Protecţia mediului şi duşmanii săi

Un articol de ANDREI PANŢU

În urma protestelor din ultimii ani împotriva proiectelor iniţiate de companiile RMGC, Chevron şi Gazprom, o discuţie despre protecţia mediului este necesară şi în spaţiul public românesc. Desigur, protestele respective au avut şi alte dimensiuni cel puţin la fel de importante – cazul Roşia Montană a fost şi un caz de corupţie, demonstrat în cartea lui Mihai Goţiu Afacerea Roşia Montană; autorităţile au acţionat abuziv în Pungeşti, încălcând Drepturile Omului (1), câtorva jandarmi li s-au întocmit de curând şi dosare penale (2). O parte a presei a discutat deja cazurile respective; îngrijorările mai mult sau mai puţin justificate legate de riscurile exploatării cu cianuri şi a explorării/ exploatării gazelor de şist prin fracturare hidraulică au fost însă adesea ignorate sau catalogate de o altă parte a presei (inclusiv prin intermediul unor platforme de extrema dreaptă, precum În Linie Dreaptă, sprijinite altminteri de o bună parte a establishmentului intelectual-mediatic (3)) ca fiind „hipstereală ecologistă“, iar protestatarii au fost calomniaţi în diverse moduri, inclusiv prin eticheta de „vânduţi ai ruşilor.“
În cele ce urmează nu voi discuta despre cazurile particulare menţionate mai sus, ci despre protecţia mediului în genere. Or, aici trebuie în primul rând spulberat mitul conform căruia gândirea de dreapta ar presupune renunţarea la orice reglementare privind protecţia mediului, în vreme ce grijile ecologiste ar fi reprezentative doar pentru stânga politică. Desigur, există aici un sâmbure de adevăr, partidele ecologiste au tendinţa de a se plasa mai ales în zona de centru-stânga. Nu se vorbeşte însă deloc despre faptul că ideologii clasici ai dreptei moderne nu au cerut distrugerea reglementărilor în ceea ce priveşte protecţia mediului, ci au subliniat importanţa lor. Friedrich Hayek, de pildă, afirmă în Drumul către servitute că „daunele provocate de către acţiunea vătămătoare a despăduririlor ori efectul nociv al unor metode de agricultură, ori răul produs de fumul sau zgomotele uzinelor nu pot fi restrânse la cercul format din deţinătorul proprietăţii respective şi cei dispuşi să suporte dezavantajele în schimbul unei compensaţii stabilite de comun acord. În asemenea situaţii, trebuie să găsim un substitut al reglării prin mecanismul preţurilor“ (4). Milton Friedman evidenţiază, de asemenea, în Capitalism şi libertate, importanţa pe care o are diminuarea „efectelor de vecinătate“ negative (5). De altfel, se pare că în ziua de azi o mare parte dintre oamenii de dreapta nu mai au nici un suport intelectual respectabil pentru înţelegerea sistemelor socio-politice şi economice, ceea ce duce în mod inevitabil la o radicalizare nocivă a spaţiului public. Cel mai izbitor însă este refuzul pseudo-dreptei de a înţelege critica adusă exploatării resurselor comune de către Garrett Hardin, în teoria „tragediei comunelor.“ Pe scurt, Hardin afirmă în articolul Tragedia comunelor că libertatea nelimitată, în cazul resurselor comune (aer, apă etc.), va duce mai devreme sau mai târziu la un dezastru general, din cauza aşa-numiţilor „free rideri,“ care exploatează oportunităţile existente pentru propriul câştig pe termen scurt. În cazul mediului înconjurător tragedia comunelor apare sub o formă inversată, cea a poluării; actorii economici nu iau, ci introduc ceva nociv – fum, reziduuri chimice sau radioactive etc. Curios lucru însă, aceiaşi oameni care nu sesizează tragedia comunelor nu ezită, pe baza aceluiaşi criteriu, să critice statul bunăstării/ statul social. Aici dubla măsură este evidentă: resursele comune pot fi exploatate fără probleme de marile companii, fără teama de free rideri, însă categoriile cele mai vulnerabile de cetăţeni trebuie musai deconectate de la orice formă de ajutoare sociale, pentru a nu abuza de acestea.
Probabil că manipularea cea mai grosolană este însă legată de problema încălzirii globale (sau a schimbării climatice, dacă luăm în calcul creşterea frecvenţei fenomenelor meteorologice extreme). Contrar miturilor populare, nu există nici un dubiu în legătură cu existenţa încălzirii globale. Temperatura medie la nivel global a crescut semnificativ în ultimele decenii, mare parte din calotele glaciare ale Polului Sud şi ale Groenlandei s-au topit etc. (6). Singura potenţială dispută se referă la posibilul caracter antropomorfic al încălzirii globale. Or, aici peste 97% dintre oamenii de ştiinţă sunt de părere că încălzirea globală este cauzată de activităţile umane (7). Scepticii sunt însă foarte vizibili în spaţiul public, iar contraargumentele lor obişnuite sunt dintre cele mai puerile – de la observarea fluctuaţiilor de temperatură sau a calotelor glaciare pe termen scurt (de la un an la altul), la argumente ad hominem (împotriva lui Al Gore, în special), la invocarea unor materiale pseudo-ştiinţifice care pot fi încadrate cel mult la categoria „teorii ale conspiraţiilor“. Altminteri, vizibilitatea scepticilor în spaţiul public duce la impresia că nu există un consens general în rândul oamenilor de ştiinţă referitor la cauzele încălzirii globale, ceea ce este fals.
Desigur, se poate obiecta că eficienţa economică este mai importantă decât protecţia mediului, în special pentru ţările în curs de dezvoltare, cum este şi România. Ceea ce este parţial adevărat, cel puţin în unele cazuri – deşi în multe altele neglijarea mediului are efecte economice nefaste -, însă nu trebuie să uităm că, pe lângă factorul economic, un alt factor important care influenţează calitatea vieţii este mediul înconjurător, acesta putând afecta în mod hotărâtor sănătatea fizică şi mentală, bunăstarea şi, desigur, speranţa de viaţă.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper