Noua „normalitate politică“

Un articol de CONSTANTIN STOICIU

Nimeni nu poate pretinde cu seriozitate că România ar fi o ţară instabilă. Anii protestelor şi ai revendicărilor cel mai adesea confuze au trecut de mult. Extremele politice au fost eliminate, partidele îngăduite care se succed la putere, ca şi preşedinţii aleşi cum sunt aleşi, se hrănesc din aceeaşi supă ideologică. Spre satisfacţia Europei şi a Statelor Unite, România somnolează politic, economic şi intelectual. Abia de i se mai aude respiraţia când participă la ritualurile de la Bruxelles; ar putea şi lipsi, acordul ei pentru orice şi oricând e automat. Nu supără pe nimeni şi nu interesează pe nimeni decât atunci când românii rătăciţi în lume, diaspora de curând şi cu folos descoperită şi adulată, mai pun de o ispravă condamnabilă. Ar putea foarte bine nici să nu mai existe şi n-ar băga de seamă decât Fondul Monetar Internaţional şi băncile la care s-a îndatorat şi se îndatorează. O ţară pacificată, capitalismul şi democraţia liberală au lovit-o parcă în moalele capului, au strivit-o şi i-au venit de hac. A rămas Valahia cu puternice reminiscenţe feudale şi cu sărăcia, mizeriile şi promiscuităţile prezentului care fac deliciul juriilor occidentale, sursă inepuizabilă de inspiraţie pentru cineaştii români în căutare de glorii mai glorioase decât cele dăruite de patria îndopată cu filme americane; nu stăm mai bine nici cu romancierii. Colonia cea mai sigură, cea mai fidelă, cea mai supusă, cea mai insignifiantă, cu politicienii şi intelectualii colonizaţi cei mai cuminţi, cei mai obsecvioşi, cei mai dăruiţi până la uitarea de sine neoliberalismului şi amoralităţii lumii de azi.
Au căzut, de aceea, cam în gol recentele declaraţii lansate pe Facebook-ul prezidenţial cum că România ar trebui să tindă spre o stabilitate exemplară în regiune. Cu atât mai mult, cu cât veneau după cele trei călătorii în străinătate ale căror precipitare, improvizaţie şi amatorism n-au lăsat nici o îndoială, dar s-a vrut probabil un fel de promisiune, de angajament solemn, dar vădit inutil făcut noului protector şi inspirator oficial, Germania; n-ar fi prima oară nici în istoria Germaniei, nici a României, cu bune şi rele. Ceva nu funcţionează, totuşi, în înaltele sfere ale Puterii, de vreme ce nu s-a găsit de cuviinţă să se justifice necesitatea şi urgenţa aşa-zisei noi axe politice, economice şi militare Bucureşti-Berlin-Washington, dar cum România e cantitate neglijabilă, Europa nu avea de ce să-şi facă griji şi nu şi-a făcut. În afară de această fantezistă şi poate ireală realiniere, la aproape o sută de zile de la instalarea triumfală a noului ales, perioadă de graţie internaţional considerată ca suficientă pentru ca primele semne ale schimbării să se manifeste – dacă pe chestiunea schimbării s-au manipulat alegerile –, bilanţul politic şi social e nul. Textele purtând girul prezidenţial lansate în virtual sunt de o sărăcie intelectuală care ar putea da de gândit dacă n-ar exprima involuntar starea reală a societăţii româneşti încremenită în neputinţa de a renaşte. E posibil ca aşa ceva să se şi dorească.
Valul de arestări, de condamnări, de dezvăluiri, mai o sinucidere, mai o boală incurabilă, expedierea din nou la subsolul poliţiei în celula care va rămâne nevăruită a blondei intrată deja în lamentabila istorie postsocialistă ca monument al insolenţei nu pot fi considerate decât subterfugii grosolane de deturnare de la trista realitate a imobilismului ţării. Spectacol degradant, de bună seamă, dar spectacol. Naţia pacificată probabil că îl adoră. Intelectualii oficiali se ţin la distanţă, pândesc momentul prielnic pentru adeziuni şi înregimentări pasionale şi publice, discreţia se impune. Câteva generalităţi despre însemnătatea culturii din discursul fostului profesor de fizică servit parlamentarilor a stârnit o speranţă îndreptăţită, mai multe comentarii şi sugestii pentru o dezbatere naţională, şi cam atât. Guvernul e ocupat cu supravieţuirea, mahării din cultură care s-au îmbogăţit din împroprietăriri, afaceri dubioase şi slugărnicii sunt şi ei ocupaţi să-şi apere vechile amoruri, voluptatea secretă de a trăi în Balcani şi de a bate câmpii; ministerul Culturii e o clădire la Şosea şi fostul primar nu-şi mai aminteşte probabil ce a spus şi unde.
S-a observat desigur că, dincolo de zăngănitul televizual al cătuşelor, place, nu place, s-a dorit, nu s-a dorit, i s-a impus ţării fără nici cea mai mică rezistenţă sau chestionare o nouă „normalitate politică“, câteva idei simpluţe care ţin de ideologia dominantă, de ce se ordonă de la Bruxelles, de la Washington, mai de curând şi de la Berlin şi, vag, de dramaticele şi insolubilele realităţi româneşti. Sunt doar strategii de a valoriza noua putere prezidenţială şi a partidului de la care se revendică şi de a consacra monopolul temporal al legitimităţii politice. Cu toată raritatea, stângăcia şi sărăcia lor intelectuală, textele virtuale ale echipei de marketing politic de la Cotroceni cadrează şi recadrează, poziţionează şi repoziţionează, de fapt, această nouă „normalitate politică“ băgată pe gât românilor. Alcătuiesc în cele din urmă un discurs ideologic şi politic primitiv, fără nici o legătură cu logica adevărului şi a falsului şi fără nici o intenţie sau soluţie reală de redresare a ţării, dar strategia a prins şi dă semne că va rămâne mai importantă decât programul politic, altminteri inexistent.
Întrebarea este dacă o ţară pacificată şi somnolentă ca România mai are nevoie de un program politic.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper