Probleme acasă

Un articol de Ştefan Baghiu

Dan Coman, Căsnicie, Editura Polirom, Iaşi, 2015, 248 p.

 
„L’adultère, songe Juliette, rien que le mot évoquait le drame bourgeois et le vaudeville poussiéreux“
Nelly Alard (autoarea romanului Moment d’un couple, Gallimard, 2013) nouvelobs.com

Nelly Alard a luat premiul Interallié pentru un roman, dacă e să reducem motivul, despre adulter: asta în contextul în care motivul (ca obsesie a romanului estetizat) a colonizat permanent literatura franceză încă de la Laclos. Cumva, oricâte curente ar fi apărut sau oricâte generaţii s-au străduit să revigoreze tematic proza în ultimul secol, obsesia rămâne în picioare: cum se face că în interiorul vieţii moderne (citeşte contemporane) confortul generează infidelitate. Pe cât de veche şi banală tema, pe atât de mult reciclată: cum se modifică peisajul (spre exemplu, la Alard, mediul corporatist şi angoasele noului Paris), cum motivul îşi bagă coada.
Într-un fel, regula se aplică şi romanului românesc. Sunt câteva feluri în care se poate scrie despre familie. De fapt, sunt două: utopic şi distopic. Dar cine şi-ar propune vreodată să scrie un roman despre o familie reuşită în care toate lucrurile se întâmplă comod şi converg către binele final? Aproape nimeni. Aşadar, o „carte neagră a căsniciei“ (Bogdan Alexandu-Stănescu) este şi romanul Căsnicie al lui Dan Coman. De la început trebuie făcute câteva precizări.
Prima ţine de proiectele recente ale autorului: după virajul către proză din 2010 (Irezistibil), literatura lui Coman devine un soi de experiment autoreflexiv, deconspirând şi meta-formulând mai toate ipotezele propuse în cărţile anterioare. Nina Coman (probabil pseudonimului autorului) publică un volum de poeme, Ghinga pe înţelesul tuturor, în care, bovarizând, versurile descriu relaţia conjugală din perspectiva femeii.
A doua ţine de o discuţie pe care o provocase deja apariţia romanului Luminiţa, mon amour al lui Cezar-Paul Bădescu despre cât de departe poate merge un autor cu devoalarea propriei biografii atâta vreme cât îi implică şi pe alţii („Unul dintre argumentele invocate pentru această judecată e, dupã cum anunţă Diniţoiu, faptul că numele naratorului coincide cu cel al autorului. Mã gândesc, însă, cu groază că, dacă pe resentimentarul şi misoginul Ştefan Gheorghidiu l-ar fi chemat, Doamne fereşte, Camil, stimabila noastră critică ar fi fost în stare să-l învinuiască pe prozator – în ciuda pactului ficţional pe care acesta ni-l propune – de răzbunare pe numita Ela. Camil Petrescu n-ar fi rămas în istoria literaturii române ca un romancier mare, ci, cel mult, ca un exemplu de iubit gelos“ – Alex Goldiş, Cultura, nr. 50, 2006). Şi această a doua remarcă trebuie făcută pentru că romanul e plin de referinţe şi trimiteri către locuri pe care oricine le poate recunoaşte astăzi. Noroc cu pactul ficţional.
Femei supuse
Aşadar, ni se propune – dincolo de micul joc autobiografic şi autoreflexiv al motivelor lui Coman (care îşi încifrează titlurile, înscenează heteronimi) – un roman despre căsnicie. În presa online ştirea apărea chiar ca un gest esenţial pentru literatura actuală. Însă nu esenţial pentru valoarea sa literară, ci mai ales pentru utilitatea sa afectivă: „romanul care ţi-ar putea salva inima“. Şi, ce e drept, încă de la început ne este prezentată o scenă simplă de familie: „Prăjiturile de la Crăciun se întăriseră deja în camera din spate, iar bradul din hol nu mai avea bomboane în ambalaje ş…ţ Au venit la Anieş, ca-n fiecare vacanţă de iarnă, la casa de la ţară a părinţilor lui“. Şi aşa va merge o bună bucată din roman: Atmosfera conjugală, problemele cu copiii, analepse către momentele în care a cunoscut-o pe soţia sa etc. Însă e de observat încă de la începutul romanului felul în care naratorul (indirect liber, vorba aia) subminează femeile: acestea sunt în debut lipsite de personalitate, lipsite de vreo reacţie, gesturile lor exclusiv de supunere faţă de bărbatul irascibil (protagonistul se gândeşte să o dea afară în şuturi dintr-o cafenea, să îi rupă picioarele). În fine, pentru ca în părţile alternative să găsim un jurnal al soţiei în care ne sunt prezentate punctele care au determinat răceala.
Bogdan Alexandru-Stănescu vede în acest schimb al opticii un „joc de oglinzi“ menit „să-i dezvăluie pe parcurs fragilitatea“ (Rebecăi, soţia). De acord, însă mulţi, după lectura romanului, vor fi preferat ca Rebeca să rămână „pocăita“ care tace şi face decât să devină această Emanuelle Arsan a diaristicii. De ce? Pentru că, în regim truistic, mai toate devoalările Rebecăi sunt telenovele: ea îşi doreşte ca soţul ei să fie bine, pentru că soţul ei este foarte frumos (mai toate femeile spun asta în roman) şi face dragoste la perfecţie (remarca soţiei către final) şi trebuie să îşi accepte condiţia de femeie. Deci, conform acţiunii, acest protagonist care gesticulează mult în jurul femeilor fumează ţigări până la jumătate, trânteşte uşi şi iese, nu poate fi niciodată satisfăcut, are o soţie care l-ar lăsa chiar să o înşele, pentru că asta e condiţia ei ca femeie; desigur, mai răbufneşte uneori, dar cu conştiinciozitatea revenirii. Unde mai punem discursul nenatural pe care ea îl exersează constant: „Nu-mi mai recunosc umanitatea. Aş putea fi la fel de bine ploaie sau vulpe sau măr. E o senzaţie extrem de stranie care îmi provoacă frică. Nu mă mai simt deloc femeie. Deloc! Pentru cine să mă comport aşa? Am tot mai des senzaţia că el mă minte, mă urăşte, urăşte toate gesturile mele şi simpla mea prezenţă în casă“; „Totul s-a terminat. Scriu asta şi nu-mi vine să cred. Poate urâţenia mea e de vină. Nu cea fizică neapărat. Întunericul din suflet şi din minte“; „Îmi amintesc şi acum camera mică din căsuţa lui de pe deal şi faptul că afară ningea. Apoi, dimineaţa de după, când era atât de tandru şi de pornit pe ghiduşii. Simţeam că mă iubeşte. Şi azi totul e trist şi urât“.
Telenovela erotică
Extrem de sărăcăcioasă şi previzibilă ca atitudine această refulare a femeii. Şi asta cu atât mai mult cu cât acţiunea se învârte doar în jurul a trei personaje (clasic). Jumătate din roman este justificarea prezentului prin acest discurs. Încercând să surprindă psihologia femeii, autorul îi înscenează tipologia. Tehnicile de apropiere ale lui Coman fac să pară că arta romanescă nu ţine de a construi epos, ci de a dilata, la nivelul lecturii, spaţiul şi timpul: lucrând cu doar câteva personaje (rareori intră în scenă câte un secundar şi pentru foarte puţin spaţiu de lectură) şi cu un spaţiu restrâns (casa familiei şi câteva locuri înconjurătoare), Coman reuşeşte să dea impresia că spune o poveste mai complexă (tehnica jurnalului, organizări paralele) decât i-ar impune scenariul telenovelistic. Însă ce se întâmplă în jurnalul soţiei? Rebeca îşi justifică mereu demersul („să scriu aici, poate aşa voi reuşi să scap de tensiunea asta insuportabilă“, „încercând să scriu rândurile astea la lumina televizorului“) pentru a duce la bun sfârşit proiectul narativ al autorului (de a explica eşecul şi îndepărtarea). Astfel, la fel ca în cadrul acţiunii, ea nu e nici mai mult nici mai puţin decât o schemă structurală: în acţiune, pentru a susţine teza feminităţii refulate, în jurnal, pentru a da glas clişeelor pe care le cred majoritatea bărbaţilor despre femei şi ce ar spune ele când aceştia se îndepărtează de ele.
Greu de zis unde se termină în romanul lui Coman realismul şi tendinţa psihologizantă şi unde încep schemele romanului erotic de consum: pentru că, dacă Emanuelle Arsan, Coelho sau Sandra Brown au ceva în comun, acesta e realismul. Când acţiunea iese din spaţiul conjugal (spre exemplu, o vizită la Bucureşti cu elevii olimpici la internaţională) şi apar alte personaje cu care protagonistul încearcă să întreţină raporturi sexuale, textul devine pièce de roman erotic. Scenele sunt extrem de voluptoase (insistenţa permanentă asupra formelor şi mişcărilor), iar morala unui eşec coital facilă: „După ce s-a băgat în pat şi-a dat seama că starea lui excelentă se datora faptului că n-o înşelase pe Rebeca. Dintr-odată se simţea mândru, puternic şi demn de dragostea ei“. Cât despre relaţia cu Daria (fiecare dintre cei doi are una specială), ea va determina ca frustrările protagonistului şi neîmplinirile femeii să se sfârşească. Nu rezolvă problema, dar îi distrage pe cei doi de la ea până la următorul roman (probabil). Însă apar tot felul de alte femei pe parcurs: călătoria la Bucureşti şi relaţia cu o femeie extrem de apetisantă, profesoara de engleză (care determină un termen caraghios, Sex didactic) etc. Toate, pentru a servi tezei romanului patriarhal: marea arhitectură după care personajele îşi coordonează mişcările ţine de nehotărârea bărbatului. Astfel, ceea ce construia Ghinga pe înţelesul tuturor  stilistic este aici lărgit psihologic. Ceea ce construia Irezistibil este aici focusat în conjugal.
Un foileton, deci, fără relative, publicat după cutumele prezentului. Sunt, trebuie să recunosc, puţin dezamăgit de cum înţeleg unii autori să speculeze piaţa de carte românească: o mică dramă conjugală rezolvată în cheie hollywoodiană (deci da, binele final „îţi va salva inima“).
Pentru că e ciudat cum acest roman atât de uşor de citit şi atât de bine pus la punct ca arhitectură te lasă cu impresia că l-ai fi citit deja înainte prin titlu.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper