O carte-eveniment. Cioran: o mitologie a nedesăvârşirilor de Eugen Simion

Un articol de ŞERBAN AXINTE

Lumea pe dos
O spun din capul locului, cartea Cioran. O mitologie a nedesăvârşirilor de Eugen Simion este una dintre cele mai importante şi mai seducătoare lucrări despre filosoful româno-francez din câte s-au scris în literatura noastră. Şi am toate argumentele ca să susţin această afirmaţie. Criticul român reuşeşte să pătrundă adânc în miezul gândirii cioraniene, restituindu-i chiar sistemul, deşi s-a afirmat în repetate rânduri că acesta nici măcar nu există. Eugen Simion imaginează mai multe căi de acces în opera ilustrului reprezentant al generaţiei anilor ’30. Oferă câteva variante de titlu pentru lucrarea de faţă: Cioran – scriitor român, Existenţialistul Cioran şi scrierile sale româneşti, Fenomenul Cioran – un existenţialist român care refuză toate modelele şi Un modern-antimodern cu faţa spre postmodernitate. În opinia exegetului toate aceste titluri i se potrivesc pentru că „fiecare, în parte, sugerează ceva din ecuaţia morală şi intelectuală a unui filosof care vede numai apocalipsuri, se hrăneşte cu negativităţi şi judecă lumea pe dos“. Acest fel de a judeca lumea pe dos este urmărit cu minuţiozitate de criticul român care parcurge toată opera românească a lui Cioran, urmărind concomitent şi scrierile franceze, acelea ce continuă şi adâncesc cele peste 3.000 de pagini scrise în limba română.
Până la data apariţiei acestei cărţi, opera românească a lui Cioran nu a fost comentată aşa cum ar fi meritat. Nu exista nici o ediţie care să repună în circulaţie numeroasele articole publicate în presa vremii. Marian Diaconu contribuie decisiv la eliminarea acestui neajuns şi publică în anul 2012 ediţia de Opere la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă. Cartea lui Eugen Simion se datorează şi acestui efort de revalorificare – prin amintita ediţie – a tuturor scrierilor româneşti ale lui Emil Cioran. Eugen Simion încearcă să dovedească faptul că din refuzurile sale radicale Cioran izbuteşte „o veritabilă şi fastuoasă mitologie a ideilor“ ce se converteşte prin limbajul creator într-o mitologie literară ce „detensionează, sublimează conţinutul negaţionist al frazelor“.
Contradicţii şi paradoxuri
Filosoful român este o sumă de contradicţii şi paradoxuri care nu se anulează între ele, ci se dezvoltă fiecare în parte, acomodându-se doar într-un plan mai înalt în care spiritul cioranian se desăvârşeşte ca mod esenţial de a fi, contrar tuturor cutumelor şi automatismelor de gândire. Eugen Simion are cu siguranţă dreptate: „Cioran este mai mult, infinit mai mult şi mai profund decât un negativist à outrance, este un moralist care pune în discuţie, în felul său paroxistic, temeiurile existenţei şi valorile umanismului european. În acest extaz al demoniei, pe care şi-l asumă, Cioran ne obligă să ne îndoim de «ideile primite» şi să căutăm argumente pentru a le apăra şi reaccepta“.
Cioran, ca şi alţi colegi din generaţia sa (Eugen Ionescu, de pildă), vrea să spună lucrurile altfel, dar nu dintr-o pornire juvenil-teribilistă, ci dintr-o mistuitoare pasiune de a simţi diferit şi de a-şi împinge ideile până dincolo de reprezentările lor din planul comun al înţelegerii. Ce înseamnă să afirmi un lucru şi apoi să îţi pui la bătaie toate argumentele pentru a exprima contrariul? Nu putem întrevedea altceva decât distorsionarea ideilor în folosul unei înţelegeri mai ample a ceea ce se numeşte în mod uzual realitate. Uzual, deci uzat, nefolositor pentru spirit.
Lumea scepticului nemântuit
Cioran este un sceptic nemântuit care îşi adună toate umorile ca să îşi pună mai bine în lumină negativitatea sa copleşitoare ce se transformă într-un vortex de idei seducătoare. Ideea şi seducţia fac corp comun datorită nestatorniciei unor aşa-zise concepte care la Cioran sunt mai mult obsesii. Eugen Simion urmăreşte la firul ierbii toate componentele gândirii cioraniene, nelăsând neexplorate articolele timpurii din presa vremii, cele care îl anunţau pe moralistul de mai târziu. Mai mult, îi stabileşte şi afinităţile, în condiţiile în care acestea prezintă prea puţine legături cu cultura română pe care o detestă. Referindu-se la Schimbarea la faţă a României, criticul afirmă: „În fapt, îi urăşte sau îi iubeşte? Şi una şi alta… După frecvenţa cu care tema românităţii revine în discursul confesiv şi, în genere, în discursul despre sine, ca filosof existenţialist <…>, putem deduce că, în ciuda atâtor propoziţii inacceptabile pe care le scrie despre tribul său, Cioran ţine la el, nu-l dispreţuieşte de tot şi, în fiinţa lui profundă, se simte solidar cu valahii fatalişti din Carpaţi. Nu-i plac morala şi comportamentul lor defetist şi-i ceartă pentru a trezi în ei energiile lor pozitive în istorie. Cel puţin aşa explică diatribele ce se ţin lanţ în discursul său“. Despre obsesia tribului, Eugen Simion scrisese şi anterior acestui paragraf. Tribul e specia foarte greu de numit altfel, prea mult ca să se numească popor, prea puţin ca să desemneze o naţiune validată prin ceva de istorie. Şi atunci cum poţi iubi ceva atât de greu de clasat. Răspunsul îl găsim tot la Cioran: a-l iubi cu o ură grea. Fragmentul citat mai sus face parte din capitolul Fantasma originilor continuă să-l obsedeze pe Cioran. Un blestem care se transformă, din când în când, în rugăciune. Ce este de fapt rugăciunea, dincolo de atributele religioase de care fiul preotului din Răşinari încearcă mereu şi mereu să se despartă. Rugăciunea ar fi un discurs intim concentrat în clipa trăirii, un discurs segmentat însă de gândurile şi obsesiile trecutului: „Cioran a scris totdeauna la persoana întâi singular. A scris despre sine şi în legătură mereu cu sine, fără să reuşească să aibă, totuşi, acel ton impersonal. Tonul este, dimpotrivă, vehement personal şi plin de fast. El nu analizează, precum fac de regulă filosofii de şcoală, concepte, categorii, el scrie în toate împrejurările despre îndoielile, melancoliile, disperările şi singurătăţii sale. Aşa că trebuie să-l credem pe Cioran când spune că vrea să-şi uite trecutul şi, citind Caietele, corespondenţa şi chiar eseurile sale, putem trage concluzia că trecutul nu se lasă şters din memorie…“. Am enunţat astfel una dintre marile teme ale moralistului, cea a românităţii, o temă care revine obsesiv în discursul despre sine al lui Cioran, o temă exploatată în mai multe eseuri, nu doar în vehementul op Schimbarea la faţă a României. Eugen Simion îl analizează pe Cioran după principiul spiralei. Inserează în discursul său critic elemente despre aproape toate caracteristicile operei cioraniene, înaintează cu toate deodată, dar se întoarce şi îşi organizează materialul în capitole distincte. Dar în multe dintre paragrafele lui Eugen Simion găsim cheia întregului. Şi din acest motiv cartea e seducătoare. Dar seducţia are în principal o altă origine. Autorul studiului împrumută ceva din savoarea celui pe care îl interpretează, fără să devină totuşi cioranian. Asta pentru că ia distanţă faţă de multe dintre afirmaţiile tulburătoare, profund negative ale filosofului româno-francez. Mai aplică o strategie. Cioran este pus faţă în faţă cu Noica. Dialogul dintre cei doi relevă două tipuri de exil, ambele la fel de fecunde şi de autotelice: exilul interior, la Noica, exilul exterior, la Cioran.
Cioran sentimental şi liric
Eugen Simion citeşte totul, nu se limitează, cum am mai spus, doar la opera românească a lui Cioran. Caietele se dovedesc a fi adevărate mărturii ale spiritului cioranian. În ele Eugen Simion speră să găsească diferite lămuriri privitoare la unele pasaje ale operei „oficiale“, dar, dacă aceste lămuriri ar fi de găsit, Cioran nu ar mai fi Cioran. Filosoful se închide şi se deschide spasmodic, lasă să se întrevadă şi o latură mai puţin obişnuită a sa, cea lirică: „Recitind Caietele, am dat din nou peste aceste evocări în care paradoxalul Cioran, estetul Apocalipsului (cum îşi zice într-un rând), lasă deoparte armele paradoxului şi viziunile estetice ale Apocalipsului şi devine sentimental şi liric. Ipostază rară, dar nu cu totul nefirească, a spiritului cioranian. Autorul însuşi recunoaşte odată latura lirică a fiinţei sale şi îşi manifestă hotărârea de a o extirpa. Din fericire, nu reuşeşte“. În ce constă totuşi fervoarea negativă a discursului cioranian? Din scrierea lui Eugen Simion rezultă că negativitatea degajă pozitivitatea. Nu vorbim aici neapărat despre un paradox. Demiurgul cel rău incită spiritul, îl eliberează din lentoare, îi imprimă o energie care nu poate fi altfel decât pozitivă. Aşa vorbeşte despre România, cu o ură izvorâtă din cea mai profundă dragoste. Iubirea conţine prin definiţie ceva mistic, religios. Iubirea e dorinţa de înălţare, de contopire cu cerul: „în această apoteoză negativă nu-i, oare, şi o nostalgie a cerului, o dorinţă secretă de sfinţenie, o voinţă autentică de a atinge graţia divină, starea de extaz mistic? Faptul ar fi posibil, dacă ne gândim că Cioran ne-a avertizat deja că scepticismul poate avea şi o latură religioasă şi că pasiunea absolutului nu ocoleşte sufletul oamenilor care n-au în viaţă altă certitudine decât incertitudinea lor…“. Incertitudinea, de data aceasta cioraniană, mărturiseşte ceva şi despre nedesăvârşirea care apare şi în titlul cărţii lui Eugen Simion, criticul român fiind de părere că moralistul se „îndestulează“ cu aceste nedesăvârşiri, obţinând astfel satisfacţii majore.
Un foarte important capitol al cărţii de faţă este Un antimodern modern. Un precursor al postmodernităţii? După o lămurire conceptuală, bazată pe teoria lui Antoine Compagnon, Eugen Simion afirmă că: „Cioran este, într-adevăr, un antimodern-modern care anunţă şi, prin scrierea sa, ilustrează un alt moment al literaturii din secolul al XX-lea: postmodernitatea, care n-a ieşit din neant şi nici din rândul tradiţionaliştilor, conservatorilor, antimodernilor programatici, ci din spaţiul dominat de acei creatori care pun mereu în discuţie conceptele şi modelele, fiind nemulţumit, infidel faţă de toate“. Anterior, exegetul român discutase despre refuzul categoric al modelelor. În acest fel Eugen Simion îşi răspunde sieşi la întrebarea din titlul capitolului amintit.
Schimbarea la faţă a lui Emil Cioran
Portretul filosofului la bătrâneţe. Conştiinţa ca fatalitate. Din nou fantasma copilăriei. Discursul epistolar, discursul autobiografic este un corolar al întregii cărţi, în sensul că aici temele sunt reluate, dar trecute prin filtrul celui care îşi admite erorile şi exagerările, netrădându-şi în nici un fel spiritul. Este însă în relaţie cu ceilalţi mai colocvial şi mai seducător. Revenind la trecut, copilăria îi pare unicul paradis, un paradis pierdut însă. În Convorbiri cu Cioran (Editura Humanitas, 1993) Eugen Simion îl regăseşte pe filosoful român ceva mai împăciuitor cu sine şi cu lumea: „la începutul bătrâneţii, moralistul singuratic din Cartierul Latin a devenit mai concesiv“. Semn că, după expresia lui Eugen Simion, „s-a plictisit să denigreze de-o viaţă universul“. Subcapitole precum Un profesor de sinucidere şi un maestru al dezgustului, Cioran este de la început… cioranian. Cum se poate înfrânge greaţa de existenţă, studiindu-l pe Leibniz, Morala nu are ce căuta în artă. Şi nici în filosofie sau Eu este altul? Cineva pasionat de existenţă şi cu gândurile îndreptate împotriva existenţei dau şi mai bine contur profilului cioranian, un profil marcat de paradoxuri şi contradicţii. Am lăsat înadins în afara acestui comentariu problematica incroyant-croyant şi croyant-incroyant pentru că acest schimb permanent de roluri stă la baza tuturor gesturilor cioraniene şi se regăsesc în toate obsesiile mai mult sau mai puţin făţişe ale lui Cioran, cel care, de pildă, respinge ideea de biografie (nu crede în ea), dar „o citeşte cu plăcere când e vorba de alţii“. Scrisorile către fratele său Aurel Cioran ne dovedesc faptul că moralistul se arată interesat de reacţiile celorlalţi la viaţa sa, despre care spune că nu are nici un sens şi că istoria lui trebuie să rămână în umbră. Mai mult, filosoful româno-francez este interesat de ce scriu criticii literari despre opera sa. Deci acest om care se vrea fără biografie nu trăieşte nici în afara vieţii sale, nici în afara operei sale. Altfel de ce ar accepta să-şi publice cărţile? Eugen Simion întreprinde o analiză a dosarului de presă al lui Cioran, atât al presei româneşti, cât şi al celei occidentale. Acesta este un prilej de a intra pe alte căi în opera cioraniană.
Cartea lui Eugen Simion, o carte cu adevărat excepţională, se încheie cu „fericirea de a fi nefericit“ şi cu discursul îndrăgostit al lui Cioran. Înţelegem că a iubi cu o ură grea nu reprezintă altceva decât sensul adevărat şi profund al iubirii.

Un comentariu pentru “O carte-eveniment. Cioran: o mitologie a nedesăvârşirilor de Eugen Simion”

  1. martie 14, 2015 la 8:55 am

    Foarte interesant.Surprinzator chiar.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper