Ora de clasă

A trebuit să-i împart în două grupe. Fiindcă erau prea mulţi şi prea diferiţi ca vârstă. Copii între şase şi doisprezece ani. Copii ai emigranţilor români din Atena. Adunaţi săptămânal sâmbăta şi duminica în sălile unui Centru Cultural. Lecţii în limba română. Lecţii de limba română şi de alte câteva materii care, am considerat noi, le vor fi folositoare. Le predau un curs de Cultură şi civilizaţie. De fapt, am inventat sumarul acestui curs mai mult pentru a-i ajuta moral. Pe ei şi pe părinţii lor. Fiindcă ei se duc acasă după lecţie şi le spun părinţilor ce-au făcut la şcoală. Le arată caietele, îi pun să le caute subiectele pe internet. Cursul are o prelungire la domiciliu.

Şi ce fac cu ei la curs? M-am gândit să le întăresc sentimentul demnităţii, lor şi părinţilor lor. Într-o ţară unde, la fel ca peste tot, a fi muncitor imigrant înseamnă automat a fi umilit şi a te simţi discriminat. Un lucru la care, din nefericire, punem şi noi umărul cu osârdie. În diasporă, unde nu trece săptămână în care să nu fie prins un hoţ sau un nelegiuit român, despre care se vorbeşte la televizor. Şi nu trece nici o săptămână fără să se audă că încă unul din guvernul de acasă e dus cu cătuşele la mâini la pârnaie. Pentru hoţie.
Deci, în această atmosferă, părinţii sunt obligaţi să rămână cu capul sus. Deci, în această atmosferă, copiii trebuie să aibă motive să fie „mândri că sunt români“.
Şi le ofer motive. Mi-am împărţit cursul în douăsprezece prelegeri despre personalităţi internaţionale de origine română. Le vorbesc despre Brâncuşi, despre George Enescu, despre Victor Babeş, despre Aurel Vlaicu, despre Maria Tănase, despre Titulescu.
Fiindcă cei mici sunt chiar mici, o luăm de departe. Unde s-a născut cel despre care vorbim? Facem harta României, desemnăm locul, cine mai e din zonă, a, uite, Victoraş e şi el din zonă, deci copilul acesta, pe care părinţii l-au botezat George, dar el a devenit marele George Enescu, s-a născut într-un sat apropiat de comuna lui Victoraş. Şi l-a auzit pe Lae Chiorul cântând la scripcă. Cine ştie ce-i scripca? Şi pe urmă a studiat în Franţa. Cine ştie care e capitala Franţei? Şi cum este ea aşezată faţă de România, la Est sau la Vest? Cine ştie unde e Vestul şi unde e Estul?
Încet, încet, ajungem la subiect. Dar nu numai că ajungem, „trăim“ subiectul. „Spectatorii“ sunt maleabili, faci cu ei tot ce-ţi doreşti, plângem cu lacrimi amare fiindcă a căzut Aurel Vlaicu în munţi, ne bucurăm că la expoziţia internaţională de la New York (cine ştie unde este pe hartă?) Maria Tănase l-a întâlnit pe Enescu şi la Paris pe Brâncuşi (doamne, ce întâlniri extraordinare!).
Astăzi mi-am propus să le vorbesc despre Dumitru Prunariu. Îi adun de pe coridor, „haideţi la clasă, astăzi o să vorbim despre un român care a zburat printre stele“. Sunt numai ochi şi urechi. Sunt topiţi. Tot aşa, o luăm de departe. Ce văd ei seara, dacă e senin şi dacă aruncă o privire pe cer? Cum spuneţi voi la şcoala grecească la „stea“?. Iată deci de unde vine cuvântul „astrologie“. Ce e astrologia? Ce e un sistem planetar? Ce e o galaxie? Când zburăm cu avionul, vara, în vacanţă, spre România, la ce înălţime credeţi voi că se poate ridica un avion? Dar când oamenii au încercat să se ridice mai sus ce s-a întâmplat? Ce înseamnă cosmos? Ce înseamnă cosmonaut?
Şi ajungem la omul nostru. S-a născut la Braşov, ca şi colegul vostru Marcel. (Unde e pe hartă Braşovul?) De la vârsta voastră făcea avioane la cercul de planoare de la Casa Pionierilor. (Întrebare de la ei spre mine: „Doamnă, ce e aceea Casa Pionierilor?“. „Ei… e… aşa… cam la fel cum e centrul nostru cultural de la Atena“. „Doamnă, şi copiii plăteau pentru cursurile de acolo?“. „Ei, nu plăteau… era tot aşa… cum veniţi voi fără să plătiţi la orele pe care vi le dăm noi aici“.)
Şi mai departe, copilul Dumitru Prunariu a luat un premiu pentru o inovaţie, s-a dus după bacalaureat la Politehnică, s-a făcut constructor de avioane, s-a dus să înveţe pilotajul la Şcoala de Aviaţie de la Bacãu şi a fost selectat, împreună cu alţi doi colegi, pentru programul cosmic internaţional Soiuz 4. După toate antrenamentele şi testările a rămas singurul candidat. Mergem pe hartă spre Est. Fixăm capitala Rusiei („New York“, sare Adi, cel bun de gură. „Taci măi, îl corectează Ioana, şi spune numele în limba greacă: Mosha“). Desemnăm Kazahstanul. Desemnăm „oraşul stelar“ Baikogor.
Ne ajută mult un film, de pe youtube. Copiii stau nemişcaţi. Vedem pregătirile zborului. Vedem racheta. Îl vedem pe Dumitru Prunariu intrând în capsulă. Maria se face lividă. „Ce ai?“ o întreb. „Mi-e frică“ spune fetiţa. „Cum să-ţi fie frică? Nu v-am spus de la bun început că s-a întors? Şi că acum trăieşte în România?“ Zburăm cu copiii şi cu Dumitru Prunariu în cosmos. El ne spune că programul va dura 7 zile, 20 de ore, 42 de minute. Facem experienţe, facem cercetări. La un moment dat ne întâlnim cu o altă cosmonavă, facem joncţiunea. („Şi cum, doamnă, se deschide o uşă, se aruncă o scară?“. „Dar ştiu eu, măi, copii? Ce, eu am fost acolo? Acolo se duc eroii. Şi băieţii ăştia, patru acum, fiindcă s-a făcut joncţiunea şi se fotografiază râzând toţi în aceeaşi capsulă, pot fi numiţi eroi“). Urmează dramatica aterizare. Câteva secunde de întârziere în deschiderea paraşutei. Semnătura pe corpul aeronavei, la care este purtat pe braţe.
Le citesc apoi câteva însemnări ale lui Prunariu. Unde vorbeşte despre sentimentul „singurătăţii cosmice“. Unde vorbeşte despre dorul de „planeta natală“. Şi unde întrebat dacă i s-ar cere, ar mai zbura încă o dată printre stele, spune că ar face-o imediat, fiindcă, deopotrivă, îi e „dor de cosmos“. Îmi dau seama că mi-am făcut auditoriul praf. Şi ca să-i scot din poveste, le propun un plan. Să îl căutăm pe Dumitru Prunariu. Şi să vorbim cu el de la clasă, pe skype. Anul trecut, îi scrisesem domnului Dumitru Prunariu. Îmi răspunsese cu o amabilitate totală. Convenisem cu dânsul asupra acestui demers. Doar că anul trecut nu mai avusesem bani să plătim chiria. Şi fuseserăm obligaţi, de la o zi la alta, să închidem şcoala.
Deci revin cu rugămintea la domnul Prunariu. Şi ştiu sigur că nu mă va refuza. Îmi voi aduna toţi copiii, mai mici şi mai mari. Vom instala ecranul. Vom face legătura pe skype. „Mult stimate, domnule Dumitru Prunariu, îl voi ruga, învăţaţi-mi elevii ce înseamnă să trăieşti cu o aspiraţie. Ce înseamnă să îi acorzi vieţii o dimensiune eroică. Învăţaţi-i să ştie că există şi un alt fel de fericire decât cea care se cumpără de la supermarket, 3 produse la preţ de 2“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper