Marin Preda citit de informatorii Securităţii (II)

Un articol de Eugen Simion

Ioana Diaconescu, Marin Preda. Un portret în arhivele Securităţii, documente inedite din Arhiva C.N.S.A.S., prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, Editura Muzeul Literaturii Române, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2015,     552 p.

 

Nicolae Anatol lămureşte identitatea personajului Jean Paulescu din piesă: este, în realitate, scriitorul parizian Jean Pârvulescu, combinat – în ficţiunea predistă – cu un poet de limbă germană plecat din România şi stabilit în Franţa (Paul Celan?). Şi tot vigilentul, meticulosul Anatol/Arthur atrage atenţia autorităţilor că este vorba de o piesă cu cheie („hitleriştii de acolo nu sunt hitlerişti sau nu sunt numai hitlerişti“). Ipoteză primejdioasă pentru Preda. Amicul Nicolae Anatol, care îşi petrece serile cu prozatorul, avansează un punct de vedere care-l poate înfunda definitiv pe autorul lui Martin Borman. Merită să reproduc fragmentul ce urmează pentru a vedea cum se face critică literară pe sub mână şi, până la urmă, cine decide soarta unei scrieri literare. În cazul de faţă nu-i vorba, desigur, de o capodoperă (piesa este discutabilă estetic), este vorba însă de un mod de a judeca, politic, literatura. Clară, lamentabilă este duplicitatea omului de litere care, după expresia cunoscută a lui Arghezi, una vorbeşte şi alta fumează. Iată ce spune, în clandestinitate, Nicolae Anatol: „În diferite proporţii, şi celelalte personaje îşi au cheile lor şi ceea ce spun, gândesc ori fac – fac, spun şi gândesc implicând simboluri şi aluzii. Dedesubtul piesei de teatru contează şi în cazul acesta mai mult decât prim-planul său. Numărul scriitorilor occidentali care au identificat şi identifică fascismul cu comunismul în foarte mare măsură, găsindu-le vicii comune şi asemănătoare şi prevenind omenirea asupra amândurora ca asupra a două flageluri – numărul unor atari scriitori e mare şi Marin Preda încearcă (la posibilităţile mediului şi cu armele talentului de care dispune el), să li se adauge. Din discuţia cu dânsul, se reţine că e foarte încântat de ceea ce a reuşit, însă că-l încearcă temerea de a nu putea face să i se joace piesa, deoarece „ăştia (n.n., adică directorii de teatru) sunt fricoşi. Desigur n-ar fi explicabilă o asemenea îndoială din partea lui, după cum nici presupusa, cu anticipare, frică a directorilor de teatru nu şi-ar găsi noima, dacă piesa n-ar conţine subînţelesurile aluzive şi cheile de care am pomenit. Iar pentru ca să tempereze ori să înlăture total codeala directorilor de teatru, Marin Preda încearcă să publice cât mai repede undeva (poate la revista Gazeta literară ori la Viaţa românească) producţia sa teatrală, plecând de la ideea că, o dată apărută, frica teatrelor de a i-o juca s-ar vaporiza“.
Maiorul care primeşte acest denunţ vede lucrurile mai calm şi, după ce citeşte piesa, conchide că „structura organizatorică şa coloniei din Trinidatţ seamănă cu societatea socialistă, dar ca ideologie cu nazismul“. Şi recomandă pe marginea raportului: „să nu ne pripim în a trage concluzii“. Faţă de fanaticul denunţător Nicolae Anatol, maiorul Albescu Mircea pare un înţelept…
Când apare Delirul, toată această lume subterană intră la rândul ei în delir. Condeiele delatorilor explodează, anchetele printre scriitori se înmulţesc… Ce crede Alexandru Ivasiuc, ce părere are Radu Cosaşu despre articolul lui Ov.S. Crohmălniceanu din Gazeta literară acolo unde ia apărarea romanului, ce zice George Ivaşcu despre personajul Paul Ştefan? Etc. George Ivaşcu se identifică în personajul Paul Ştefan şi este, se pare, mulţumit. Alexandru Ivasiuc îi sfătuieşte pe criticii prieteni să nu scrie despre roman (este mai bine, nu se ştie cum iese, problemă încurcată politic), în plus răspândeşte în viaţa literară ideea că Preda a copiat concepţia despre istorie de la un filosof englez… În fine, cei chestionaţi cred că Ov.S. Crohmălniceanu a devenit, apărându-l pe Marin Preda, „nişte trădători“. Supărare, aşadar, mare cu Delirul. Întrebat, Nicolae Moraru – redactor-şef al publicaţiilor pentru străinătate – ar fi declarat: „Marin Preda ar trebui arestat şi mă mir că acest lucru nu s-a făcut încă“… De altă factură morală şi intelectuală, Alexandru Paleologu dă următoarea justificare faţă de enormul interes cu care marele public a primit romanul: „lumea nici nu se preocupă să citească romanul, vrea să-l aibă ca dovadă oarecum oficială că spiritul naţional a apărut în continuare în regimul actual. Interesul pentru carte provine din dragostea pentru o atitudine contemporană a sistemului nostru şi nu dintr-o secretă opoziţie. Cartea se trimite şi în străinătate pentru a duce şi acolo, la românii plecaţi pe diferite căi, vestea unei apărări a poziţiei româneşti într-un moment istoric ca cel de azi“. Nici această explicaţie nu mulţumeşte pe adversarii şi, mai rău, nici pe foştii prieteni ai lui Preda. Nu-i va mulţumi, pe cei care mai trăiesc sau pe urmaşii lor, nici azi.
Descopăr că n-am rămas străin de această zarvă creată în jurul Delirului. Am scris, la apariţie, despre roman şi nu mi-am schimbat de atunci părerea în genere favorabilă. O carte cu miză istorică mare. După 1990, am polemizat cu regretatul S. Damian care, atacând ideologic cartea, a atacat şi comentariul meu critic. Printre documentele aflate la CNSAS se află mai multe pagini care privesc relaţiile mele cu Marin Preda, între ele o scrisoare pe care i-am trimis-o din Paris. Un informator cu nume de cod V. Teodorescu relatează discuţia avută cu mine despre articolul apărut în Der Spiegel şi, în genere, despre romanul Delirul şi agitaţia din lumea scriitoricească. Relatarea este, în genere, corectă: scriitorii români, ziceam eu, sunt enervaţi că Preda are succes şi, prin Delirul, prozatorul a reuşit să enerveze pe toată lumea; şi pe nemţi, şi pe sovietici, şi pe legionari, şi Europa Liberă, şi Uniunea Scriitorilor… Cred şi astăzi că aşa au stat lucrurile şi cam aşa stau şi azi, văzând că romanul nu-i citit cum trebuie, adică fără complexe ideologice şi fantasme identitare… Un alt condeier pus în serviciul serviciilor secrete din epocă, Gheorghiu, se declară critic literar şi trage de limbă pe cei din preajma lui Preda şi, după câte înţeleg, duce vorba de colo, colo, inclusiv la Securitate. Vrea să scrie despre Delirul, dar nu-l lasă G. Ivaşcu şi se plânge lui Ivasiuc, care-l îndeamnă să renunţe, pentru că nu se ştie niciodată ce o să se întâmple. Mai bine să bârfească şi să raporteze. Ceea ce numitul Gheorghiu face, neuitând să amintească de fiecare dată de calitatea lui de critic literar. Sincer vorbind, calitatea nu prea se vede. Este mai reuşit, în această tipologie patibulară, Şoimu Dan, care, cel puţin, toarnă cu oarecare talent, scrie mizerii, infamii despre Preda în fraze bine articulate.
Ce concluzie pot să trag, parcurgând acest incomplet dosar al infamiilor? Că Marin Preda n-a avut, ca scriitor, o viaţă uşoară. A fost totdeauna o ţintă, un „obiectiv“ şi că ceea ce publicăm azi nu-i decât o parte din documentele care-l privesc. Lipsesc informaţiile de dinainte de Risipitorii şi lipseşte, cum am precizat, dosarul de după Delirul. Momente esenţiale în biografia intelectuală a scriitorului. Atunci publică Moromeţii II şi, după 13 ani, Cel mai iubit dintre pământeni, acolo unde se află capitolul „Era ticăloşilor“. Este de presupus că Securitatea n-a rămas, repet, inertă, apatică, în această perioadă. Unde sunt documentele? Nu ştim. Deocamdată. Cum nu ştim nimic despre ultimele caiete din Jurnalul intim.
În al doilea rând, paginile ce urmează cuprind, fragmentar, nu numai biografia lui Marin Preda, dar şi istoria moravurilor lumii literare româneşti. O lume agitată, percepută prin slăbiciunile ei, oportunistă şi temătoare, uşor de manipulat din această cauză. Dar Marin Preda, „obiectivul“ lucrat sub toate felurile şi cu toate tehnicile operative de către ofiţerii de Securitate şi de către informatorii lor? Preda străbate, cred, acest mic infern fără să-şi piardă cumpătul, fără acte de bravură, fără căderi morale, îşi apără opera şi nu cedează în ideile sale. Este discret, dar în discreţia lui i se simte prezenţa în societatea românească, nu poţi face abstracţie de el. Nu-şi pârăşte colegii, ia rar cuvântul în adunările scriitoriceşti, refuză să scrie articole politice, în 1971 – când Ceauşescu vrea să declanşeze mica revoluţie culturală – îşi încetează colaborarea la Luceafărul, în fine, conduce o editură (Cartea Românească) şi publică pe toată lumea, prieteni şi adversari. Marin Preda tipăreşte Animale bolnave, romanul lui Nicolae Breban, şi cere un tiraj mai mare pentru ca autorul să-şi poată acoperi datoriile la Fondul literar. Telefonează lui Traian Iancu pentru a sprijini cererea de împrumut a lui D. Ţepeneag aflat în Franţa şi, când acesta din urmă publică un articol vehement impotriva regimului ceauşist, nu se grăbeşte să-l dea afară, aşa cum îi cer autorităţile de la Consiliul Culturii. Polemizează cu E.M. Galan, autorul Bărăganului (mostră de gândire dogmatică şi de lipsă de talent epic) şi câştigă opinia publică de partea lui, în fine, se fac presiuni asupra lui să se înscrie în partid şi Moromete – cum îi zic scriitorii – tergiversează, caută fel de fel de pretexte. A doua soţie – Eta – pleacă în Franţa şi întârzie să se mai întoarcă. „Organele“ intră în panică, informatorii din străinătate iau măsuri, raportează, comentează. Până la urmă, soţia în cauză rămâne definitiv în exil. Securitatea interceptează schimbul de scrisori între soţi şi, din rapoartele agenţilor şi rezoluţiile ofiţerilor implicaţi în acest caz complicat, deducem că mare agitaţie se stârneşte.
Mai înainte, un ministru M.A.I., Cornel Onescu, semnează o notă (nr. 149A) privitoare la „atitudinea necorespunzătoare a scriitorului Marin Preda“. Este, în fapt, un rechizitoriu care cumulează supoziţiile, bârfele raportate de agenţii plasaţi în anturajul prozatorului. Nota nu este datată, dar fiind vorba de momentul în care Zaharia Stancu se pregăteşte să ia locul lui Demostene Botez la conducerea Uniunii Scriitorilor, putem deduce că acest rechizitoriu a fost întocmit cam prin 1965–1966. Ce i se reproşează lui Preda? În rezumat:
1. Marin Preda „a adoptat în ultimul timp o poziţie necorespunzătoare faţă de creaţia literară din ţara noastră, făcând în acelaşi timp afirmaţii tendenţioase cu privire la regimul nostru socialist“.
2. „Şi-a pierdut interesul şi înţelegerea faţă de realităţile social politice din ţara noastră pe care nu de puţine ori le comentează denaturat“.
3. „Afişează un dispreţ total faţă de mediul sătesc, mărturisind el însuşi că nu-l mai interesează ţăranul român care este şacumţ, după părerea sa prost şi leneş“.
4. Lucrează la un roman şMoromeţii II ţ în care răstoarnă tot ce s-a scris despre această problemă şi, din această cauză, M.P. ezită să-l dea spre publicare din teama de „a nu fi socotit duşmănos“ (citat din spusele lui M.P).
5. Refuză sistematic să scrie articole pentru Scânteia, Scânteia tineretului, Lupta de clasă, sub diverse pretexte („nu este la înălţimea publicului, nu are inspiraţie“ etc.).
6. Marin Preda „are o concepţie greşită despre PCR şi membrii săi“: „a fi membru de partid – ar fi zis el nu se ştie cui – înseamnă a accepta să acuzi, atunci când ţi se cere, pe cel mai bun prieten, chiar dacă n-ai convingerea că este vinovat (…), bine am făcut că nu sunt membru de partid“; tot M.P. consideră că poziţia partidului este „artificială, conjuncturală“.
7. Face elogiul culturii occidentale, iar la noi – „nu se mai face literatură de vreo douăzeci de ani“.
8. Spune mereu că „presa trebuie să fie liberă“, „presa este şla noiţ controlată“, îndrumarea de partid în cultură este „nu numai inutilă, dar chiar dăunătoare“. Comentând indicaţiile date de Nicolae Ceauşescu, M.P. ar fi declarat că „tocmai acestea îl împiedică să creeze“.
9. Admiră pe Boris Pasternak.
10. Consideră că sistemul capitalist este superior celui socialist.
11. În regimul trecut „românii aveau o situaţie socială mai bună“.
12. Promiţând, totuşi, să scrie un articol despre situaţia ţărănimii, M.P. ar fi precizat că „va înfăţişa situaţia şeiţ materială şi morală necorespunzătoare“.
13. Societatea noastră dispreţuieşte omul pentru că „poporul însuşi, venit la putere, îşi bate joc de cealaltă parte a poporului care nu este la putere“ (propoziţie atribuită în text lui M.P.).
14. În 1965, fiind la Paris, M.P. l-a căutat – la sugestia lui Ov.S. Crohmălniceanu – pe „fugarul Paul Celan – scriitor evreu, faţă de care a denigrat regimul din ţara noastră“.
15. Poziţia actuală a lui M.P. este determinată „în cea mai mare măsură de influenţa puternică a unor elemente naţionaliste evreieşti ca: Ov.S. Crohmălniceanu, critic literar, Paul Cornea, conferenţiar, Nina Cassian, scriitoarea, N. Tertulian, critic literar, toţi cunoscuţi cu manifestări duşmănoase“.
16. La sugestia acestora, M.P. se pregăteşte să formeze un grup care să atace pe E. Barbu şi grupul de la Luceafărul. Din acest grup ar trebui să facă parte şi Arghezi(?!).
17. Influenţa elementelor nocive citate mai înainte ar fi crescut după ce M.P. s-a căsătorit cu Eta Wexler, provenită din mediu burghez. Ea îi stimulează ambiţii de parvenire…
18. În fine, din toate aceste motive, ministrul M.A.I. este de părere că Marin Preda vrea avantaje materiale, plecări în străinătate şi este mulţumit că a reuşit „să se strecoare“ fără a fi membru de partid…
Trec peste alte amănunte, pentru a conchide, la rândul meu, că Marin Preda avea de ce să fie neliniştit. „Agenţii“ erau mereu pe urmele lui şi denunţurile ajungeau la timp unde trebuie. Nota rezumată mai înainte cuprinde suficiente acuzaţii pentru a-i pune libertatea în primejdie. Totuşi, o măsură punitivă majoră n-a fost luată împotriva prozatorului. Cineva, acolo sus, a judecat, probabil, mai bine decât numeroşii informatori care roiau în jurul scriitorului şi înregistrau toate părerile lui, care, cu adevărat, nu erau deloc obediente, conformiste, „corespunzătoare“. Dar, ca să fim până la capăt drepţi, aceste delaţiuni detestabile, imorale în cel mai înalt grad pentru că puneau în pericol nu numai libertatea de creaţie a prozatorului, dar chiar viaţa lui, au şi o parte bună (partea bună a răului!): arată ce gândea cu adevărat Marin Preda despre societatea în care trăia şi despre îndrumarea de partid. Sunt multe propoziţii adevărate, aici, le-am auzit şi eu mai târziu (după 1967, când l-am cunoscut mai bine) în convorbirile noastre, unele idei au fost strecurate în Imposibila întoarcere şi în interviuri, sub o formă atenuată. Pe scurt, dosarele întocmite de Securitate dovedesc, în mod indiscutabil, că marele prozator n-a fost deloc un spirit comod pentru regimul totalitar şi că toţi adversarii săi, vechi şi noi, s-au înşelat în privinţa comportamentului său. Marin Preda n-a fost deloc un „nomenclaturist“, un răsfăţat al regimului, a fost, dimpotrivă, un creator cu o conştiinţă morală solidă, un spirit – cum i-am zis odată – stabilizator şi, spre sfârşitul scurtei sale vieţi, devenise o veritabilă conştiinţă naţională într-o istorie grăbită, confuză şi brutală.
Pentru că a avut un talent puternic şi s-a impus de la început în viaţa literară prin două cărţi fundamentale – Întâlnirea din Pământuri şi Moromeţii – a avut admiratori, dar a avut, din nefericire, şi mulţi duşmani. Aceştia n-au avut în ei tăria spirituală de a se resemna în faţa adevărului estetic. Nu-l au, din păcate, nici azi. Ce scriitor a fost mai mult şi mai incorect „revizuit“, după 1990, decât el? Cine a primit mai multe acuzaţii morale şi judecăţi critice mai drastice şi mai aberante decât el după 1989? Cititorii de bună credinţă ai lui Marin Preda au, acum, ocazia să-şi verifice opiniile lor despre omul care a scris despre Era ticăloşilor aşa cum a scris în romanul care i-a scurtat, la 57 de ani, viaţa: Cel mai iubit dintre pământeni.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper