Martha Graham, Shape & Design, uneltele dansului

Un articol de ROXANA PAVNOTESCU

Asistăm la miracolul Martha Graham, la peste douăzeci de ani de la dispariţia ei din lumea fizică, dar nu şi din cea a dansului. Anul acesta, în perioada 10-22 februarie, Teatrul de Balet new-yorkez Joyce a fost gazda unei incursiuni în istoria dansului modern, în interpretarea Companiei de Balet „Martha Graham”. Prin efortul noului director artistic, Janet Eilber,  începând din 2005, compania se revitalizează. Cu fiecare eveniment dedicat prodigioasei coregrafe, Janet Eliber aduce formule inovatoare menite să descopere noi perspective şi dimensiuni ale creaţiei marii sale predecesoare.
Martha Graham concepe 181 de lucrări coregrafice şi moare în plină activitate creatoare la 96 de ani. Janet Eliber a colaborat cu ea ca solistă şi coregrafă. După dispariţia ei, a ţinut conferinţe în întreaga lume despre tehnica acesteia şi despre limbajul artistic şi a continuat să-i coregrafieze baletele.
Tema acestui periplu este conţinută în titlul programului Shape & Design. Acesta cuprinde câteva lucrări sub semnul scenografic al celebrului sculptor Izamu Noguchi, realizator al decorurilor de inspiraţie mitologică pentru multe dintre lucrările artistei. Forma scenografică, făurită se mulează subtil peste forma de foc, forma coregrafică, împerechindu-se într-o armonie perfectă:  hieratismul eşafodajelor lui Noguchi se înscrie în suflul tragic şi şarjat al liniei coregrafice. Combinaţia mişcărilor ample, rotunde, expandate cu cea a gestului contorsionat, tensionat, reflexiv creează un limbaj inedit al desăvârşirii formei, aşezând-o sublim între plastic şi mişcare, între hieratic şi viaţă, între vibraţie şi tăcere, interioritate şi expansiune, între dogmă şi faustic.
Martha Graham s-a impus printr-un limbaj coregrafic conceptual diferit de curentele moderniste ale vremii, dar mai ales prin forţa ei colosală şi inepuizabilă, semn al creatorilor de geniu. Linia mişcării degajă energie, efervescenţă, ea reproduce însăşi definiţia vieţii – respiraţia: acea contracţie fermă a muşchilor ce dă trupului un aspect sculptural, angular, plastic sublimată în relaxarea ce-i urmează imediat, manifestată în gesturi ample, circulare. Mişcarea la Martha Graham este o încrâncenare, o formă de luptă, o zbatere, o atitudine şi în acelaşi timp o eliberare prin reculegere şi consolidare a gestului. Ea are o parte de închidere, de obicei o crispare, o linie contorsionată, frântă sau arcuită in extremis şi o parte de deschidere în care potenţialul energetic strâns în prima parte a mişcării este destins. Destinderea este adesea lentă, reflexivă, ea se mişcă spre interiorul fiinţei: poate fi o destindere în viaţă, în moarte, în suferinţă sau meditaţie. Mişcarea deţine o componentă plastică ce iniţiază sau finalizează mişcarea, concretizată în gest. Gestul este punctat, contrapunctat, îngheţat în instanţă; este hieratic, auto-referenţial, mistic sau arhetipal. Îl recunoaştem pe vasele eline cu scene mitologice: femeile cambrate pe spate, cu mâinile strânse la gură, la frunte, bărbaţii în posturi războinice, cu picioarele în unghi drept şi musculatura în deplină contracţie.
Costumele – adesea, creaţia ei – fac parte din gestul artistic; ele dau curbură, graţie şi în primul rând finalitate mişcării. Baletul Marthei Graham este de esenţă feministă. Până la apariţia acelui balerin, coregraf şi soţ – Erick Hawkins – în viaţa ei, întreaga trupă de balet cuprindea în exclusivitate prezenţe feminine: femeia purta însemnele graţiei, frumuseţii, dar şi ale forţei, răbdării şi suferinţei. Bărbaţii sunt foarte sumar îmbrăcaţi, pentru că musculatura în expansiune este cea care trebuie să dea culoare şi sculpturalitate mişcării. Roba femeilor este mulată pe corp în partea superioară dincolo de linia coapselor şi evazată, uneori cu o colosală deschidere în zona picioarelor, pentru a da libertate mişcării şi a-i defini forma. Ea permite acele ample piruete în plan lateral-vertical, acele roţi fabuloase ce traversează obsesiv scena.
Fiecare segment al acestui program începe cu un film omagial, mut, alb-negru, conceput de Peter Arnell. Pelicula este un foto-colaj animat ce compune şase sute de fotografii pe minut şi adună în secvenţe reprezentative momente din istoria dansului modern în lumina celei care i-a pus bazele şi i-a decis estetica actuală. În acelaşi context şi în spiritul ideii de formă şi design, arhitectul Frank Gehry creează scenografia pentru Steps in the Street, lucrare prezentată la gală şi reluată în câteva dintre serile dedicate programului.
Lucrarea Embattled Garden este reprezentativă pentru exemplificarea formei coregrafice integrate în designul scenei; o grădină a Edenului în care cuplul Adam – Eva este tulburat de alte două personaje simetrice ce simbolizează forţele ascunse şi destructive ale iubirii: Lilith, fosta soţie a lui Adam, cu mişcările şi forţa de seducţie a şarpelui şi intrusul prin excelenţă masculin, agil, puternic, luciferic, ca reprezentare demonică a şarpelui şi închidere a careului celor două cupluri. Intruşii se degajă sau revin încolăcindu-se în pomul cunoaşterii abstractizat la două crengi orizontale în viziunea lui Noguchi; fructul interzis, în prelungirea mâinii, are forma şi funcţia unui evantai Nô. Menţionăm şi alte balete în care aportul lui Noguchi este esenţial în asimilarea liniei mişcării în spaţiul abstract al scenei: Cave of Heart, Appalachian Spring, Errand into the Maze (prezentat în acest festival). Sculpturile lui Noguchi servesc ca vahane de deplasare, esenţializează mişcarea, o transcend, ridicând-o într-un plan abstract, metafizic sau mitologic.
Programul cuprinde patru piese omagiale în premieră, concepute de coregrafi diferiţi, inspirate de piesa Lamentation, un solo creat în 1930. Câteva secvenţe de film ale piesei originare în interpretarea Marthei Graham vor preceda ciclul variaţiunilor – coregrafii de grup ce încearcă să exprime structural o suferinţă iremediabilă, ca stare ultimă şi totală a fiinţei. Lucrările, foarte deosebite una de alta, fac subtile aluzii la limbajul Marthei Graham, în corelaţie cu tema programului Shape & Design. Niciunul dintre tablouri nu reuşeşte însă să atingă dimensiunea expresionistă a solo-ului imaginat de Martha Graham: un trup şezând, încătuşat într-o robă elastică, se zbate în crispări angulare, metamorfozându-se în diverse reprezentări ale suferinţei. Fiecare gest este un strigăt ce desenează figuri geometrice în expansiune emanate de spaţiul claustrofobic al veşmântului purpuriu. Ţipătul lui drapat, abstract şi cromatic comunică expresionist cu transcendentul exterior. Singurul ce se apropie de mesajul lamentaţiilor este coregraful Kyle Abraham ce propune un duet, un spaţiu intimist în care protagonistul şi spectrul său ce-l urmează ca un ecou sugerează condiţia artistului de geniu, cu toată neliniştea şi lamentaţia imperfecţiunii creaţiei. La sfârşitul celor trei variaţiuni, imaginea peliculei originare continuă să stăruie, pentru că ea rămâne cea mai izbutită transpunere vizuală a emoţiei în termeni de expresie fizică. Dansul Marthei nu sugerează, ci devine suferinţa însăşi, transfigurată pe rând în flacără, clepsidră, peliculă de ulei între două suprafeţe transparente sau o Pietà. Piesa începe printr-o mişcare laterală, în negaţie, a capului, apoi legănarea creşte ca un flux cuprinzând întregul tors ce se unduieşte ca un copac răpus de furtună. În final, mişcarea e încremenită, fiinţa se îndoaie, se pliază în durere, este răpusă – flacără ce se stinge.
Un alt moment semnificativ al programului este secţiunea intitulată Chronicle. Ea uneşte trei lucrări ce fac aluzie la atrocităţile războiului (1936, aceeaşi perioadă în care Picasso creează Guernica). Prima piesă, Spectre (1914), este un solo ce vine în întâmpinarea tematicii de integrare a formei şi scenografiei în linia coregrafică: un piedestal circular cu două niveluri peste care roba, mai lungă decât trupul ce-l îmbracă, se prelinge dând senzaţia de înrădăcinare. Un profil hieratic guvernează scena, o zeitate ce uneşte cerul cu pământul. Rochia neagră, enormă, drapată cu interiorul de un roşu strident, se desface ca un evantai uriaş şi devine flacără, zbor, degajă o forţă uriaşă – fiinţa expandată, gata de luptă, se revelă în culoarea sacrificiului. Tot din această secţiune face parte dansul Steps in the Street; o compoziţie de grup, femei îmbrăcate în negru. Câteva mudre au rămas emblematice: capul sprijinit în mână, semn al meditaţiei, reflexivităţii, întoarcerii fiinţei către interior, mişcări ample ale torsului ce se apleacă până la pământ într-o postură a umilinţei şi pendulează arcuit pe spate sugerând răzvrătirea şi rugăciunea. Devastate de suferinţă, exil, abandonate, victimele merg invers, cu capul întors, îndreptat spre timpuri mai bune, o femeie bate ritmul din picior şi ţine cadenţa unor grupuri războinice ce străbat scena în paşi ritualici, cazoni. Gimnastica mâinilor sugerează posturile războinicilor de pe vasele greceşti, o femeie pendulează înainte şi înapoi ca o limbă de clopot. Remarcabilă rămâne cavalcada zborului ce alternează în contrapunct cu arcuirea torsului în angrenajul umilinţă-răzvrătire; complexul configurează plastic spaţiul – efigii ale suferinţei, spectre ale unor spirite devastate de grozăviile războiului.
Revedem, astăzi, operele Marthei Graham cu bucurie şi deferenţă, ca într-un ritual în care sacrul îmbracă formele ezoterice ale artei, autentice la originile ei.

Untitled-1

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper