Notă despre postmodernismul anonim. Vitya ciao-ciao-ciao!

Un articol de Laura Dumitrescu

În piaţa centrală a Kievului, o fată bucălată mestecă într-un cazan şi împarte matriarhal pahare cu băuturi aburinde unor inşi care roiesc în jur, în vreme ce în spatele ei, o alta îi împleteşte cozile în panglici galbene-albăstrui. Simbioza gesturilor feminine, la origine schiţe ale unor exerciţii de imunizare socială, evocă acum solidaritatea de clacă transpusă ca ex-centricitate comunitară. Prinse în lanţuri înnodate şi în mişcări discontinue, în valuri şi în tonuri care fluctuează şi se completează distant, corpurile care recompun celular Maidanul lui Serghei Loznitsa con-semnează, aşezând în zodia aceluiaşi semn, procesul de metabolizare a toposului uman în transformare, odată cu creşterea şi cu descreşterea unei specii de euforii ectopice, consumate totuşi intern. Reluând folclorul italian din timpul Mişcării de rezistenţă, mulţimea reinventează sensurile şlagărului Bella ciao şi-l preia ca blestem ezoteric proferat nu numai ca să purifice pământul cel nou, redevenit maidan, de căpeteniile-strigoi care bântuie în amintirea unui polis de curând răzvrătit (preşedintele Victor Yanukovitch, mazilit la marginile memoriei colective care-l dizgraţiază, persistă în ritmurile unei adunături bezmetice – Vitya ciao-ciao-ciao ), dar şi ca pop alternativ pentru imixtiunile evanghelice ale unor soboruri conştiincioase să acapareze decibelii noi conştiinţe a împărăţiei pământeşti ce se iveşte odată cu plecarea ultimului Antichrist politic. În multele momente de tevatură, înregistrate întotdeauna de la distanţă, în orizont neparticipativ, dar nedisimulat-afectiv, o matroană-zbir se agită scrâşnind pe o scenă improvizată profesionist-anonim în mijlocul pieţei, profetizând din toţi rărunchii şi din toate convingerile, izbânda norodului efervescent, preambul numai la ceea ce, prin alungarea duşmanului numit, răznumit, anatemizat şi hiperbolizat până la kitsch, va deveni triumful Paradisului asupra Iadului. Brâurile cu motive tradiţionale ucrainiene, croite în flori alb-roşii, alternează, pe poalele scenei, cu steaguri australiene şi, apoi, mai explicit, americane, denunţând dubla genetică a unui worldwide phenomenon, tradus ca emancipare politică, cu riscul ruperii din genomul slav, istoric controlat în intimitatea patriarhatului rusesc.
Succesiune de cadre fixe prelungi, dublate de imnuri şi de cântece resemantizate politic, de sursă incertă, documentarul Maidan (2014) al lui Loznitsa catalizează sensibilitatea spectatorului, o responsabilizează participativ, captivând-o prin promisiunea obiectivităţii, dar şi ţinând-o captivă prin forţa afectului subsidiar. Muzica nu mai este, în termeni barthesieni, propriu-zis signaletică, nu semnalează existenţa unei emoţii, ci este programatică, în sensul în care devine componentă a unui program narativ dublu: pe de o parte, ca segment al istoriei din piaţa Kievului şi, pe de alta, ca receptor al sensibilităţii hipertrofiate a spectatorului, virtual co-prezent în conflict. Documentarul lui Loznitsa revelă, însă nu prin clarificare, ci prin punerea în edificiu a emoţiei aceluia care priveşte, prin transformarea ei în angajament. Mutaţia la nivelul ideii de personaj al filmului documentar intervine, apoi, prin formele de impact cumulativ care generează, emfatic, plasme de dramatis personae: introducerea imnului naţional şi surprinderea mulţimii în bloc, standardizate în afect, se declină dintr-o magnificenţă alternată cu morfologiile descompunerii, de la anonimi intraţi în degringoladă, la asfaltul smuls şi la pietrele desprinse din caldarâm, până la oameni răsfiraţi printre obiecte. Dinamica emerge din punerea succesivă în sintagmă a solidarităţii şi a diseminării, jonglând, însă, în nişele conotative, cu pregnanţa iconică a detaliilor: jandarmi în posturi marţiale pe acoperişurile caselor se întrezăresc, de pildă, dincolo de broderia de crengi a unor copaci de iarnă, proiectând efecte de vitralii inversate, într-o lume laicizată, buimacă, dar rapid reorientată de cete de preoţi vocali şi abisal-pătimaşi. Figura ecleziastă, intermitentă, dar apologetică, revine nodal, ca portavoce a celor aglutinaţi şi indistincţi, transpunând idealul în forma lui pasager-comercială, ca pulsiune şi ca tempo intern al celor solidari, dar şi ca filigran discursiv al unei uniuni ad-hoc. Metaforă despre nevoia de înstăpânire a omului, deseori invizibil ori invizibil prin camuflare în colectiv, asupra fenomenului, viziunea lui Serghei Loznitsa asupra Maidanului se înfiripă din gestiunea imaginii scurtcircuitate de o voce de difuzor cvasi-permanentă şi de o deplasare-disipare a mulţimilor animate de constituirea momentului istoric care le traversează.
Culisând frecvent cadrul înspre ponderea lui emoţională şi analizând discursul colectiv în permutările lui lingvistice politizate (în piaţa Maidanului se scandează Glorie eroilor! mai întâi în ucraineană şi apoi în engleză), Loznitsa este un estet al controlului şi al imaginii performative. Staticul este mai ales extatic, iar cuprinderea mulţimii vibrează dintr-o voinţă regizorală de a sugera hiperbolic drama, destrămarea şi rezistenţa unui popor supus in concreto determinării externe. Personalizat sau nepersonalizat, prin clamare de la tribune de către inşi ce pot fi văzuţi de mulţime sau prin cântece care generează folclor revoluţionar, se instituie figura demonului asociat invariabil preşedintelui rus şi acolitului său Yanukovitch, vector regional al răului. Opinia regizorală este, însă, livrată într-un imens ambalaj de discurs vizual care vizează captarea forţei de impact a colectivului. Nu atât naţiunea este exprimată, astfel, ci poporul, noţiune-alibi, care permite consubstanţialitatea mitologică. Insistenţa pe imaginile ignice, dublate de ţipetele în derivă ale celor care acuză violenţa împotriva jurnaliştilor, cumulează două tipuri de acuzaţii : pe de o parte, aneantizarea prin foc a unei lumi reprezentate de o piaţă solidară, pe de alta, obturarea adevărului care ar putea fi spus prin vocea celor trimişi să o facă, acum excluşi. Nu este vizată valoarea individului, ci aceea a categoriei, a funcţiei, căci răul, prăpădul nu se exercită doar asupra indivizilor – aşa cum arată cadrul fix obiectivizat -, ci asupra unor emisari, asupra celor care poartă adevărul, asupra adevărului însuşi. Injectarea sensibilă a unei probleme generale prin decupajul care, aparent, vizează numai particularul, este o constantă a construcţiei Maidanului lui Loznitsa. Mecanismul tinde să camufleze intenţia, deşi, în fond, manipulează conţinutul prin supradimensionarea afectului care-i dublează receptarea, asociate nu imaginii, ci sensului, zonei de inteligibil mult mai larg pe care îl inserează. Nu imaginea de film documentar impresionează, ci rădăcina de sens indirect, dar acut, pe care o conţine. Controlul asupra pânzei freatice de inteligibil din  Maidan este, totuşi, mascat prin fixitatea cadrului, care pare să transforme camera în martor silenţios şi nepărtinitor. Filmarea coloanei triumfătoare, înălţându-se din vălătuci de fum negru gros ţine, însă, de registrul odei ce se revendică dintr-o exaltare encomiastică. Punctarea, în final, a numirii şi a recunoaşterii eroilor prin cadre negre, de doliu, reflectă, de asemenea, participarea regizorală tumultuos-revoltată la ritul social al unei înmormântări devenite cauză populară. Ajutorul cerut celor din piaţă pentru copiii orfani şi schimonosirea firească de durere a celor care ascultă nu ţine, însă, numai de contextul imaginii, ci şi de co-textul debordant al unei lecturi a personajelor de către spectator. Iconografia luminii, fie că o surprinde pe aceea artificială a ecranelor de telefoane mobile, unite într-o unduire echivocă, fie pe aceea naturală a lumânărilor şi a candelelor care mărginesc ca un tiv piedestalurile şi catafalcurile, dublează dimensiunea morţii nu ca topos, ci ca spaţiu moral al martiriului, ca formă de conflict între un asupritor nevăzut, dar invocat şi numit, şi un asuprit, colectiv şi supraexpus.

Untitled-1

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper