Nietzsche şi cele trei întruchipări ale sensului

Un articol de Ştefan Afloroaei

Într-un studiu amplu (Friedrich Nietzsche, 1992), Volker Gerhardt susţine că filosoful german ar fi primul autor modern care foloseşte expresia „sens al vieţii“ (Sinn des Lebens). O face într-un fragment din 1875, rămas multă vreme necunoscut. Probabil are dreptate, deşi, în astfel de chestiuni, oricând poţi constata că un alt autor, de altădată, a spus deja ceea ce părea nespus. Important mi se pare însă un alt lucru, anume că Nietzsche foloseşte tocmai această expresie, şi nu, de pildă, „esenţă a vieţii“ sau „raţiune a vieţii“. Nu vorbeşte nici de o „cale a vieţii“, aşa cum obişnuiau vechii stoici sau, mai târziu, Montaigne, Descartes şi alţii. De ce cred că e relevantă o asemenea schimbare în modul de a vorbi al omului european ?
În primă instanţă, termenul „sens“ pare să spună mult mai puţin decât ceilalţi. Nu semnifică prin el însuşi ceva deplin, nici posibilitatea unor deschideri salutare. Nu implică neapărat o metafizică. Aşa cum ştim, sensul este de obicei multiplu şi neutru, ca şi numărul sau, mai bine spus, ca şi ritmul celor proprii vieţii. Nu este prin el însuşi pozitiv, edificator. Uneori avem în faţă sensuri întâmplătoare, ivite nu se ştie cum. Sau complet indiferente, precum cele ale unor conduite tehnice. Eventual, sensuri egale cu ele însele, vide, ca în unele procese mecanice. Nu mai puţin sensuri disolutive, violente, absurde. Cu alt prilej, am numit câteva situaţii în care expresia „sens absurd“ e perfect legitimă (Privind altfel lumea celor absurde, §§ 11, 17). Este un termen auster, mai tehnic, de regulă neutru. Desigur, etimologia sa profund echivocă (latinescul sensus, de pildă, înseamnă înainte de toate simţ, sensibilitate, afecţiune) şi forjarea sa în ordine existenţială poate să-i descopere accepţiuni nebănuite. De altfel, Nietzsche se referă în acel fragment timpuriu la însăşi realizarea de sine a omului. Spune acolo că puţini oameni se consideră pe ei înşişi individualităţi. Doar sub trei forme de existenţă (Existenzformen) omul capătă individualitate: ca filosof, ca sfânt şi ca artist. Nu şi ca om de ştiinţă, de pildă, întrucât acesta îşi omoară timpul cu tot felul de chestiuni, cum ar fi descrierea particulelor elementare, ceea ce nu are de-a face cu sensul vieţii. Mulţi oameni, precum filologii, trăiesc şi lucrează pentru a pregăti „un om adevărat“, o individualitate, care, doar ea, poate să spună ceva semnificativ cu privire la valoarea vieţii. Cu toate acestea, mare parte din munca lor, asemeni celei a unor furnici, rămâne până la urmă fără sens şi superfluă.
Acest episod modern va fi comentat mai târziu de Jean Grondin (Le sens de la vie: une question assez récente, mais pleine de saveur, 2001). Interpretul constată că, pentru Nietzsche, filosoful, sfântul şi artistul apar ca artizani ai propriului destin. Ei fac din viaţa lor operă de artă, o lucrare desăvârşită. Pot deveni modele, surse de inspiraţie şi formare. Ceilalţi, în schimb, se lasă trăiţi de viaţă, „par să se abandoneze unor preocupări vane şi futile“. Gânditorul german a dorit de fapt „să celebreze propriile idealuri de viaţă“, aşa cum s-au configurat acestea în anii tinereţii sale. Foloseşte cuvântul „sens“ („sens al vieţii“) asemeni unui filolog de profesie, presupune că viaţa poate fi citită ca un text. „Asemeni unui text citit sau spus, viaţa posedă un început, un sfârşit şi prin aceasta o direcţie şi un sens. Poate fi considerată un <parcurs cu sens> (astfel un cursus, de unde ideea de <carieră>), susceptibilă de direcţie şi grijă, dar şi de răsturnări sau catastrofe“. Problema care se va pune este dacă această tramă are un sens şi, dacă da, care anume. Ar fi în joc un gen de „filologizare“ a existenţei omeneşti. În consecinţă, se ivesc întrebări relativ noi: un asemenea sens e imanent vieţii sau, dimpotrivă, îi este insuflat? Poate fi acesta inventat sau prescris de cineva anume? Sunt întrebări ce decurg din însăşi respectiva presupoziţie filologică, anume că viaţa omului este asemeni unui text.
Într-adevăr, Nietzsche însuşi a fost un bun filolog, un cercetător atent al vechilor texte. A fost sensibil în tinereţe la unele idealuri, precum cel al individualităţii „omului adevărat“. Însă va întâlni, inclusiv în zona filologiei, reflexele omului obsedat de calcul şi de „faptul pozitiv“. Întâlneşte deopotrivă pe cel care invocă la tot pasul „tribunalul raţiunii“. Se distanţează de aceştia şi, nu mai puţin, de idealurile sale timpurii. Este ceea ce voi discuta în continuare, ca un mic adaos la cele spuse de interpretul canadian.
Lucid ca puţini alţii, Nietzsche va şti cum să întâmpine noii idoli, marile utopii ale modernităţii. Priveşte cu suspiciune atât elanurile „luminilor“, cât şi o anume dispoziţie romantică a vremii, deopotrivă atitudinea care se voia cu totul nouă, pozitivistă. Observă că fiecare dintre ele caută să afirme o raţiune a celor existente şi un sens al vieţii. Fiecare exaltă un nume al realităţii şi al adevărului. Doar că pe scenă se confruntă iarăşi ceea ce se poate vedea dintotdeauna: varii interpretări sau perspective, moduri diferite ale voinţei şi ale vieţii. Iar în spatele lor nu se află nimic, nici un început prim, nici un temei dat ca atare. Are loc doar disputa unor voinţe, cu nevoia lor de dominare şi supunere. Lumea se compune, în acest caz, nu din lucruri „reale“ şi „aparente“, ci din tot felul de interpretări, semnificaţii, titluri instituite în jocul unor voinţe. Desigur, „nevoile noastre sunt cele care interpretează lumea, instinctele noastre/ sociale/ cu ale lor «pentru» şi «împotriv㻓 (Voinţa de putere, § 481, traducere de Claudiu Baciu, 1999). Nu se poate vorbi de sensuri deja date, nici de sensuri a căror universalitate cade pur şi simplu din afara vieţii.
În acelaşi timp, Nietzsche face diagnoza unui fenomen ale cărui rădăcini sunt vechi în istoria europeană. Observă eroziunea serioasă a unor valori (mai ales a „valorilor supreme“), ineficienţa lor. Acestea nu mai au puterea, ca altădată, să anime şi să întreţină un mod de viaţă, să inspire noi aşteptări. „Nihilismul stă la uşă: de unde ne vine acest oaspete, cel mai straniu cu putinţă? /…/ Suferinţa, mizeria sufletească, trupească, intelectuală nu pot, ca atare, să producă nihilismul (adică refuzul radical al valorii, al sensului şi al dezirabilităţii)“ (§ 1). În declin se află aproape orice sursă a sensului. De pildă, interpretarea creştină a lumii şi deopotrivă cea morală. Dar şi opusul lor, „credinţa fanatică «totul e fals»“, ideea că nimic nu are sens, ca şi cum unele distincţii – adevăr / fals, sens / nonsens – s-ar putea face din afara oricărei interpretări şi voinţe. În declin se află şi interpretarea filosofică a lumii, „încercările filosofice de a depăşi «Dumnezeul moral» (Hegel, panteismul)“. Sau unele „idealuri populare“ şi, deopotrivă, încercarea de a trece dincolo de ele („depăşirea idealurilor populare: înţeleptul, sfântul, poetul“). Nu doar ipostazierea unor sensuri indică declinul, ci deopotrivă negaţia lor violentă, frustă. Iar dacă cineva s-ar dori mai radical, socotind că orice interpretare a lumii e falsă, nu ar face decât să exprime la limită şi cumva pe dos aceeaşi atitudine. Ar expune un fel de budism contrafăcut („Inconsistenţa unei interpretări a lumii, căreia i-a fost consacrată o energie enormă, trezeşte suspiciunea dacă nu cumva toate interpretările lumii sunt false. Trăsătură budistă, setea nimicului“). Ai de-a face iarăşi cu o interpretare, în joc fiind o voinţă dezabuzată şi excesivă în negaţie.
Ce vedem acum de fapt? În acest fragment târziu, probabil din ultimii ani, Nietzsche revine iarăşi la cele trei mari figuri prin care viaţa se afirmă: înţeleptul (în locul filosofului), sfântul şi poetul (în locul artistului). Nu mai exaltă ca în tinereţe apariţia lor singulară, sensul pe care îl întrupează. În fond, ţin ele însele de o interpretare, de un joc al voinţei. Exprimă acele „idealuri populare“ ce apar la un moment dat ca autentice, originare. Iar conflictul dintre ele nu e depăşit („Antagonismul dintre «adevărat» şi «frumos» şi «bun»“). Desigur, unii caută să-l depăşească, să afle alte idealuri autentice. Numai că şi gestul din urmă ţine de aceeaşi logică: atâta vreme cât neagă viaţa ca atare şi instituie, chiar pe golul acesteia, un „dincolo“, sfârşeşte în nihilism. Cele trei figuri prin care viaţa pare să se afirme nu valorează prin ele însele. Nu reprezintă forme ale unui „în sine“, e absurd a vorbi de aşa ceva. Nu se situează dincolo de ceea ce e propriu vieţii, afectelor ei abisale. Dimpotrivă, sunt ceea ce sunt doar ca interpretări ale acesteia, perspective de limită. Sau, cu o expresie a filosofului, linii de orizont (§ 482), reale doar atâta timp cât le percepe sau le caută cineva.
Nu ar trebui să ne sperie, astăzi, acest mod de a vorbi. În definitiv, cele trei întruchipări ale sensului pe care le invocă Nietzsche, înţeleptul, sfântul şi poetul, ar putea să conteze şi să inspire în măsura în care nu neagă această viaţă în trup, nu sfârşesc în nihilism asemeni oricărui idol al gândirii sau al voinţei.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper