Remember

Un articol de Stancu Ilin

Cu peste treizeci de ani în urmă, în ianuarie 1984, doamna Zoe Dumitrescu Buşulenga, directorul Institutului de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu“, a organizat o sesiune ştiinţifică dedicată lui Ion Creangă. Se împlineau în acel an 95 de ani de la moartea scriitorului.

Am avut onoarea să prezint şi să comentez – în faţa colegilor mei şi a unor invitaţi deosebiţi, precum acad. Radu Voinea, preşedintele Academiei Române, şi criticul Zigu Ornea – pagini literare inedite din fondurile Arhivelor Statului din Bucureşti, păstrate în dosarul „Ion Creangă“, mss.2. Mai figurează, în acelaşi loc, o scrisoare a marelui povestitor către Titu Maiorescu din 16 iunie 1881 (publicată de Torouţiu), referitor la îndreptarea unor erori din Soacra cu trei nurori şi Harap-Alb, o notă privitoare la Povestea poveştilor (fotocopie) şi actul de moarte tot în fotocopie.
Filele manuscrise sunt intitulate Mare lucru este blagoslovenia Domnului. Este o „poveste“ sau o anecdotă, datată „1883. Iuniu“. Paginile, de format blocnotes, în număr de opt, sunt scrise pe o singură faţă cu cerneală neagră. Pe verso-ul primei pagini cineva a notat cu creionul „Creangă“ şi s-a semnat, indescifrabil. Iată-ne deci în faţa unui nou posibil titlu în lista operelor lui Ion Creangă.
Prima întrebare pe care ne-o punem: documentul literar în chestiune este autentic? Manuscrisul nefiind iscălit de autor, am recurs la comparaţie grafologică cu manuscrise autografe, şi anume cu Amintiri din copilărie (BAR, ms. rom. 4074, f.11 şi urm.), cu Capra cu trei iezi (ibidem, f. 15 şi urm.) şi cu Povestea lui Harap-Alb (BAR, ms. foto 67). Pentru cercetător, contactul cu grafia lui Ion Creangă este derutant. Autorul îşi modifică felul de a scrie în permanenţă, uneori în cadrul aceleiaşi fraze. Această inconstanţă grafică se accentuează, odată cu agravarea bolii de care suferea, până la dezlânarea semnelor grafice, aşa cum se poate vedea într-o ultimă cerere de prelungire a concediului (păstrată în ms. 4074 de la BAR) din septembrie 1889, deci cu câteva luni înainte de moarte. Eduard Gruber, profesor cu preocupări de psihologie experimentală, studiind îndeaproape pe humuleştean şi observându-i manuscrisele, din însărcinarea unui cerc de prieteni, ni-l prezintă ca pe un tip impresionabil şi instabil: „când scrie el e foarte emoţionat; acum râde singur, acum îi vin lacrimile în ochi, face felurite mişcări involuntare, transpiră, greoi ca şi când ar merge repede“ (Amintiri despre Creangă. Antologie şi note de Ion Popescu-Sireteanu, Iaşi, Editura Junimea, 1981, p.59). Faţă de aceste trăsături temperamentale, concluzia noastră – în urma examinărilor grafice amintite mai sus – este că scrisul (din paginile anecdotei) pare a fi de mâna lui Creangă.
În privinţa ortografiei, inconsecvenţele sunt un alt argument în favoarea atribuirii textului marelui povestitor. În Mare lucru este blagoslovenia Domnului, autorul scrie predominant cu dz, dar litera z nu lipseşte, ca în cuvântul „cercetez“ (p.1 şi 4) şi „înfăţişez“ (p.3). La fel, în Capra cu trei iezi, într-un dialog scrie de două ori cu dz şi o dată cu z: „Audzit-aţi ce-am spus eu? – Da, mămucă, ziseră iedzii“ (f.15).
Dar prezenţa unor muntenisme în text („să vază“, „să rîză“, „niţel“ în loc de oleacă) deschide calea unor noi ipoteze. Creangă se juca uneori cu cuvintele, cum se întâmplă în scrisoarea către Titu Maiorescu din 16 iunie 1881 mai înainte citată, subliniind, într-un post-scriptum, un cuvânt existent atât în Povestea lui Ionică cel prost cât şi Povestea poveştilor (cf. Gh. T. Kirileanu, Note la ediţia critică ştiraj restrânsţ, Opere, Fundaţia pentru literatură şi artă, 1993, p. 374): „Despre ale literaturii… închipuirile tinereţei nu se topesc, pe câtă vreme nu sunt topite şi tinereţele închipuluite“. Torouţiu, când tipăreşte epistola, elimină acest ultim pasaj. În septembrie 1881, Ion Creangă era internat la Spitalul Brâncovenesc din Bucureşti. Biografii scriitorului au înregistrat faptul că în acest răstimp marele povestitor a cules folclor de la «mama Bălaşa», portăreasa stabilimentului. Să fie anecdota în discuţie una din acele bucăţi notate de Ion Creangă şi pe care acum, în 1883, încerca s-o prelucreze? Anecdota ar fi putut intra în sfera de interes a autorului şi pentru că îi amintea de o altă poveste, ce făcuse deliciile Junimii în urmă doar cu câţiva ani, după cum aflăm dintr-o notă manuscrisă, păstrată în acelaşi fond documentar: Ion Creangă. Povestea poveştilor. Citită la banchetul de la aniversarea Junimei din Iaşi, la 20 octombrie 1877 şi la 12 ianuarie 1878. Urmează, în continuare, însemnarea lui Gh. T. Kirileanu, prelucrată, de altfel, în ediţia sa din 1939: „P. S. Manuscrisul original s-a găsit la D-l Dr. Obreja între hârtiile lui Eduard Gruber, mort nebun la Mărcuţa şi cu mare greu l-am căpătat de la D-l Obreja spre copiere, prin mijlocirea D-lui E. Pangrati la 13 ianuarie 1912, căruia i-am încredinţat spre copiere cealaltă poveste porcoasă a lui I. Creangă (Povestea lui Ionică cel prost), aflătoare în păstrarea mea de la Maiorescu. Povestea e scrisă de mâna lui Creangă, cu cerneală neagră şi pe coli întregi, 19 ianuarie 1912. Gh. T. Chirileanu. Bibliotecarul Palatului Regal“ (Arhivele Statului Bucureşti, Fond  «Ion Creangă», ns.4). După informaţia lui Nicolae Florescu, această notă,  găsită de noi în fotocopie, a fost reţinută şi de Octav Şuluţiu în fruntea unei dactilograme a Poveştii poveştilor de pe o copie aflată la Eugen Ionescu.
Mai puţin probabilă ni se pare supoziţia ca Ion Creangă să fi copiat anecdota în cauză dintr-o revistă, deoarece realitatea manuscrisului indică ştersături şi adausuri.
Un reputat lingvist, Iorgu Iordan, îngrijitorul uneia din celei mai bune ediţii Creangă, susţine, în Studiul introductiv, pe bază de fapte incontestabile, că Ion Creangă nu foloseşte o limbă regională, ci doar una populară. Profesorul a identificat în opera scriitorului multe cuvinte, socotite regionale, cu o arie mult mai largă de răspândire; moldovenismele există (nici nu se putea altfel), dar ele nu împiedică înţelegerea textului. „În ce priveşte aspectul fonetic al limbii lui, trebuie arătat din capul locului, că manuscrisele înseşi, ca să nu mai pomenesc de diverse ediţii, fie şi îngrijit întocmite, ale scrierilor sale prezintă multe şovăiri. Ele se datoresc influenţei limbei literare, exercitată, cred, în majoritatea cazurilor, spontan şi firesc, cum nu era posibil altfel prin anii 70 şi 80 ai secolului trecut, iar uneori, probabil, în urma îndemnurilor venite de la conducătorii Convorbirilor literare sau a discuţiilor avute cu aceştia, eventual cu alţi oameni. Câteodată a intervenit desigur şi ortografia epocii“ (Iorgu Iordan, Introducere la ediţia Ion Creangă, Opere, I, Bucureşti, Editura Minerva, 1970, p. XXV-XXVI).
Se pregătea Ion Creangă să citească anecdota la Bucureşti, aşa cum procedase cu partea a treia din Amintiri din copilărie, în septembrie 1881, invitat fiind de Titu Maiorescu? Sau voia să definitiveze ceva pentru apropiata aniversare a Junimii (20 de ani de la fondare), când poveştile lui, „de masă“, erau atât de solicitate? Sunt întrebări la care nu putem răspunde deocamdată sau poate că nu vom putea răspunde niciodată, din cauza soartei nenorocite pe care au avut-o manuscrisele sale, corespondenţa şi alte hârtii personale. Oricum, 1883 se dovedeşte a fi un an exclusiv al anecdotelor. Publică Cinci pîini în Convorbiri literare din 1 martie 1883 (XVI, nr. 12, p. 485-487) şi o a doua Anecdotă în Almanahul Societăţii academice social-literare „România jună“, Viena, 1883, p. 29-35, reluată în Convorbiri literare din 1 iunie (XVI, nr. 3, p. 114-117).
Şi o ultimă ipoteză – la care noi am subscrie în cea mai mare măsură. Scriitorul va fi vrut să dea o variantă publicabilă la corosiva Povestea poveştilor, cu care, structural, anecdota descoperită se înrudeşte. La sfârşitul lunii iunie 1883, când îşi datează paginile manuscrise în marginea cărora glosăm, Creangă, bolnav şi el, de epilepsie, aude dureroasa veste despre întunecarea minţii lui Mihai Eminescu în Bucureşti şi plânge ca un copil. Aceasta ar explica abandonarea poveştii Mare lucru este blagoslovenia Domnului. Cine ştie dacă în alte condiţii şi cu o altă stare de spirit, Creangă n-ar fi reuşit să distileze, dintr-un text buruienos, o altă capodoperă, comparabilă cu Moş Nichifor Coţcariul, care a avut înainte o variantă măscăricioasă, de „uliţa mare“, a cărei pierdere o deplângea Gh. T. Kirileanu în ediţia citată.
Comunicarea mea, intitulată Un manuscris literar şi câteva enigme, a avut un ecou neaşteptat în presa de specialitate. Revista de istorie şi teorie literară a iniţiat o dezbatere care s-a desfăşurat în trei numere consecutive din anul 1984, la care au participat acad. Iorgu Iordan, Dumitru Murăraşu, Şerban Cioculescu, Zigu Ornea, Alexandru Piru şi Gabriel Ştrempel, prezentând puncte de vedere şi ipoteze interesante.
Alexandru Piru, în intervenţia sa din 26.VI.1984, precizează că G. Călinescu nu vorbeşte de „corosivele“ lui Creangă decât „din auzite“. G. Călinescu a cunoscut însă anecdota în discuţie, comunicată lui de Eugenia Oprescu şi Cornelia Ştefănescu, comentând-o pe scurt  în «Cronica optimistului» din Contemporanul (15 ianuarie 1965): „din iunie 1883 datează Mare lucru este blagoslovenia Domnului, al cărei original se află la Arhivele citate <…> Cu toate ştersăturile povestitorului, textul este de o insignifianţă surprinzătoare. În cel mai bun caz putem presupune că de aici încolo urma «perietura», prelucrarea flaubertiană a aruncăturii primare“.
După Revoluţie, anecdota Mare lucru este blagoslovenia Domnului a fost inclusă de M. Coloşenco în ediţia Ion Creangă, Alte poveşti şi poezii. Publicistică. Corespondenţă, vol. III, ed. Porto Franco şi M.L.R., 1993, p. 28-30.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper