2010) şi altele. A debutat în anii ’80 pe scena Avant-Jazz din München, iar spre sfârşitul decadei a avut legături cu avangarda newyorkeză şi scena Art-Noise-Rock (a făcut parte din prima trupă germană – Brother Virus – care a cântat la notoriul club CBGBs). Mai târziu, tot la New York, a experimentat cu improvizaţia, compoziţia clasică, şi cu folclor de origine sud-estic-europeană, în ţări precum România, Ungaria, Serbia şi Bulgaria. În muzica sa, de Martin foloseşte şi instrumente construite de el însuşi, adesea obiecte din sfera etnică, pe care le adună din călătoriile sale. Simte româneşte, alături de iubita sa româncă, Vanessa.

 

Nicolae Coande: Maurice de Martin, pari să fii artistul înrolat pe mai multe fronturi ale actualităţii, deşi unii ar considera că programul tău are şi o latură himerică: pari sa fugi după atâtea lucruri. Crezi în acea pierdută „comuniune consensuală“, în influenţa artei în procesele sociale, în relaţia dintre ştiinţă şi artă, eşti un artist preocupat de caritate în era digitală, în epoca transdisciplinarităţii, dar şi un compasiv faţă de problemele celor neajutoraţi. Ba mai baţi şi la tobe şi ai cântat cu Mircea Tiberian in Bucureşti. Cine eşti tu, de fapt, şi cum te-ai prezenta cât mai pe înţelesul publicului românesc?
Maurice de Martin: Domnule (în română, în original), hahaha, ştiu, mereu biografia mea îi enervează pe oamenii care cred că înţelepciunea o găsim doar dacă ne holbăm la un singur lucru până la sfârşitul zilelor, fără a ne mişca vreun pic. Poţi privi lucrurile din trei părţi:
1. Recuperez din urmă vechiul ideal leibnizian al „Universalgenie“ şi astfel vreau să îmbrăţişez întreaga viaţă şi lume cu opera mea.
2. Sunt un artist postmodern tipic, care face totul în acelaşi timp, deoarece asta este singura modalitate de a supravieţui ca artist în zilele noastre de societate biopolitică post-democratică.
3. În managementul economic se vorbeşte despre „Scanners“ şi „Divers“. Scanner este cineva care păşeşte într-o cameră şi este capabil să verifice totul în jurul său într-o manieră rapidă şi spontană. Se prea poate ca perspectiva sa asupra lumii să rămână mereu undeva la suprafaţă, dar prin metodele sale euristice el este în stare să facă conexiuni de simţ accesibile numai lui. Apoi, Diver este cineva care intră în cameră şi se concentrează numai asupra unui singur lucru, încercând să înţeleagă situaţia prin studiul acelei singure probleme. Această persoană va atinge probabil o înţelegere mai profundă a conţinutului, dar la fel de des va rata relaţiile contextuale.
Eu sunt undeva la mijloc… un cameleon, un iubitor al libertăţii totale, un notoriu asumator de riscuri, cu o existenţă criptică şi un intelectual simplu căruia îi place să scormonească în murdăria fizică. Sau, cum a spus odată Miles Davis, „Nu există notă greşită până nu o cânţi pe următoarea“.

N.C.: Povesteşte-mi despre experienţa ta în România, punând-o în balanţă cu celelalte călătorii ale tale prin lume. Ce ai observat în mod specific acolo şi ce găseşti că împărtăşeşte cu alte spaţii culturale?
M.M.: Am venit în România pentru prima dată în 1994. Fusesem invitat să particip la un proiect de vară cu Filarmonica din Bucureşti, la Constanţa, în calitate de solist percuţionist. Pe când aterizam la aeroportul Otopeni – îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri –, coboram pe scara mobilă şi am simţit imediat că în jurul meu exista o atmosferă foarte specială. O lumină roşiatică de deasupra oraşului şi o briză fierbinte în faţa mea! Îmi amintesc mirosul aerului ca pe un anume amestec de arome pe care nu le mai întâlnisem până atunci. Când am atins pământul, am ştiut instinctiv că această ţară va juca un rol important în următorii cincisprezece ani ai vieţii mele. Am ridicat de pe pistă o piatră pe care o păstrez şi azi. Apoi am trecut printr-o cursă nebună în acea noapte, de la Bucureşti la Constanţa, într-o Dacie cu cinci oameni înăuntru şi un violoncel pe plafon.
În ultima dimineaţă, o tânără femeie din Constanţa – care era acolo să aibă grijă de mine –, mi-a oferit drept cadou de plecare Nuntă în cer de Mircea Eliade. Am început să o citesc în tren, în drum spre Bucureşti, şi am găsit în această carte ceva ce lipsea vieţii mele din Berlin: spiritualitate şi melancolie. Ajuns în Bucureşti, am decis în mod spontan să pierd avionul şi să iau în schimb trenul ce călătorea încet prin România, înapoi acasă. La Gara de Nord am mâncat nişte mititei de la o tarabă de lângă platformă şi am avut prima mea diaree românească. Cu toate astea, peisajul Carpaţilor care se derula pe fereastra toaletei mă fermeca. Un bătrân care călătorea în acelaşi compartiment cu mine mi-a dat ţuică, salam de Sibiu şi caşcaval. Astea mi-au dres stomacul.
Am decis să mă întorc în 1997 şi să trăiesc în România pentru o vreme. Pentru mine, România la acea vreme era o încercare de a scăpa de cultura materialistă şi logică a Vestului. Am descoperit cartea-album România din anii ’40, de fotograful german Kurt Hielscher, într-un magazin din Piaţa Universităţii din Bucureşti. Apoi am hotărât să vizitez toate locurile pe care le găseam în această carte. Aşa am călătorit prin ţară, precum un „voiajor sentimental“, tânjind după un lucru pe care nu îl înţelesesem niciodată cu adevărat. În România am învăţat ce înseamnă să iubeşti şi să fii iubit. Să fiu binevenit ca străin, oricine aş fi fost şi de oriunde aş fi venit, a devenit o realitate aici. A fost o mare surpriză pentru mine faptul că oamenii erau emoţionaţi când aflau că sunt muzician. În special femeile. În cultura mea, era mereu opusul: „Eşti muzician? Şi asta este slujba ta?“.
Am cunoscut unele din cele mai minunate femei în România. Am fost căsătorit cu una dintre ele, o solistă de pian clasic care ţipa mereu la mine „Cine eşti tu în comparaţie cu Bach şi Beethoven?“ (dependenţa nestrămutată de moştenirea clasică de masă din România m-a iritat întotdeauna), şi trăiesc acum la Berlin de şapte ani cu altă femeie româncă. Ea face parte din „noua generaţie“ de artişti media de avangardă. Oamenii din România (nu doar femeile!) îmi vindecau în fapt sufletul de toate rănile pe care le purtam în mine încă din copilărie. Mi-au oferit empatie. Totul era ca o evadare personală din lumea mea în care mă simţisem mereu un străin. În România am găsit puterea interioară care m-a transformat în „Maurice“ cel de astăzi.
Prietenul meu, Mircea Tiberian, m-a însoţit în majoritatea călătoriilor mele. Era mentorul meu şi partenerul meu de schimb intelectual. Cu el, chiar şi astăzi, sunt conectat printr-un sentiment profund de înţelegere reciprocă, deşi ne-am dezvoltat între timp în direcţii diferite. Mircea mi-a arătat şi „partea întunecată“ a culturii româneşti. M-a învăţat despre marea confuzie între mentalităţile occidentală şi orientală, poziţionată pe atlas direct la 45°. Acesta era şi numele primului nostru album din grupul de jazz numit Interzone: Crossing Atlas 45°. De la Mircea am învăţat şi despre dificultăţile în a digera trecutul comunist. Contrastele culturale pe care le-am găsit în România au fost mereu o mare inspiraţie în munca mea. Astăzi, acea inspiraţie a dispărut, deoarece diferenţele dispar iar România pare să devină din ce în ce mai asimilată de cultura capitalistă postmodernă comună. Devine logic, atunci, că ultimul album pe care l-am înregistrat împreună în 2011 a fost botezat: Intelligence Is All Around… But Seldom To Be Found (Inteligenţa este peste tot… dar arareori găsită).
Asta merge mână în mână cu faptul că Bucureşti a devenit un fel de capitală a cazinourilor şi a farmaciilor. În sociologie, aceşti doi indicatori marchează o societate suferindă. Acum, atenţia mea se direcţionează către Africa. Ştiu că pentru un român e dificil să audă asta, dar astăzi pot găsi acolo, atunci când conduc prin mahalalele din Nairobi, o atmosferă similară cu cea pe care o găseam acum cincisprezece ani în România. Această atmosferă este importantă pentru că te face să îţi pui ceea ce eu numesc „întrebări fără răspuns“ despre sensul existenţei pure sau, cum şi-a numit compozitorul György Kurtag una din compoziţii, Răspunsul neacoperit.

N.C.: Fascinantă „România ta“! Dar tu pari să fii un Weltkind, un artist al lumii, călătoreşti şi nu stai locului o clipă, din câte îmi pot da seama. Noi avem un basm, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, eşti plecat în căutarea lor. Spune-mi ce te face să mergi în Africa să-i ajuţi pe cei săraci sau să fii bucătar pentru cei fără casă în Berlin?
M.M.: Mama mea a murit la vârsta de douăzeci şi trei de ani, când eu aveam doar trei ani. Era toboşar profesionist. Una dintre primele doamne cu această profesie în Germania de după Al Doilea Război Mondial. Era o femeie îndrăzneaţă, care venea dintr-un sat din Bavaria, vrând să exploreze lumea imposibilului. Ştiu că am moştenit de la ea dorinţa de a face lucrurile diferit. Ba chiar simt că sunt în viaţă pentru a-i împlini visul: să fii artist şi să trăieşti într-o libertate de expresie totală. Eu presupun că viaţa şi moartea sunt conectate foarte puternic. Presupun că prin fiecare gest pe care îl producem, suntem mai aproape de moarte. Am devenit artist deoarece am simţit că există o nevoie de a produce gesturi ce trec dincolo de simpla împlinire a nevoilor de zi cu zi ale existenţei. Există un fel de speranţă în artă. O speranţă că putem face ceva ce este conectat la sfera creaţiei transcendentale. Este vorba despre speranţa la supravieţuire individuală, dincolo de moartea fizică.
Atunci când muncesc în Africa sau pentru cei fără adăpost şi pentru dependenţii din Berlin caut contact cu oameni care sunt deposedaţi de orice perspectivă sigură. Ştiu că există doar o mică diferenţă între mine şi ei. Ei îmi dau şansa de a face unele gesturi de interacţiune intersubiectivă cu un momentum al „necondiţionatului“ şi, în acelaşi timp, al „neobişnuitului“. Încerc să aflu ce am putea face pentru a crea o diferenţă. Pentru a face viaţa demnă de trăit printr-un scurt moment de comportament şi acţiune mutuală diferită. Învăţăm unii de la alţii şi ne instruim unii pe alţii. Cred că arta nu este ceva ce ar trebui să se petreacă doar pe „marea scenă“, pentru oameni care vin să o consume, ci în schimb să fie ceva ce implementăm în viaţa fragilă şi tangibilă de zi cu zi.

N.C.: Frumos spus, fragilă şi aproape de atins; îmi aminteşte de definiţia evenimentului ca „absolut fragil“, cum spunea Slavoj Zizek. Te afli la quartier21 pentru un proiect a cărui finalitate va avea loc la primăvară. Îmi poţi spune ceva despre munca ta la acest proiect, despre ceea ce vrei să realizezi?
M.M.: Noi (eu şi partenera mea de proiect, Janina Janke) suntem aici pentru a pregăti participarea noastră la expoziţia United Nations Extended – The Viena Dialogue. Facem parte dintr-un grup de artişti care lucrează cu fenomenul ONU drept colaborare internaţională a statelor. Organizaţia Naţiunilor Unite a fost fondată în 1945 cu scopul de a face imposibil un al treilea război mondial prin aducerea împreună, în caz de conflict, a tuturor părţilor implicate. Ca artişti, ne întrebăm: ce a mai rămas din acest interes iniţial? Ce mai este ONU astăzi? Cum functionează? Ce fac oamenii din cadrul său astăzi în rutina lor zilnică? Încă lucrează ei pentru o „pace mondială“?
Am decis să ne concentrăm asupra individului şi astfel am intervievat şaizeci şi şase de oficiali ONU de pe trei continente (Europa, America, Africa), în perioada 2011-2014. Nu vrem să „fim“ cineva special în acest proiect, ci mai degrabă încercăm să dăm voce unei selecţii de oficiali ONU, pentru a spune ceea ce cred ei că fac în cadrul organizaţiei. În acest fel, sperăm să dăm un exemplu despre cât de important este ca orice individ să reflecteze asupra sensului slujbei sale, în cadrul oricărei instituţii transglobale. Trăim vremuri ale unor „lumi de spumă“. Instituţii de talie mare, ce nu mai sunt răspunzătoare de individual. Ce mai poate face un individ pentru a schimba ceva într-un sistem ce pare să fie autosuficient? Ce poate face un individ pentru a depăşi atmosfera universală a autoalienării? Aspectul special al proiectului nostru este că am reuşit într-adevăr să îi facem pe aceşti oficiali să „joace“. Noi nu privim din afară, ci am devenit noi înşine parte din ONU (chiar dacă în calitate de „consultanţi ai ONU“).

N.C.: Am văzut pe masa ta de lucru o carte, Macht, de Wilhelm Berger. Ce crezi despre conceptul în sine şi de ce crezi că oamenii sunt atât de atraşi de „putere“? E ceva ce s-a schimbat în timp referitor la felul în care se exercită puterea, ca violenţă la adresa celor slabi? Sau se schimbă doar practica ei?
M.M.: Din această carte, scrisă de prietenul meu Wilhelm Berger, am învăţat că trebuie să întelegem să facem distincţia între dispozitivele „Macht“ (Putere), „Herrschaft“ (Autoritate) şi „Gewalt“ (Violenţă). „Macht“ este ceva ce solicită întotdeauna acordul dintre oamenii ce deţin puterea şi cei ce acceptă această deţinere. În ziua de astăzi – şi în ciuda moştenirii democraţiei în Vest –, oamenii sunt în continuare concentraţi mai degrabă pe „Herrschaft“. Astfel, am putea interpreta atât o ciocnire a culturilor, cât şi o ciocnire între acele trei dispozitive. Atunci când islamişti radicali omoară protagonişti ai „libertăţii de expresie“ vestice, iar în acelaşi timp mii de cetăţeni „normali“ ies în stradă împotriva unui sentiment general că nu pare să mai existe nicio putere legitimă care să protejeze individul de nesiguranţa unui mâine haotic, avem de-a face cu o competiţie între dispozitivele Puterii, Autorităţii şi Violenţei?

N.C.: Ai colaborat cu Thomas Ostermeier la Schaubühne. Întâmplător (sau nu), am văzut două producţii ale lui Ostermeier, unul dintre cei mai valoroşi regizori europeni ai momentului: Hedda Gabler, la Berlin, şi Hamlet, la Festivalul Internaţional „Shakespeare“ de la Craiova, teatrul unde lucrez. Povesteşte puţin despre această colaborare şi, dacă vrei, despre felul în care vezi tu teatrul german la ora actuală.
M.M.: Cu siguranţă, Ostermeier este un mare om de teatru. Am lucrat pentru el la Schaubühne am Lehniner Platz în Berlin, timp de trei ani, ca director muzical. Cu el ca „şef“ am produs patru spectacole. Teatrele susţinute convenţional de stat mi-au părut mereu suspecte. Cu el însă am vrut să încerc; dar, după ce am privit în culise, am ajuns la concluzia că aş prefera să nu mă mai implic cu asemenea teatre pe viitor. Problema este următoarea: acest tip de teatru pretinde întotdeauna că este mai mult decât în realitate. De obicei sfârşeşti cu transmiteri mai degrabă unidimensionale ale realităţii (sau ale textului) pe scenă. Experienţa mea în cadrul unui asemenea teatru a fost cam aşa: „Realitatea este întotdeauna mai puternică decât ficţiunea“. Teatrul convenţional de stat promite întotdeauna „catharsis“ pe scenă. În schimb, ratează propriul catharsis în însăşi structura Teatrului de zi cu zi – structură ce este oricum întotdeauna strict ierarhică, foarte apropiată de formele de guvernământ ale secolului al XIX-lea.
Poate cã aş putea să spun şi că adesea m-am simţit ca un servitor de lux lucrând pentru Ostermeier şi am făcut şi bani frumoşi, dar pe plan personal sufeream atât de mult în această „slujbă“, încât după trei ani mi-am pierdut auzul la ambele urechi; aşa că a trebuit să mă opresc. Mai bine să fii sărac decât sub-provocat şi în permanenţă dezamăgit. Timp de trei ani, Ostermeier m-a păstrat în barcă spunându-mi: „Maurice, am cea mai bună scenă, cei mai buni actori şi am nevoie de cea mai bună muzică, iar acesta este rolul tău!“. Până la urmă, mereu ajungeam să îi servesc aceleaşi cântece care îi plăceau din tinereţea lui şi tot aşa. Pentru mine a fost o mare dezamăgire, mai ales că mereu propuneam concepte muzicale provocatoare din lumea mea Zeitkratzer(**) şi care întotdeauna ajungeau să fie omise sau transformate în ridicol spre fazele finale ale repetiţiilor. Sunt foarte flexibil şi de echipă, dar lucrurile prin care am trecut aici m-au adus la concluzia că teatrul nu este un loc bun pentru muzicieni.

N.C.: Eşti preocupat de transdisciplinaritate. Poate ai auzit despre Basarab Nicolescu, omul de ştiinţă român care trăieşte la Paris. Are numeroase contribuţii în acest sens, iar în România, chiar la Craiova, are o serie de discipoli. Convinge-mă că această nouă ştiinţă de graniţă nu este una dintre atâtea altele, în turbionul postmodernist al mixării „savante“ a conceptelor. Aşadar, cauţi ceva nou sau doar resturile care s-au desprins din Marea Tradiţie?
M.M.: …ştii, subiectul transdisciplinarităţii nu este o construcţie modernă. Dacă ne uităm la da Vinci sau Goethe (artişti şi oameni de ştiinţă în acelaşi timp), putem înţelege că întotdeauna a fost normal, funcţional şi totodată necesar pentru oamenii „vizionari“ să fie activi în mai mult de un singur domeniu. În teoria sa asupra culturii, Adorno a scris că în viaţa fiecărui artist ar fi un punct în care el sau ea vor fi pătruns dincolo de posibilităţile disciplinei lui/ ei originale cu atâta intensitate, încât în mod natural artistul pare să „sară“ într-o altă sferă, precum o scânteie electrică ce sare dintr-un conductor în altul atunci când voltajul este destul de mare.
Sunt implicat de foarte mulţi ani într-unul dintre marile câmpuri ale transdisciplinarităţii de astăzi, „cercetarea artistică“. Eu cooperez cu oameni de ştiinţă, sunt implicat în proiecte de cercetare la scară mare, predau „Cercetare“ la Universitatea de Arte din Berna, Elveţia, şi „Transdisciplinaritate“ la Y-Institute for Transdisciplinarity şi scriu de asemenea eseuri pe această temă. În ultima mea publicaţie din jurnalul elveţian Dissonance descriu fenomenul de care eşti interesat.
Voi traduce o parte din acest eseu în cele ce urmează: „Studenţii mei (de muzică) mă întreabă în mod constant: cum se face că un muzician trece prin asemenea transformări radicale? Nu există pericolul să se piardă în arbitrar? Tind să răspund la această întrebare că am învăţat de la ştiinţă – cu precădere de la Filosofie – să îmi plasez principiile şi talentele într-un context avansat, mai larg. Prin practica cercetării am învăţat despre necesitatea de a-mi încălca propriile competenţe-nucleu. Fac asta prin a-mi abandona domeniul de muzician pentru a păşi perpetuu pe teren necunoscut. Cu noile cunoştinţe în buzunar mă întorc apoi «acasă». În aceste sfere necunoscute rămân un «muzician», dar numai în sensul figurat. Arsenalul pe care îl port în aceste expediţii în necunoscut a fost dezvoltat împreună cu oameni de ştiinţă pe parcursul a numeroase „sesiuni“ controversate, printr-un mereu schimbător «combo transdisciplinar». La urma urmei, este întotdeauna o mare sursă de inspiraţie să pui diverse întrebări, iar prin aceasta, să primeşti diferite răspunsuri.“
Filosoful francez Michel de Certeau a scris, în cartea sa L’Invention du Quotidien, despre „abilitatea şi dreptul de a deveni altcineva“. Am învăţat că, pentru majoritatea oamenilor, această imaginaţie naşte frică. Frica de a-şi pierde propria identitate. Eu susţin că identitatea este oricum o construcţie artificială, precum naţiunile, tradiţiile etc. Aşa că mai bine nu ne-am baza pe asta. O carte bună pe acest subiect este Imagined Communities de Benedict Anderson.
Să-i acordăm lui Nietzsche ultimul cuvânt: „Adevărata măreţie a omului arată numai în acest moment pe unde face ceva ce nu se corelează cu talentul său natural. Talentul este de asemenea o tencuială în spatele căreia omul se poate ascunde cu uşurinţă.“

Traducere de Lia Boangiu

* Aceastã poreclã i-a fost data lui Maurice de Martin de cãtre Mircea Tiberian în perioada şederii sale în România, în anii ’90.
**  Zeitkratzer este ansamblul experimental de muzicieni din care face parte şi Maurice de Martin (n. tr.).

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper