Nevoia de Eminescu, azi

Un articol de GHEORGHE DOCA

1. Fiecare generaţie, începând cu aceea din contemporaneitatea imediată a poetului, a avut un Eminescu al ei, construindu-i un chip anume. Chipurile succesiv construite şi-au găsit, firesc, temeiurile în opera eminesciană, mai exact în accesul la cunoaşterea ei. După mai multe ediţii ale volumului de Poesii alcătuit de Maiorescu şi publicat, prima oară, în 1883, accesul la operă a cunoscut o deschidere din ce în ce mai mare, pe măsura editării scrierilor rămase între manuscrise, după ce, în 1902, acestea au fost încredinţate de către Maiorescu Academiei Române. Este ceea ce, în 1903, l-a făcut pe Nicolae Iorga să exclame: „Un nou Eminescu apăru (…): minte setoasă de a şti, suflet doritor de a se împărtăşi altora, inimă revărsându-se în bunătate, ochi puternici ţintind necontenit idealul“. Mai târziu, în anii ’30 ai secolului al XX-lea, pe măsură ce opera poetului se dezvăluia treptat în amploarea ei, iniţial nebănuită, Eminescu i se impune lui Ibrăileanu ca un „organism complet“. „A avut totul“ – detaliază mentorul Vieţii româneşti – „toată gama senzaţiilor, imaginaţia completă, inteligenţa înaltă. El a concentrat în sine vârstele omenirii şi vârstele omului. Emotiv şi imaginativ ca un primitiv, naiv şi curios ca un copil – nou în faţa universului, el a fost în acelaşi timp înarmat cu cunoştinţi ca un învăţat şi abstractor de idei ca un metafizician“.
2. Dar accesul la operă nu explică pe deplin particularităţile chipurilor succesive ale poetului. Acestui factor – să-i spunem intern – i se adaugă unul extern. Căci nu putem să nu ne întrebăm ce-l va fi determinat, oare, pe Maiorescu, pentru ca, după apariţia în Convorbiri literare a numai trei poeme – Venere şi Madonă, Epigonii, Mortua est! – să proclame: „d. Mihail Eminescu este poet“. Deocamdată – susţinea criticul de la Junimea –poemele cunoscute îl arată pe Eminescu „blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate“, „reflexiv mai peste marginile iertate“. Însă, deşi îi vine greu, după cum însuşi mărturiseşte, să-l citeze îndată după Alecsandri, Maiorescu afirmă răspicat: „d. Mihail Eminescu este poet, poet în toată puterea cuvântului“.
Răspunsul cel mai probabil la întrebarea pe care ne-am pus-o este că, pentru a susţine ideea unei „direcţii noi în poezia şi proza română“ – v. titlul studiului publicat în 1872 – , Maiorescu avea nevoie de argumentul reprezentat de un poet autentic, susceptibil să dea substanţă „direcţiei noi“ care, până în momentul acela, nu era decât o ipoteză prea puţin confirmată de „poezia şi proza română“. Valorii intrinsec poetice a celor trei poeme – just şi oportun sesizată de critic – i se adaugă, fără îndoială, un factor din afară – cea dintâi manifestare a nevoii de Eminescu – în conturarea hotărâtă a acestui prim chip al lui Eminescu.
Şaptesprezece ani mai târziu, în studiul Eminescu şi poeziile lui, scris şi publicat în chiar anul morţii poetului, Maiorescu pune pe chipul lui tuşa esenţială a genialităţii: „ce a fost şi ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut, care era prea puternic în a sa proprie fiinţă încât să-l fii abătut vreun contact cu lumea de la drumul său firesc“. Nu este, cred, exagerat să presupunem că şi de data aceasta, în judecata criticului a intervenit, în afara factorului intern, un factor extern. Lui Maiorescu, nu numai critic, preocupat de primordialitatea esteticului, ci şi om politic avizat, observator atent şi analist profund al mersului societăţii româneşti a timpului, nu-i putea scăpa o constatare definitorie pentru etapa istorică în care se afla România în anii de după dobândirea, în 1877, a independenţei şi după instaurarea, în 1881, a monarhiei constituţionale ca formă de organizare a statului. Propriu acestei perioade era faptul că formele, considerate iniţial fără fond, constând în transplantarea formală a unor instituţii, principii şi reforme inadecvate momentului istoric al primilor ani de după Unirea Principatelor, începuseră să-şi găsească ceea ce le lipsea – fondul! Căci România făcea paşi hotărâţi şi ireversibili pe calea modernizării instituţiilor ei statale şi a progresului economic. Cultura, în genere, şi arta cunoşteau, la rândul lor, o dezvoltare calitativ nouă, ilustrată, între altele, chiar de marii clasici ai literaturii, susţinuţi, după cum se ştie, în afirmarea lor, chiar de către mentorul Junimii. Maiorescu era acum conştient că, recunoscând şi impunând în conştiinţa publică un chip al poetului dominat de trăsătura genialităţii, el turna, totodată, în cochilia formelor fără fond, cea mai nobilă substanţă de care era nevoie în acea epocă istorică pentru a stimula mersul înainte al României pe calea pe care începuse să păşească.
3. Cea de-a doua – după genialitate – trăsătură care alcătuieşte chipul peren al lui Eminescu este aceea de poet naţional. Ea s-a impus generaţiei lui Iorga, Ibrăileanu, Mihail Dragomirescu sau Coşbuc, Topîrceanu, Delavrancea, Sadoveanu, Constantin Stere în primele două decenii ale secolului al XX-lea. Noua trăsătură este rezultatul perceperii lui Eminescu în contextul naţional-istoric în care se înteţise atât dincolo, cât şi dincoace de Carpaţi preocuparea – s-ar putea spune chiar lupta – larg împărtăşită pentru asigurarea drepturilor românilor din Transilvania şi, ca obiectiv final, cu adânci rădăcini istorice, pentru unirea tuturor românilor într-un singur stat. Obiectiv a cărui legitimitate s-a impus în faţa tratatelor secrete conjuncturale care legau Regatul României de Imperiul Habsburgic şi de Reich-ul German, ceea ce a dus la intrarea României de partea puterilor Antantei în Primul Război Mondial.
Dar, mai înainte, în 1892, la trei ani după moartea lui Eminescu, se produce în Transilvania evenimentul cunoscut sub numele de mişcarea memorandistă. După cum se ştie, un memorandum este alcătuit pentru a fi înmânat împăratului de la Viena prin care se revendica acordarea unuia dintre drepturile istorice care se cuveneau românilor din Transilvania. Însă împăratul Franz Josef refuză să primească delegaţia românilor format din 300 de persoane. În această situaţie, delegaţia înaintează memorandumul în plic închis şi sigilat împăratului. Fără a fi fost măcar deschis, plicul este trimis autorităţilor de la Budapesta, iar de aici, tot fără a fi deschis, este trimis la Turda, doctorului Ioan Raţiu, unul dintre iniţiatorii petiţiei. Lucrurile nu se opresc aici. Autorităţile ungare intentează o acţiune judiciară împotriva semnatarilor memorandumului şi, după un proces care a provocat numeroase proteste, nu numai în toate ţinuturile româneşti, ci în toată Europa liberală, „memorandiştii“ sunt trimişi la închisoare. În anii de la începutul secolului al XX-lea, tensiunea creşte şi mai mult datorită măsurilor anti-româneşti ale autorităţilor maghiare, între care: închiderea a 320 de şcoli româneşti; încercările de a coloniza secui în ţinuturi tradiţional româneşti; maghiarizarea numelor de localităţi şi de persoane – statuată, de altfel, într-o directivă specială din 1912 a autorităţilor de la Budapesta – în scopul asimilării forţate a românilor din Transilvania.
Au toate acestea o legătură cu Eminescu? Da. Amintesc aici numai două lucruri.
Primul: în 1867, tânărul poet de numai 17 ani publică în Familia, revistă a lui Iosif Vulcan care apărea atunci la pesta, poezia Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie. Fără a nega – dimpotrivă – interpretarea ei drept expresie a încrederii poetului în viitorul ţării, avem motive pentru a complini această interpretare cu receptarea avântatei poezii drept, pe de o parte, un omagiu aniversar şi, pe de altă parte, protest implicit. Omagiu, căci în acel an se împlineau zece ani de la iniţierea procesului care avea să ducă în 1859 la Unirea Principatelor. (În 1857 au început dezbaterile aşa-numitelor Divanuri ad-hoc în care s-au impus, în cele din urmă, unioniştii.) Iniţial nerecunoscută ca atare de puterile europene – în primul rând de Imperiul Otoman şi de Austro-Ungaria –, unirea va primi certificarea cea mai semnificativă prin adoptarea apelativului România: începând din ianuarie 1862, în actele interne începe să se scrie „România“ în loc de „Principatele Unite“. Aşadar, omagiu şi încredere în destinele României. Dar, de ce şi protest? Protest, dar nu pe faţă, direct, ci un protest implicit faţă de un act care a precedat cu puţin publicarea poeziei. Este vorba de instituirea la începutul anului 1867 a dualismului austro-ungar. Prin acest act, Ungaria devenea, practic, un stat aparte, înglobând în el Transilvania care, până atunci, fusese doar alipită, niciodată încorporată vechiului regat al Ungariei, ca, de altfel, nici republicii maghiare din 1848, aşa cum hotărâse unilateral Dieta nobiliar feudală de la Cluj, susţinută de guvernul Kossuth. (Lui Eminescu, evenimentele de la 1848 din Transilvania îi erau bine cunoscute din timpul primei sale călătorii iniţiatice la Blaj. Dovadă peremptorie: naraţiunea Geniu pustiu rămasă între manuscrise datând din anii 1867-1868.) De reţinut că simţirea naţională a proaspăt ieşitului din adolescenţă poet căpătase expresie şi mai înainte, în 1866, în poezia La Bucovina, odă dedicată altui ţinut românesc aflat sub dominaţie străină, nu maghiară, ci austriacă.
În al doilea rând, semnificativ pentru trăirea intensă a poetului în acordurile înalte ale idealurilor naţionale este un ciclu de 3 articole publicate în aprilie-mai 1870, pe când se afla student la Roma, în ziarul Federaţiunea care apărea la Pesta. Titlurile articolelor – Să facem un congres, În unire e tăria şi Echilibrul – reprezentau un adevărat program de redeşteptare naţională a românilor din Transilvania. Cu o limpede vedere în toate – puţin obişnuită la un tânăr ce abia împlinise 20 de ani – Eminescu făcea o pătrunzătoare analiză a unei chestiuni aflate la ordinea zilei în Imperiul dualist austro-ungar. Este vorba despre ceea ce era cunoscut atunci drept „schimbarea sistemei constituţionale“, „schimbare“ de natură să acutizeze conflictele etnice din (prea)multinaţionalul Imperiu. Soluţia preconizată de Eminescu consta în emanciparea de sub tutela autoritară a Vienei a tuturor etniilor care compuneau Imperiul. Practic, românii – ca, de altfel, şi celelalte etnii – ar fi urmat, potrivit poetului, „să convoace un congres general al lor, în care toată naţiunea românească să fie reprezentată şi care să decidă atitudinea ei faţă de situaţiunea cea nouă ce împrejurările par a o crea şi impune imperiului“. Inutil, cred, de amintit că, 48 de ani mai târziu, Imperiul dualist austro-ungar cunoştea o altă „situaţiune nouă“ – mult mai dramatică de data aceasta – la sfârşitul Primului Război Mondial. În acest context, un „congres general“ al românilor s-a convocat la 1 decembrie 1918 la Alba Iulia cu urmările bine cunoscute. Să mai reţinem că, aşa cum rezultă dintr-o mărturisire de mai târziu a poetului, autorităţile de la Budapesta ar fi iniţiat o acţiune judiciară împotriva lui în legătură cu cele 3 articole, acţiune care, din fericire, nu s-a încheiat cu urmările pe care le-a avut procesul memorandiştilor. Deşi, la drept vorbind, Eminescu fusese mai radical decât memorandiştii.
Are, aşadar, îndreptăţire încorporarea în chipul lui Eminescu a trăsăturii de poet naţional? Acestei întrebări, generaţia lui Iorga şi Ibrăileanu, trăind în contextul istoric al anilor 1900-1918 şi cunoscând opera eminesciană, inclusiv o parte dintre scrierile postume, i-a dat un răspuns intrat definitiv în chipul poetului şi în conştiinţa noastră, a tuturor: „Eminescu este poet naţional“.
4. O nevoie deturnată de Eminescu se poate consemna în anii de dominaţie ai ideologiei comuniste când s-a încercat a se impune, mai ales prin şcoală, o imagine trunchiată a creaţiei eminesciene, valorizată aproape exclusiv în latura ei de critică şi revoltă socială. Încercare numai parţial reuşită, al cărei rezultat în planul receptării s-a concretizat într-o imagine contrafăcută – „Eminescu: poet al criticii şi revoltei sociale“ – fondată pe formule goale, lipsite de conţinut, vehiculată în absenţa unui suport în realitatea operei.
5. Două sunt componentele principale ale nevoii de Eminescu, azi. Una este nevoia nu numai de păstrare – cum limitativ se afirmă de obicei – , ci, mai ales, de afirmare sau chiar de impunere – atunci când e cazul – a identităţii naţionale. Cealaltă este nevoia de model, considerată la nivel atât individual cât şi colectiv.
a. Prima ţine de raportarea noastră ca naţiune la lumea în care trăim. Lumea de astăzi este – după cum se admite, în genere – dominată de globalizare. Globalizarea a depăşit deja stadiul de tendinţă pentru a se înfăţişa ca o realitate ce se impune deschis şi implacabil inclusiv a celora care îi neagă îndreptăţirea şi, drept urmare, o combat – fără prea mult succes! – mai ales cu ocazia întrunirilor la nivel înalt ale G20, puse sub semnul atotcuprinzător al acestui proces. Apoi, ca naţiune, suntem în prezent subiect şi, totodată obiect al integrării europene. Neîncheiat şi grevat de anumite incertitudini referitoare la ritmul şi evoluţia lui, procesul integrării europene reprezintă, totuşi, în multe domenii, o realitate palpabilă. Ce-i drept – considerată din perspectiva noastră – la nivelul unor finanţări din surse comunitare şi al unor reglementări de natură supranaţională asimilate în diferite grade. Integrarea europeană se răsfrânge din păcate mai puţin în comportamente şi deprinderi practice de viaţă economică şi socială.
De reţinut că, în raport atât cu globalizarea, cât şi cu integrarea europeană, noi, ca naţiune, nu avem alternativă: este de ordinul evidenţei că nu ne putem sustrage nici uneia, nici celeilalte. De altfel, în ceea ce priveşte integrarea europeană, aceasta nu este numai un dat geografic şi istoric, ci şi o opţiune liber exprimată şi asumată în deplină cunoştinţă de cauză. Însă, atât într-un caz, cât şi în celălalt, înţelept este nu numai să încercăm, ci şi să facem eforturi sistematice pentru ca prin politici şi atitudini adecvate să tragem toate foloasele pe care, indiscutabil, le oferă cele două procese. Pe de altă parte, este necesar să reducem posibilele pierderi. (Nu putem avea numai foloase!) La nivelul cel mai vizibil, pierderile imediate se referă la economie şi la resursele de tot felul, umane sau naturale. Mai importantă, însă, prin consecinţele pe termen lung, este pierderea identităţii, fie la nivel personal, fie la nivel colectiv, naţional. Nu este o pierdere virtuală, şi nici măcar numai posibilă, ci chiar probabilă în condiţiile în care globalizarea implică, între altele, ştergerea diferenţelor, a particularităţilor, reducerea, deci, la uniformitate, la standarde impersonale şi anaţionale.
Tendinţa marilor grupuri supranaţionale de a-şi impune accesul neîngrădit la piaţa globală în scopul sporirii continue a profiturilor proprii are ca suport creşterea nemăsurată, mult dincolo de limitele a ceea ce este rezonabil, deci, admisibil a locului şi rolului banilor atât în viaţa fiecărui om, cât şi în funcţionarea statelor. Bancarizarea şi financiarizarea – două barbarisme ad-hoc – dau expresie dominaţiei banilor asupra lumii. Se impune, prin urmare, ca puterii banilor să-i opunem forţa spiritului, care, în înţelesul lui originar, din latină, cuprindea, asemenea grecescului pneuma, suflul divin şi inspiraţia, dar şi sufletul şi, în ultimă instanţă, persoana. („Un sat sau o comunitate de 300 de suflete“, spunem noi astăzi.) În definiţia de dicţionar (v. MDA – Micul Dicţionar Academic) a cuvântului spirit găsim, de altfel, şi semnificaţia: „Fond de idei, de sentimente etc. care constituie felul caracteristic de a fi şi a de se manifesta al unei persoane, al unei colectivităţi, al unei epoci etc.“. Pericolul principal al globalizării îl reprezintă, în contextul care ne interesează aici, tocmai pierderea spiritului, adică a sufletului, ca dat definitoriu al identităţii personale sau colective. Or, aşa cum arată cu argumente peremptorii miile de studii eminesciene, începând cu cele ale lui Maiorescu şi continuând cu cele ale lui Iorga, Ibrăileanu, G. Călinescu, Tudor Vianu, Perpessicius, Vladimir Streinu, Rosa del Conte, Alain Guillermou, Iurii Kojevnikov, Ladislau Gáldi – pentru a nu menţiona decât prea puţine dintre sutele de cercetători dedicaţi operei poetului –, Eminescu este expresia, prin excelenţă, a sufletului românesc. Nu este, aşadar, nicio exagerare în susţinerea adevărului că în definirea identităţii noastre Eminescu reprezintă o componentă esenţială.
În poezia eminesciană sufletul apare cu înţelesul de „totalitate a însuşirilor morale şi intelectuale ale omului“, considerate în planul psihicului, al simţirii şi al afectului (v. Dicţionarul limbii poetice a lui Eminescu elaborat sub direcţia lui Tudor Vianu). Ca în: „V-aţi dus cu anii-mi ducu-vă dorul/ Precum cu toamna frunzele trec;/ Buza mi-e rece, sufletul sec,/ Viaţa mea curge uitând izvorul“. Sau în: „Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici/ Şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici“. Acestui înţeles Dicţionarul îi adaugă două alte înţelesuri de cuprindere mai largă. Acela de „viaţă, existenţă“: „El zeilor dă suflet şi lumii fericire“ precum şi acela de „fiinţă, om“, ilustrat prin: „Când toţi îşi au plăcerea şi zile fără nori/ Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă/ La patriei dulci plaiuri, la câmpii-i râzători“.
Consună sufletele noastre cu aceste versuri? Ne putem defini identitatea şi prin înţelesurile ascunse-n ele? Ar putea oare cineva să răspundă „Nu“? Spiritualitatea ca „ansamblu de idei şi de sentimente care caracterizează o colectivitate, în special un popor sau o naţiune, şi care se exprimă în specificul culturii“ (v. MDA) reprezintă tocmai contraponderea necesară faţă de reducerea realităţii umane la vânzarea şi cumpărarea de mărfuri, faţă de bancarizarea şi financiarizarea lumii. Istoriei şi geografiei trebuie să le adăugăm, în definirea identităţii noaste, spiritualitatea. De ea se leagă, consubstanţial, nevoia de Eminescu, azi.
b. Criza modelelor nu este doar o „găselniţă“ a cercetărilor sociologice, ci o realitate cu profunde implicaţii în viaţa socială. În aceste condiţii, preocuparea pentru a înfăţişa tinerilor, dar nu numai lor, modele autentice, susceptibile să conducă la formarea unor caractere puternice, cu convingeri şi valori pozitive, cu comportamente şi fapte aducătoare de beneficii pe multiple planuri pentru ele însele, ca şi pentru societate în ansamblul ei. Şi, dacă – aşa cum am susţinut în rândurile de mai sus – ne putem defini mai bine identitatea prin raportare la Eminescu, nimic nu este mai firesc, decât a ne face din el un model.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper