Primul avertisment serios

În 1984 am luat decizia de a pleca din învăţământ (fusesem repartizat, la absolvirea facultăţii, într-o şcoală generală din Slobozia) pentru a mă dedica muzeografiei.
Am fost profesor doar o lună de zile. Odată transferat la Muzeul Judeţean Ialomiţa, primul lucru pe care l-am observat a fost că mi-a scăzut salariul. Atunci, ca şi acum, profesorii erau (nu cu mult) mai bine plătiţi decât muzeografii. Dacă ar fi fost să transform primul meu salariu de muzeograf din lei în dolari americani (euro nu existau, pe atunci), acesta ar fi fost de 93 de dolari. Un kilogram de carne costa, oficial, echivalentul a undeva pe la 70 de cenţi, numai că nu îl găseai sub 5 dolari…
Mai zilele trecute un coleg, tânăr muzeograf, mi-a spus că, deşi mai are încă o slujbă, în afară de cea de la muzeu (unde are un câştig net de 770 de lei, adică 172 de euro), nu mai face faţă cheltuielilor (chirie şi utilităţi). Locuieşte într-o garsonieră şi nu face risipă. Slavă Domnului, încă nu e însurat! Una peste alta, câştigă cam 300 de euro pe lună. Spun „euro“, pentru că proprietarul îi calculează chiria în euro, deşi suntem departe de momentul aderării la moneda unică. Aşadar, colegul meu îşi plăteşte chiria şi utilităţile din munca lui, după care se împrumută de pe la alţi colegi, prieteni şi rude, pentru a-şi cumpăra ceva de mâncare. Este intelectual. Ar trebui să aibă nişte bani ca să îşi cumpere, din când în când, câte o carte, să vadă o piesă de teatru, să meargă la o expoziţie. Fiind muzeograf, intră pe gratis la muzee, vede filmele care sunt proiectate la noi în muzeu şi citeşte cărţi luate cu împrumut. Intră la teatru pe pile, dacă vorbesc eu sau altcineva cu vreun director de instituţie. Vi se pare normal? Într-o ţară care clamează, pe toate vocile politice, accesul liber la cultură (după cum ne spune şi Sfânta Constituţiune, în celebrul articol 33, iniţiat de Adrian Păunescu, la îndemnul lui Roland Cotârlan; cine nu ştie acest adevăr, despre modul cum a apărut articolul 33 în Constituţie, ar fi bine să îşi ia notiţe!), el rămâne o simplă vorbă în vânt. E ca şi cum ai spune unui copil de nouă ani, ai cărui părinţi nu au avut bani să îi cumpere caiete, că, în lipsă de altceva, poate să scrie şi pe tableta Samsung din dotare! Ştiu: o să-mi spuneţi că în aceeaşi situaţie sunt şi medicii, şi profesorii… Da, şi? Asta ne scuză mai mult pe noi, ca societate, pentru că tolerăm nişte politicieni iresponsabili, care cheltuie bani pe parcuri în păduri şi pe catedrale în comune? Nu cred! O Românie în care se finalizează, în medie, 90 de lăcaşuri de cult anual, cu o contribuţie publică de cel puţin 75%, dar în care nu se deschide mai mult de un muzeu public, tot anual, este o ţară sortită eşecului.
Avem de aproape cinci ani de zile una dintre cele mai populiste legi din România: legea–cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. De ce e populistă? Pentru că a arătat bugetarilor paradisul, după care li s-a spus că, deocamdată, legea nu se aplică. Avem o lege care este în vigoare şi care, potrivit dispoziţiilor guvernamentale, nu se aplică, pentru că Statul nu are atâţia bani încât să o pună în aplicare. Primul Guvern care şi-a dat seama de asta a fost chiar celebrul şi de îngrozitor de tristă amintire Guvern Boc, după care şi cele care i-au urmat au fost lovite de aceeaşi revelaţie! E ca şi cum i-ai spune unui om că, în principiu, are dreptul la viaţă, dar că, deocamdată, acest drept este suspendat şi că, în consecinţă, trebuie să moară.
În fine, să revenim la muzee! A fi salariat al unui muzeu implică o răspundere uriaşă. Da, probabil că veţi spune că şi cei care răspund de aprovizionarea cu apă a comunei sunt la fel de importanţi. Cu siguranţă! Doar că, dacă nu curge apa câteva ore, există soluţii alternative. În cel mai rău caz, avem apă îmbuteliată. Dacă un obiect care face parte din patrimoniul cultural naţional este distrus – un obiect care poate reprezenta identitatea naţională a României – el rămâne distrus pe vecie şi nici o sticlă îmbuteliată cu apă nu îl va reînfiinţa. Oamenii din muzee au această răspundere: să apere o bucată (mică? mare?; nu ştiu) din ceea ce înseamnă orgoliul nostru. Oamenii aceştia nu se bat pe străzile din jurul stadioanelor cu huliganii din ţările vecine pentru un meci de fotbal; ei au grijă de acele obiecte de care ne amintim la momente festive: gânditorul de la…, sabia lui…, steagul de la…, decoraţia lui…, cămaşa pătată cu sângele lui…, craniul lui… Ne amintim de ele doar atunci, le venerăm şi ne închinăm la ele. Şi dacă într-o zi nu le vom mai găsi? Atunci vom spune că de vină e vreun muzeograf care nu a luat toate măsurile necesare, care nu a avertizat autorităţile, care nu făcut tot ceea ce era posibil ca dezastrul să nu aibă loc.
Situaţia colegilor mei din muzeele României (n-am să vorbesc de mine personal, pentru că aş fi neobrăzat, la cei 55 de ani ai mei, să spun că nu îmi permit să invit un ambasador la cină la un restaurant decent!) este disperată. Salariaţii muzeelor sunt oameni decenţi: ei pun întotdeauna propriile lor interese la coadă. Dar se gândesc, în schimb, la binele public şi la interesul public. Muzeele au sedii inadecvate, nu beneficiază de depozite dotate după standardele internaţionale, au personal insuficient, nu au bani pentru achiziţionarea de substanţe necesare pentru conservare şi pentru restaurare, nu au bani pentru programele de pregătire profesională continuă (prevăzută, de altfel, în lege, drept o obligaţie pe care trebuie să şi-o asume instituţiile), nu au bani pentru a plăti avocaţii care trebuie să le (ne) apere patrimoniul, nu au bani să îşi susţină proiectele muzeografice (de cercetare, de achiziţii, de documentare şi expoziţionale), nu au bani pentru publicaţii, iar muzeele sunt supuse unor legi idioate care îi obligă pe directori (pardon, pe manageri) să aplice proceduri care blochează orice iniţiativă. Vă veţi întreba, poate, cum se face că, totuşi, se mai deschid expoziţii, se mai publică reviste, se mai trimit cercetători pe teren? Cum se face că unele expoziţii sunt excepţionale, că unele cataloage sunt tipărite la standarde europene şi că unii cercetători ne reprezintă, cu cinste, în echipe internaţionale? Răspunsul e simplu: cu sacrificii nemeritate, pentru ceea ce ar trebui să fie uşor de rezolvat, în beneficiul comunităţii. S-ar putea face cu mult mai multe lucruri, pentru cei care plătesc taxele din care ne luăm salariile, dacă am avea parte de nişte legislatori şi nişte executori mai responsabili. Clamata bunăvoinţă nu mai este de ajuns. Avem nevoie de oameni care să şi ştie de ce au fost aleşi sau numiţi în funcţiile pe care le ocupă! Nu aş vrea să credeţi că mă adresez doar unui ministru sau unui senator, unui director general sau unui primar. Există, evident, şi decidenţi absolut onorabili, care fac tot ce le stă în puteri, pentru a sprijini muzeele. Din păcate, ei sunt doar o minoritate. Ar trebui să ne audă însă cu toţii: şi miniştrii, şi parlamentarii, şi aleşii locali!
Dacă ar fi să înşir toate nemulţumirile breslei celor care lucrează în muzeele României, mi-ar trebui prea multe pagini din cuprinsul Culturii pentru a fi acceptate de redacţie. Ceea ce pot să spun în momentul de faţă este că nu ar fi exclus ca ocazia Nopţii Europene a Muzeelor, care anul acesta va fi celebrată la 16 mai, să fie momentul pentru o clipă de beznă: un moment în care muzeele să închidă lumina, în toiul nopţii, pentru a le spune onorabililor concetăţeni, fie ei cu funcţii sau nu, că suntem nişte oameni suficient de responsabili. Nu vom adresa autorităţilor nenumărate „avertismente serioase@, cum a făcut China în timpul Războiului Coreei. Dar vom încerca să îi sensibilizăm pe cei pentru care muncim: naţiunea română (care, întâmplător sau nu, este şi electoratul ţării). Vom încerca să îi facem să înţeleagă că, dacă timp de 25 de ani, nu am făcut greve şi demonstraţii, pentru că ne este ruşine de publicul nostru şi pentru că nu vrem să îl privăm de accesul la patrimoniu, de accesul la cultură, această situaţie nu va mai dura mult. Nu pentru că vrem noi să trăim în lux, ci pentru că vrem să nu ne fie ruşine.
Poate că acest avertisment va fi socotit o glumă. Nu este. Muzeografii sunt oameni care vorbesc puţin şi rar. Îi auziţi doar la interviuri la rubricile culturale, spunând cuvinte despre valoarea patrimoniului pe care îl administrează. Dar, paharul este gata să se umple. Într-o ţară care are cea mai mare creştere economică din Uniunea Europeană (scuze, dar nu e minciuna mea, îl citez pe prim-ministru, care, din cifre, nu minte), să tratezi muzeele aşa cum se întâmplă în 2015 este un semn de inconştienţă. Că aceasta aparţine doar fostului şi de extrem de tristă amintire ministru (ar trebui să spun, în română, ministră?) al Culturii sau întregului Parlament, începe să devină mai puţin interesant. Important ar fi dacă Parlamentul şi Guvernul ar înţelege că au o problemă de rezolvat şi că aceasta nu mai poate aştepta până în mai, în iunie, în iulie… Aşteptăm un pact pentru cultură, mai înainte ca vreun demnitar să se fi gândit la el; un pact care să fie pus în aplicare, nu doar pus pe pagina de web a Preşedinţiei! Acum este un moment potrivit pentru a-l adopta.
Acum, la vremea primului avertisment serios.

3 comentarii pentru “Primul avertisment serios”

  1. martie 12, 2015 la 12:56 pm

    Incercati si munca in mediul privat si reluati atunci discutia despre responsabilitati si sacrificii. Sunt fost cadru didactic, arhivar si in prezent angajat al unei multinationale.

  2. aprilie 8, 2015 la 5:38 pm

    Pentru Doamna Marinela:
    Am încerca, noi, și munca în mediul privat, dar majoritatea covârșitoare a muzeelor din România sunt insstituții publice, iar noi suntem de profesie muzeografi. Nu ne-am gândist să ne schimbăm profesia. Mă rog, asta e opțiunea noastră.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper