Regele inimii şi al războiului

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

La Teatrul „Tony Bulandra“ din Târgovişte, Alexander Hausvater revine, după mai mulţi ani, cu un spectacol care se mulează perfect atât pe mozaicul său tematic, cât şi pe estetica personală: Balcanicele, de americanul Jules Tasca. Textul tratează etern actualul război, temă favorită a regizorului de fiecare dată sensibil la tragediile politice cărora le cad victimă femeile. În războiul dintre sârbi şi bosniaci, femeile musulmane luptă cu puterile lor, respectiv prin diversiuni şi sabotaje. Ca urmare a exploziei de la un depozit unde au murit şaisprezece sârbi, o fată de douăzeci de ani, autoarea atacului, este închisă împreună cu mama sa în lagăr. Femeile, dintre care una se află acolo de patru ani, sunt torturate, fără încetare, fizic şi psihic.
Alexander Hausvater excelează în a reda ambianţa lagărului prin mijloace specifice: grilaje concentraţionare, gratii sau alarme stridente, simplitatea costumelor (Valentin Codoiu) militare ale soldaţilor, austeritatea celor lungi şi albe ale femeilor. Un reflector se roteşte pentru ca publicul, parte şi el în atmosfera de război, să fie orbit la intervale regulate. Şi, pentru că cinismul cazon nu are limite, femeilor li se proiectează filme non-stop căci, aşa cum spune unul dintre gardieni, „aici nu se doarme nici ziua, nici noaptea“. Ba mai mult, în pauzele dintre violuri, musulmancele sunt obligate să spună rugăciuni creştine, semn al umilinţei supreme, să se uite la film, ba chiar să reia scenele comice preferate de gardieni. Ambianţa este mai mult decât sugestivă, cu grilaje înclinate de jur împrejurul scenei (scenografia, Zsolt Ferhévári), numai bune ca deţinutele să se refugieze pe ele pentru necesarul spor de dramatism. Care, sub bagheta unui creator de teatru atât de experimentat, creşte în permanenţă, la adăpostul contrapunctului oferit de muzica duioasă a lui Yves Chamberland. Metafora poeziei, a ludicului şi mai ales a nebuniei se insinuează, mai întâi în doze firave, apoi din ce în ce mai mari. În timp ce proiecţia înfăţişează acţiunile dintr-un ospiciu, inscripţia de fundal o va însoţi de precizarea „Regele nebun, regele inimii“. Un alt contrapunct necesar pentru ca tensiunea, tortura fizică şi psihică asupra femeilor, menţinută în lagăr la foc continuu, zi şi noapte, să nu rişte să se transforme în monotonie.
Războiul împrăştie distrugere psihică, oricare ar fi tabăra, fie a celor slabi, fie a celor puternici. Şi femeile îndârjite, şi agresorii lor, autori de violuri atroce, sfârşesc prin a-şi pierde echilibrul mental. Câtă vreme toţi suferă pierderi grave (unul dintre gardieni ţipă la femei „Şaisprezece soldaţi sârbi au fost făcuţi scrum. Nu ai cum să-i identifici“), teroarea se manifestă de ambele părţi. Pentru ca soldaţii să funcţioneze strună, violenţa trebuie să le eradicheze cât mai mult din latura umană. Este condiţia sine qua non pentru supravieţuire. Singurul debuşeu al umanului, în circumstanţele date, rămân visul sau nebunia. Or, limita dintre ele, se ştie, este extrem de fragilă.
Spectacolul lui Alexander Hausvater, cu dozajul său milimetric, e cu atât mai convingător cu cât de sub faţa cazonă irumpe omenescul. Sau franjurii care au mai rămas din el. Dincolo de îndârjirea şi ferocitatea în care războiul îl proiectează pe fiecare în parte (atât soldaţii, cât şi femeile sunt gata de orice sacrificiu pentru a provoca o cât de mică suferinţă în tabăra duşmanilor), rămăşiţele omenescului răzbat în fiecare dintre ei. Cel mai elocvent personaj în acest sens este gardianul transformat în regele nebun al inimii. Unul cu fustanelă de scoţian. Liviu Pintileasa glisează sugestiv de la atrocitatea violurilor performate de soldatul fanatizat, la limita demenţei („Ni s-a spus că le putem regula. Sunt musulmane. Sunt duşmance“) şi regele năuc ce descinde în ospiciu. Între abulie, serenitate şi violenţa militarului dezumanizat, actorul jonglează expresiv cu contrastele scenice. De altfel, întreaga montare este construită din contraste, bun prilej ca sinestezicul să intre în acţiune, căci proiecţie (Lucian Moga), coregrafie (Momo Sanno), costume, măşti cu capete de animale se unesc pentru a ilustra nebunia, la început, în segmente firave, apoi în calupuri din ce în ce mai largi.
Dacă spectacolul lui Hausvater este unul meritoriu, aceasta se datorează faptului că, la fel ca în toate celelalte în care tratează tema războiului (Judecata, Canibalii etc.), regizorul se dezice de perspectiva maniheistă. E mult mai comod să împarţi oamenii în buni şi răi, în tovarăşi de front şi duşmani, decât să-i priveşti în complicata aură a omenescului, plină de nuanţe, de duioşii şi de slăbiciuni. De la perspectiva maternităţii, cu grija şi sacrificiul de sine specifice (în rolul mamei, Carmen Ionescu, înţeleaptă, reţinută, plină de adâncimi psihologice presimţite), incursiunile în uman cresc odată cu înaintarea poveştii. Dar şi cu dezvăluirea faptului că ucigaşa musulmană a celor şaisprezece soldaţi sârbi este rodul dragostei de tinereţe dintre mamă şi comandantul sârb al lagărului. Care, evident, se va umaniza şi el pas cu pas, după ce află că este tatăl fetei, descoperindu-i, pe zi ce trece, calităţile („Eşti exact ca Irena, fata mea cea mare“, îi va spune spre sfârşit). Fermitatea i se transformă în duioşie pentru învrăjbita musulmană, la fel ca şi pentru cele trei fete ale lui de acasă. În rolul colonelului, Constantin Florescu etalează un comandant meditativ, între acţiune şi înţelegere, fermitate şi dreptate, compasiune şi echilibru. O interpretare nuanţată, subtilă, cu mijloace excelent strunite. Cu cât se va umaniza personajul, cu atât va deveni mai ezitant. De altfel, colonelul, profesor universitar de istorie în viaţa civilă, se face purtătorul de cuvânt al regizorului: „Războiul e politică (…) Nu se va termina până când nu mor toţi musulmanii şi toţi sârbii“. E condiţia fiecărui război interetnic, cuprinzând o istorie întreagă de traume care rămân de plătit duşmanilor într-o poveste fără sfârşit. Nu întâmplător, finalul îi va arăta pe toţi nebuni, în cămeşoaiele lungi şi albe de ospiciu.
Dacă treptat colonelul se umanizează, fata lui pare să urmeze procesul invers. De la regretul iniţial că a omorât fiinţe în timpul sabotajului („N-o făceam dacă ştiam că sunt oameni înăuntru.“), ajunge la crima făcută cu sete. Ea pune otravă în cafeaua celui ce a protejat-o în detenţie, despre care va afla că îi este tată abia după ce ireversibilul s-a produs. Actriţa Andreea Tănase construieşte  o tânără plină de prospeţime, lezată în simţul dreptăţii („Ne-aţi invadat, ne-aţi umilit!“, strigă ea), care balansează între inocenţă şi înfocarea vârstei.
De altfel, fiecare partitură este demnă de luat în seamă la nivelul performanţei actoriceşti, lucru de toată lauda la un regizor care, de regulă, se arată mai degrabă interesat de semnificaţiile generale ale spectacolelor decât de universul fiecărui personaj. Şi Elisabeta Râmboi, şi Ioana Repciuc, şi Cătălin Mareş evoluează cu un coeficient ridicat de expresivitate. Dar cel ce face performanţă este Liviu Cheloiu, în rolul gardianului reprezentativ pentru dezechilibrele provocate de război. Jocul său, tot timpul pe muchie de cuţit, între compasiune, blândeţe şi forţa cu care se năpusteşte asupra femeilor la interogatoriu, rămâne deconcertant prin mina umană, privirile naive şi mirările de copil.
Spectacolul Balcanicele este o mostră bine construită din esenţa tare a semanticii lui Alexander Hausvater, în care una dintre temele favorite o constituie războiul, cu imensa lui cantitate de orori şi puţinele rămăşiţe de umanitate.

 

teatru

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper