Miracolul de la Belgrad

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Despre războinicia slavilor sudici circulă nenumărate legende şi mituri. Aripa de la miazăzi a „fluviului“ slav revărsat în Europa a cuplat perfect la seminţiile ilire de pe coasta dalmată, recunoscute pentru cruzimea incursiunilor piratereşti pe care le organizau fără frică şi de care se temeau inclusiv romanii. S-a născut astfel un nou nod de populaţii, ce vorbeau sârbo-croata şi care păstrau „în sânge“ ceva din duritatea extremă a strămoşilor comuni. Nici mai târziu, în vremea bizantinilor, un fel de croaţi arhaici, narantinii, urmaşii maritimi ai corsarilor iliri, nu aveau nici o temere în a ataca impozanta flotă imperială. Ocupaţi apoi de otomani, unguri, italieni şi austrieci, sârbo-croaţii (să-i includem aici şi pe macedoneni, muntenegreni, bosniaci, kosovari şi chiar sloveni) şi-au conservat virilitatea şi, deşi n-au schimbat istoria militară a lumii, în schimb, au marcat-o pe cea a diferitelor sporturi de echipă, transferând în planul simbolic al competiţiilor atletice surplusul de agresivitate şi dârzenie.
Aşa se explică suita impresionantă de titluri mondiale, olimpice şi europene pe care echipele sportive masculine ale Iugoslaviei socialiste, iar mai apoi, ale Croaţiei, Serbiei şi Muntenegrului le-au cucerit, impresionând întreg mapamondul. Căci nu era puţin lucru ca o naţiune relativ mică să domine mari naţiuni sportive ca ruşii, americanii, germanii, chinezii etc. Să ne amintim că la fotbal Iugoslavia a fost de două ori vicecampioană europeană, în 1960 şi 1968, clasându-se pe locul al patrulea la CM din Chile, 1962. (Decenii la rând Iugoslavia a „exportat“ cei mai mulţi jucători în campionatele puternice ale Europei occidentale.) În 1991, Steaua Roşie Belgrad, în fapt, o adevărată selecţionată naţională a Iugoslaviei, avea să învingă în finala Champions League pe Olympique Marseille. La baschet, Iugoslavia a triumfat de trei ori la mondiale (1970, 1978, 1990), pierzând alte trei finale şi cucerind două medalii de bronz. Serbia a dobândit şi ea două titluri, în 1998 şi 2002. La polo, Iugoslavia a devenit campioană mondială în 1987 şi 1989, pentru ca Serbia (alături de Muntenegru, iar apoi singură) să triumfe în 2006 şi 2010. Desigur, enumerarea ar putea continua până în cele mai mărunte detalii. Important este, însă, altceva: anume, că „gena“ sportivă sârbo-croată, în dimensiunea ei „tribală“, de echipă, s-a dovedit extrem de fertilă.
La tenis, însă, care este sportul individualismului prin excelenţă, Iugoslavia de ieri nu a emis niciodată vreo pretenţie. Cu toate că a avut tenismeni de mare valoare, precum croaţii Nikola Pilici şi Zeliko Franulovici, dar şi sârbul Slobodan Jivojinovici, Iugoslavia n-a cochetat niciodată cu performanţa majoră în Cupa Davis, semn că sportul alb nu convenea prea bine spiritului slavilor sudici. Dacă Pilici şi Franulovici pierdeau în finala de simplu la Roland Garros, dacă Jivojinovici făcea semifinală la Australian Open şi Wimbledon, în schimb, echipa naţională a „plavilor“ era eliminată relativ rapid din Cupa Davis. A fost nevoie ca Iugoslavia să se destrame pentru ca, impulsionată de experienţa şi pedagogia lui Pilic, devenit între timp mare antrenor, Croaţia, prin Ivan Ljubicici, Mario Ancici şi Ivo Karlovici, să triumfe în fine în competiţia supremă pe echipe, învingând în 2005 la Bratislava Slovacia, după ce eliminase anterior Statele Unite, România şi Rusia. În treacăt fie spus, Pilici este singurul antrenor-căpitan nejucător ce a câştigat cu trei echipe diferite Cupa Davis: cu Germania în 1988, 1989 şi 1993, cu Croaţia în 2005 şi cu Serbia în 2010.
Dacă vecinii şi verii lor din sud, croaţii, se descurcaseră de minune în tenisul masculin pe echipe, nu acelaşi lucru se putea spune şi despre sârbi. De fapt, nu talentul lipsea unor excelenţi tenismeni precum Janko Tipsarevici, Viktor Troicki, Ilija Bozoliac şi Boris Paşanski, ci alte două elemente cruciale: un adevărat lider de echipă şi un geniu al jocului de dublu. Pe cel de-al doilea îl obţinuseră sârbii cu ani în urmă, căci Nenad Zimonjici, cel care câştigase de două ori Wimbledonul şi o dată Roland Garrosul, alături de Daniel Nestor, se afirmase drept unul dintre cei mai valoroşi „dublişti“ ai ultimului deceniu. Ori cu Tipsarevici, ori cu Troicki, el putea forma un cuplu redutabil, gata oricând să aducă punctul echipei sârbe. La simplu, însă, talentul nedublat de tărie mentală nu face doi bani. Au învăţat-o pe pielea lor şi Janko, şi Viktor, şi Ilija.
De abia în 2007, anul în care marea speranţă sârbă Novak Djokovici a explodat pur şi simplu în tenisul mondial, sărind de pe locul 40 pe treapta a treia a ATP Rankings, Serbia începe să spere la Cupa Davis. Sârbii îşi descoperiseră liderul, iar Nole, ca orice urmaş al dârjilor iliri, mare patriot, promisese că va aduce Salatiera de argint la Belgrad. Pe măsură ce palmaresul şi forţa de profesionist ale lui Djoko sporeau, şi team-ul naţional înregistra progrese substanţiale. În 2007, când Novak se instalase cu tupeu în proximitatea lui Federer şi Nadal, Serbia câştigă Grupa Zonală Euro-Africană, se califică în play-off şi zdrobeşte Australia cu 4-1. În 2008, deşi Nole era proaspăt campion la Melbourne, se prezintă gripat, cu temperatură de 39 de grade, iar ruşii îi bat pe sârbi la Moscova, în primul tur. „Plavii“ rezistă însă în Grupa mondială, surclasând Slovacia cu 4-1. În 2009, pe când Nadal domina fără se tremure ATP-ul, fiind campion la Australian Open, Serbia are ghinionul să înfrunte Spania la Benidorm, pe zgură. Acolo, Rafa îl umileşte pe Nole cu un sec trei la zero, iar sârbii punctează o singură dată. Rămânerea în elita mondială nu este însă o problemă, căci ei pulverizează Uzbekistanul cu 5-0.
După aceşti ani de tatonare şi reglaj, în care echipierii sârbi ajung să se cunoască mai bine şi să-şi fortifice relaţiile, iată că 2010 le aduce deplina consacrare, dar şi eliminarea unui mit păgubos – cel referitor la inapetenţa „plavă“ pentru sporturile individuale. Dacă în plan personal 2010 a fost un an „negru“ pentru Djokovici, care nu a excelat decât la US Open, unde a pierdut finala în faţa lui Nadal, şi poate la Wimbledon, unde a fost eliminat în semifinală de cehul Berdych, participarea în competiţia mondială pe echipe l-a ajutat pe superbul jucător să se reculeagă şi să se adune. Contribuţia sa a fost decisivă pentru triumful final. După un parcurs de excepţie, în care a eliminat pe rând Statele Unite, Croaţia şi Cehia, Serbia a înfruntat la Belgrad, într-o arenă plină ochi cu aproape 18.000 de spectatori fanatici, Franţa. Nole a punctat de două ori, contra lui Gilles Simon şi Gaël Monfils, iar Troicki a adus punctul de aur al victoriei, prin succesul în faţa lui Llodra, făcând fericită întreaga naţiune.
De ce au câştigat sârbii? Nu e cumva surprinzător acest triumf al unor sportivi obişnuiţi cu turneele individuale, dar care nu izbutiseră până atunci să construiască o mare echipă împreună? Să vorbim despre miracol, în aceste condiţii? De fapt, lucrurile sunt cu mult mai simple. Frustraţi de relativele succese pe plan individual şi supermotivaţi de elanul lor patriotic, tenismanii sârbi au profitat de „seceta“ profesională a anului 2010 şi şi-au coagulat întreaga energie, pe care au investit-o în planul interesului colectiv. Supremul triumf în Cupa Davis le-a modificat însă radical optica inclusiv în cariera individuală, de tenismani pro. Astfel, după „minunea“ de la Belgrad, când am asistat la o adevărată insurgenţă a spiritului sârb, evoluţia individuală a echipierilor „plavi“ în turneele ATP a fost una fără precedent. Dacă e să privim clasamentul mondial din 2011 al primilor trei jucători sârbi, vom observa că ei şi-au depăşit toate recordurile şi frustrările, marcând poziţii fără precedent: Djokovici, lider autoritar, cu doar un singur meci pierdut în întreg sezonul şi cu două Grand Slam-uri la activ; Troicki, la 6 iunie 2011, urcase până pe locul 12 ATP; în fine, Tipsarevici se apropiase de Top 20, fiind la data de 11 iulie pe poziţia 23 a ATP Rankings, pentru ca ulterior să intre în Top Ten.
Şi să riscăm şi o concluzie… în cazul sârbilor, succesul de echipă le-a dat încredere individuală, cucerirea Cupei Davis în entuziasmul întregii naţiuni „injectându-le“ acestora o siguranţă şi o determinare nemaivăzute. Abia când tenismanii „plavi“ au uitat de narcisismul şi egolatria personală, triumfând colectiv, împlinirea lor individuală s-a văzut şi ea încununată superlativ. În aceasta constă „miracolul“ sârb petrecut la începutul lui decembrie 2010 în Belgrad Arena.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper