Perpessicius, erou de roman

Un articol de CONSTANTIN CUBLEŞAN

Una dintre cele mai interesante şi originale figuri ale criticii şi istoriografiei noastre literare este, fără îndoială, Perpessicius. Cunoscut şi recunoscut (dincolo de orice discuţie) ca unul care a pus bazele eminescologiei actuale, propunând un sistem propriu de editare a operei şi de evaluare a întregului fond al manuscriselor rămase de la autorul Luceafărului, el a fost şi un excelent critic de întâmpinare, cum se spune azi, citind şi apreciind interpretativ aproape tot ce s-a publicat (la o cotă de realizare estetică mai înaltă) în perioada interbelică, serialul Menţiunilor critice făcând dovada nu doar a unui iniţiat şi temeinic cunoscător al fenomenului literar românesc, în general, ca străin, ci şi a unui rafinat creator, el însuşi publicând poezii (vezi volumul Scut şi targă), iar, în intimitatea sa, nu tocmai absconsă, tânjind a performa şi ca prozator. Cele câteva tentative în domeniu cunoscute publicului n-au fost receptate altfel decât ca un elegant divertisment, desigur, datorat unui intelectual de cea mai bună condiţie. Iată însă că la mai bine de patru decenii de la trecerea în lumea umbrelor, un pasionat cercetător al operei şi vieţii acestuia, T. Tihan, critic afirmat şi format în ambianţa laborioasă, sub aspectul valorificării moştenirii culturale, de la revista Steaua din Cluj, descoperă între „manuscrisele marelui critic“ un caiet „de aproximativ şaizeci de file“ care conţine „un inedit Jurnal silvestru“, datat de autor „prin 1950“, subintitulat „în însemnările sale“ Pretext cehovian (Pretext cehovian. Un jurnal inedit marca Perpessicius, Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2014). Este „jurnalul de bord“, zice T. Tihan, al unei „aventuri“ estivale, petrecute la Piteşti, unde se retrăsese împreună cu familia pentru a se elibera din forfota capitalei. Numai că nu această vacanţă se dovedeşte a fi aventura, ci consemnarea zilnică a evoluţiei unei poveşti de dragoste, trăite în paralel cu viaţa de familie (ce pare a fi destul de fadă – „criticul ne spune, de fapt, că se simte ca un străin între ei săi“), în care se transpune, dialogând cu o fiinţă enigmatică („mică Cleopatră cu inima de piatră şi ochii de Bangal“), numită Chérisson, poate Elena, o „custodă“ în Sala Manuscriselor de la Biblioteca Academiei, pentru care făcuse o adevărată pasiune („om care se lasă cu bună ştiinţă robit de farmecul eternei Eve“) şi pe care, evocând-o, despărţit de ea acum pentru câtăva vreme, o transformă într-o adevărată eroină a unei poveşti de dragoste, ce are aliura unui veritabil roman sentimental: „în economia internă a acestui mic roman sentimental – comentează T. Tihan – personajele aflate în cadrul său nu sunt, de fapt, decât proiecţii ale unei realităţi, pe care criticul a trăit-o, când mai interiorizat, când mai tensionat. Căci, oricât ar fi lăsat impresia că e total absorbit de dragostea sa, el rămâne, totuşi, atent şi la istoria în care se simte, vrând-nevrând, implicat. Iar ecouri ale vremii sale răzbat şi în jurnalul în care s-a decis să clarifice şi propria aventură sentimentală“. Roman ce ascunde în subsidiarul său o dramă, întrucât, atrage atenţia acelaşi: „Perpessicius trecuse, totuşi, binişor, în 1950, de acel mijloc al vieţii despre care vorbise cândva Dante în capodopera sa, ca să nu-şi dea, până la urmă, seama că la cei aproape şaizeci de ani, câţi avea în acel moment, nu putea să fie un competitor real la inima unei femei care n-avea, se pare, nici jumătate din vârsta sa“.
Obişnuinţa în asemenea împrejurări, când se iveşte un manuscris inedit al vreunui scriitor înaintaş, este publicarea textului propriu-zis, cu adnotările de rigoare, cu o notă asupra ediţiei şi, evident, cu o prefaţă sau un studiu introductiv, în care descoperitorul prezintă opera în speţă şi-i dă o primă interpretare critică. T. Tihan refuză această soluţie comodă. El fiind, de altfel, un foarte bun cunoscător al operei şi vieţii lui Perpessicius, despre care a scris şi o excelentă teză de doctorat (aprecierea mi-o asum cu toată responsabilitatea, făcând parte din comisia ce a validat lucrarea), din păcate încă nepublicată. Demersul său de acum repetă, în alt fel şi desigur păstrând proporţiile cuvenite, modul în care Al. Odobescu scrisese la vremea sa o introducere la un tratat despre vânătoare, realizând în marginea acelui text un cu totul rermarcabil eseu literar autonom.
T. Tihan descoperă în Jurnalul silvestru al lui Perpessicius structura unui veritabil roman de dragoste pe care îşi propune (şi chiar o face) să-l discute într-un amplu comentariu critic, intercalând în discursul său numeroase pasaje din acesta şi elaborând astfel, la rându-i, un edificiu eseistic de anvergura unui alt roman, în care Perpessicius însuşi devine erou, în toată legitimitatea naratologică („micul «roman» sentimental, pe care criticul nostru ni-l propune, sub forma unui Pretext cehovian, în dubla calitate pe care o are ca protagonist şi narator“). Excursul critic al exegetului îl are astfel în atenţie, în prim-planul analizei sale, pe omul Perpessicius, pe care îl supune unei veritabile interpretări caracterologice, cu investigaţii de natură psihanalitică, factologia, evenimentele diurne menţionate în jurnal devenind argumente în favoarea fixării tipologiei literare în care este încadrat, pe de-o parte, iar pe de altă parte justificându-i atitudinile ca scriitor, personalitate reală într-un peisaj concret, aşadar, cât se poate de autentic: „Jurnalul criticului marchează, în una sau alta dintre zilele sale de concediu, nu doar gânduri, fapte şi întâmplări care îl leagă direct sau indirect de custoda întâlnită la Biblioteca Academiei, ci şi câteva dintre lecturile pe care a ţinut să i le comunice şi acesteia (…) Consemnând stările de spirit prin care a trecut în fiecare zi, criticul ţine, pe de altă parte, să ne aducă aminte că, oricât ar părea că îşi dispersează pe amănunte atenţia, el nu uită nici o clipă că orice ar face, rămâne, până la urmă, prizonierul propriei iubiri“. O iubire târzie sau numai întârziată în care se abandonează pătimaş („Îmi dau seama – notează Perpessicius – că e absurd să te doresc aşa cum te doresc, când eşti atât de departe cu gândurile tale toate – dar, cazna iubirii nu se discută. A fost un blestem că te-am întâlnit, dar blestemul acesta mi-i binecuvântat“. Trăirea unui asemenea angajament mărturisit îl determină, firesc, pe T. Tihan să vadă în Perpessicius un veritabil personaj (erou) de roman sentimental, pe care îl şi tratează ca atare. Aşa se face că şi urmează sugestia criticului de a se raporta la un pretext cehovian, anume la nuvela Doamna cu căţelul (citea opera lui Cehov într-o ediţie franceză), comentând în paralel destinul, atitudinea, trăirile celor doi bărbaţi: Gurov la Cehov, Perpessicius la… Perpessicius („personajele aduse în scenă de Cehov şi Perpessicius par să facă parte dintr-un cadril /…/ în mişcările fiecărei perechi, transpare, în cele din urmă, şi povestea de iubire, care, într-un fel sau altul, le-a apropiat“). Paralelismul urmărit descriptiv şi analitic de T. Tihan este unul de fin observator al psihologiilor celor doi îndrăgostiţi, aflaţi la vârste diferite, totuşi, eroul Jurnalului silvestru – observă exegetul – are în plus luciditatea de a-şi evalua obiectiv vârsta: „dacă Gurov are abia după un timp revelaţia că se află în pragul unei neaşteptate îmbătrâniri, autorul acestui «jurnal silvestru» are din primul moment sentimentul că între el şi iubita sa există un prea apăsător număr de ani“. De aici fireasca lui retragere în sine, jurnalul dându-i posibilitatea de a se refula oarecum, de a-şi căuta şi dobândi echilibrul într-un interior al lucidităţii, dincolo de patima aprinsă a iubirii pentru fiinţa ce e, cu toată prezenţa făpturii sale reale, mai degrabă o „plăsmuire fantasmatică a sa“. Şi, T. Tihan comentează postura personajului, văzând în acesta, dublura lui, adică pe criticul Perpessiscius aievea: „Sondarea propriei interiorităţi îi oferă, în tot cazul, şi posibilitatea de a se refugia într-o lume numai a sa, unde se poate regăsi. În sfera acesteia îşi poate permite să viseze şi chiar să dea viselor sale conturul celei mai palpabile realităţi. Lui, care este cel dintâi conştient de vreme ce îi oferă fantasmaticei Chérisson posibilitatea de a se comporta, în plan afectiv, ca un posibil partener de dialog“.
Un alt paralelism interesant face
T. Tihan între personajul Jurnalului silvestru şi Van der Qualen din nuvela lui Thomas Mann, Dulapul de haine, erou care „nu mai dispune de acea rezervă de timp pe care criticul nostru şi-o mai poate încă acorda, întrucât – atenţie! – presimte doar că se află şi el, ca orice om, în faţa «marii treceri», pe care însă nimic şi nimeni n-ar putea-o data“. Desigur, s-ar mai fi pretat şi alte paralelisme. Bunăoară cu personajul din Adela, romanul unui alt critic, Garabet Ibrăileanu, sau cu Aron Cotruş, devenit erou într-un roman epistolar întreţinut cu o doamnă de care se îndrăgosteşte, în realitate şi el, la o vârstă mult prea înaintată pentru a putea da relaţiei lor viabilitate. Sau o trimitere la acel ciudat roman de dragoste al lui Cioran, stimulat de o nemţoaică, aflată însă binişor trecută de vârsta aventurilor romantice. Etc. Dar poate un asemenea demers ar fi fost, totuşi, excesiv. De remarcat însă disponibilitatea reală a lui
T. Tihan de a realiza, nu peste mult (de ce nu?!), romanul biografic al lui Perpessicius, dezvăluind astfel un personaj de epocă mult mai complex decât pare la o primă privire cititorului de azi. Studiul critic dezvoltat de T. Tihan, având el însuşi deschiderea unui roman eseistic, este agrementat cu toate ingredientele necesare corectei cercetări ştiinţifice: note, indice de nume, corectarea erorilor de grafie din manuscris etc. Dar, mai presus de toate, avem de-a face cu un demers captivant de prezentare, oarecum insolită, a Jurnalului silvestru, datorat lui Perpessicius, încă necunoscut, dar devenit astfel o mare tentaţie de lectură.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper