Morga tenisului ceh

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Există ceva în sufletul colectiv al cehilor care-i face permeabili la un anumit tip de umor, să-i spunem, cu o marjă destul de amplă de eroare, umor negru. Se pare că mai cu seamă praghezii practică o asemenea ironie, ei având şi o bogată tradiţie literară în spate. Faptul că altădată populaţia evreiască reprezenta un procent destul de însemnat din totalul locuitorilor cetăţii de pe Vîltava a jucat un rol însemnat în dezvoltarea unei aptitudini speciale pentru umorul abstract, elaborat şi greu definibil al praghezilor. Dar dincolo de acest precipitat atitudinal tipic praghez, cred că se poate extrapola trăsătura umorului cu accente paradoxale la ansamblul naţiunii cehe. Urbani, autonomi, atei, cu o bogată tradiţie industrială, muncitorească, sindicală şi social-democrată, cehii văd altfel lumea, pe care nu se sfiesc să o relativizeze purtând-o prin acidul umorului de calitate, ceea ce vădeşte o autentică filosofie de viaţă, ba chiar un Weltanschauung de o maturitate pe care naţiuni mai mari ale Europei nu au atins-o încă…
Dacă, în general, cehii au umor, chiar dacă unul cu accente noir, atunci tenismenii cehi cu siguranţă că au morgă. Una bizuită la greu pe spiritul lor autotelic, siguranţa de sine şi încredinţarea că, orice ar face, excelenţa şcolii de tenis din care provin îi poate ajuta să depăşească momentele grele ale partidelor şi competiţiilor.
Exemplele sunt numeroase în acest sens. Jan Kodeš câştiga în 1973 Wimbledonul, dominându-l în finală pe sovieticul Slava Metreveli. A fost ediţia rămasă în anale drept cea a boicotului ATP. Doar trei profesionişti de marcă au ignorat (sfidat, înfruntat, riscat, orice verb de acest tip este valabil!) blocada asociaţiei de breaslă. Printre ei, liderul (primul din istorie al) clasamentului computerizat ATP, Ilie Năstase. Ce folos, căci lui Nasty nu i-a fost dat să câştige trofeul, el fiind supus unor presiuni psihice foarte mari şi, pe cale de consecinţă, a cedat rapid, fiind eliminat de campionul colegiilor americane, Sandy Mayer în optimile de finală. Cehul Kodeš a câştigat pe teren, prin muncă foarte cinstită, cupa de la All England Tennis Club and Croquet, dar victoria a fost umbrită de absenţa adversarilor de marcă. Credeţi că asta l-a împiedicat pe timidul Jan să se împăuneze cu titlul de membru al selectului club de la Wimbledon, care revine câştigătorilor de la simplu? Nici pomeneală. Poate că nu a fost cel mai sonor succes cu putinţă, dar un trofeu de Grand Slam rămâne ceea ce este: un vis pe care 99% dintre jucătorii de tenis nu-l concretizează niciodată.
În 1977, pe Arena Progresul din Bucureşti, actuala BNR, România înfrunta în Cupa Davis Cehoslovacia. Pentru oaspeţi jucau Jan Kodes şi Jirí Hrebec, noi îi aveam pe Năstase şi Hărădău la simplu, precum şi pe Ilie şi Ion Ţiriac la dublu. După prima zi era egalitate, Kodes îl învinsese uşor pe Titi Hărădău, iar în meciul vedetă, Nasty îl umilise pe Hrebec, altminteri un tenisman valoros, fost număr 25 ATP în 1974, obligându-l la abandon (6-1 1-0 ab.). Cehul ieşise furibund de pe teren, după ce înjurase o doamnă din primul rând, îi drăcuise pe arbitrii de linie şi polemizase brutal cu arbitrul de scaun. El pretextase o accidentare, însă era clar pentru toată lumea că: 1. Năstase îi este net superior, deci abandonul era mai decent decât o umilinţă la scor şi 2. pe ceh îl durea fix în spate de orice protocol, civilitate şi bună creştere. (El avea să joace la dublu a doua zi foarte bine, nici urmă de accidentare!)
În 1987, în semifinale la Stratton Mountain se înfruntă americanul în plină ascensiune Andre Agassi şi fostul cehoslovac Ivan Lendl, devenit între timp cetăţean american. Andre nu era decât o promisiune, chiar dacă una strălucitoare, în vreme ce Ţarul Ivan era supercampionul anilor 1980. Înainte de partidă, una ce avea să fie câştigată de tenismanul venit din Est, Lendl defila gol-puşcă prin vestiar. Agassi l-a contemplat cu câtă lipsă de pudoare îşi poartă goliciunea şi l-a salutat cu toată deferenţa de care era în stare, având în vedere circumstanţele. Lendl nu i-a dat nici o atenţie, de parcă nici nu ar fi existat. Întrebat la conferinţa de presă de după partidă ce părere are despre puştiul din Las Vegas, Ivan cel Groaznic al tenisului a spus cu nedisimulat dispreţ, cam din colţul gurii: „O freză şi un forhand“…
În anul 2012, în grupa mondială, unul dintre sferturile de finală ale Cupei Davis s-a disputat pe O2 Arena de la Praga. Cehia înfrunta Serbia, campioana din 2010. Întâlnirea avea să fie câştigată cu patru la unu de cehi, dar sârbii prezentaseră o garnitură fără liderul mondial, Novak Djokovici. În primul meci, Berdych dispusese uşor de un Troicki ieşit din formă. În schimb, partida a doua a primei zile avea să ne arate o bătălie de zile mari între Radek Štepánek şi Janko Tipsarevici, meci de cinci manşe, încheiat cu un nouă la şapte în decisiv pentru bătăiosul sârb, pe-atunci numărul zece ATP. Furios că Janko revenise de la una la doi la seturi, plus că rezistase foarte bine în manşa ultimă, salvând o minge de partidă, la strângerea de mână de la final Radek l-a împuns în palmă cu degetul mijlociu pe adversar. Gestul a fost de o discreţie nebună, fiind practic neobservabil. Ce am văzut la televizor era pur şi simplu un banal şi sportiv salut formal, de final de meci. Doar că, subtil şi invizibil, cehul îl trimisese la origini pe sârb. Tipsarevici a înnebunit pur şi simplu, s-a ridicat de trei ori de pe scaun, gata să-l ia la bătaie pe mai vârstnicul lui adversar, spre revolta inocentă a spectatorilor praghezi, care nu înţelegeau nimic. Iar Radek? De un calm nebun, se făcea că nu observă nimic…
Cum spuneam, umorul negru al cehilor, augmentat de o morgă greu de înţeles, a făcut carieră până şi pe terenul de tenis, o scenă considerată în general mai aseptică şi mai marcată de fair-play decât alte arene sportive…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper