Lumea de ieri şi de azi în dialoguri epistolare

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Cu un an în urmă, Ilie Rad şi Ion Brad au publicat un masiv volum de Convorbiri purtate, cum se precizează în subti-
tlu, „din primăvară până-n toamnă“, pe care l-am comentat pe larg. Cei doi scriitori (Ilie Rad este şi profesor de jurnalism) ne oferă acum un nou volum de 600 de pagini, format mare, de această dată de „dialoguri epistolare săptămânale“. Cele două cărţi se deosebesc prin metoda de desfăşurare reflectată în structura lor şi, bineînţeles, prin tematică. Şi încă ceva: dialogurile pe care le cuprinde recent apărutul volum la aceeaşi prestigioasă editură clujeană Eikon au fost susţinute cu ardelenească răbdare şi rigoare „din iarnă până-n vară“, adică în cealaltă jumătate a anului. Pus în operă, proiectul conceput de Ilie Rad s-a dovedit pe cât de inspirat, pe atât de fecund. Mai rar se întâmplă să citeşti o asemenea „cărămidă“ (cum este denumită în argoul editorial o carte ce depăşeşte 500 de pagini), care poate inhiba prin dimensiuni, fără să o poţi lăsa din mână până la ultima pagină de text, iar, în cazul de faţă, şi până la ultima imagine a iconografiei care nu e doar una de arhivă sentimentală. Ilie Rad i-a trimis lui Ion Brad, la începutul fiecărei săptămâni, o scrisoare prin care a propus una sau mai multe teme de dezbatere din domenii diverse: istorie, cultură, politică etc. Partenerului său de dialog la distanţă nu i s-a cerut să se refere strict la întrebări, ca într-un interviu obişnuit, ci numai, aşa-zicând, la provocări, acordându-i-se libertatea deplină de a le aborda din perspectiva şi cu mijloacele scriitorului de poezie, de proză, de memorialistică. A rezultat o carte ce nu e numai una de literatură subiectivă de foarte bună calitate. Eseul, poezia, portretistica, memorialistica se completează de minune într-o scriere ce îşi fixează, între altele, ca ţintă, prelungirea agoniei genului epistolar. Dar oare să agonizeze această specie?! Ilie Rad îi relatează lui Ion Brad un eveniment ce avusese loc la Filiala din Cluj a Uniunii Scriitorilor: sărbătorirea lui Mircea Muthu la împlinirea vârstei de 70 de ani, prilej cu care cel aniversat a conferenţiat despre literatura epistolară românească de la binecunoscuta corespondenţă Alecsandri-Ghica până în prezent. În opinia reputatului balcanolog, această specie moare. Înţeleg îngrijorarea lui Mircea Muthu, dar n-aş dramatiza. De moarte nu cred că poate fi vorba, fie şi dacă luăm în considerare faptul că vasta literatură epistolară universală şi românească existentă s-ar putea să devină mai interesantă şi chiar mai vie în era electronică, cel puţin pentru istoricii literari şi ai culturii, ca şi pentru cititorii rafinaţi. Oricum, soarta literaturii epistolare nu se va deosebi prea mult de cea a literaturii în general.
Protagoniştii acestui roman epistolar, care sunt nu o dată în dezacord, fac ample comentarii „la cald“ despre felurite evenimente, îndeosebi culturale, artistice, ştiinţifice, dar nu numai, sau privind lecturi la zi, inclusiv ale presei culturale şi social-politice. Sunt multe demersuri de remarcat în acest pasionant epistolar. Unul ar fi cel de reconsiderare cu luciditate, cu spirit critic, dar şi polemic, a unor valori, idei, teorii, opere. De pildă, Ion Brad se referă la concepţia istoristă – „singura valabilă până azi“ – a lui D. Drăghicescu (Din psihologia poporului român) şi o comentează judicios. Actualitatea ei este frapantă. Nu poţi să nu deplângi, mai ales după experienţa ultimului sfert de veac, dezbinarea, mâncătoria la români, în fine, războiul româno-român, blestem moştenit se pare de la vechii geţi, de care au profitat şi profită toţi pescuitorii în ape tulburi, toţi ambuscaţii şi şmecherii lumii, adeseori în chip de salvatori şi ţesători de umbrele de securitate ce stau să se destrame, aşa cum ne învaţă istoria, magistra vitae, la prima pală de vânt politic şi, Doamne fereşte!, militar care, ca orice vânt, îşi schimbă direcţia şi bătaia după curenţii de interese. Nu poţi să negi, dacă ai capul pe umeri şi eşti de bună credinţă, faţă de neamul tău înainte de toate, că una dintre slăbiciunile endemice ale românilor este „adaptarea lor prea uşoară la situaţii istorice, naţionale sau externe, adică oportunismul, pragul real al trădării unor idealuri, crezuri, angajamente“, cum constată Ion Brad cu invidiabila sa experienţă, inclusiv cea de diplomat. Sunt de reţinut apoi, în acest context, câteva propoziţii ale polivalentului scriitor ardelean: „Când un şef (bisericesc sau civil) acceptă învestitura supremă, se logodeşte cu moartea. Altcum este numai un înşelător, care nu e convins de misiunea lui. Dacă Horea ar fi reuşit să fugă în Moldova şi să dispară necunoscut, memoria lui ar fi fost numai pe jumătate preţuită. Dacă Avram Iancu ar fi fost tras pe roată, sau mort în temniţă, memoria lui în sufletul românilor ar fi fost neasemuit mai mare“. Alte racile ţin tot de psihologia şi de caracterul celor din acest spaţiu carpato-danubiano-pontic, locuit de români, ca europeni rău plasaţi, cum zicea un alt scriitor important născut în ţara lui Eminescu. Bunăoară, pe cine preamărim fără măsură şi pe cine condamnăm iresponsabil şi imoral. Două exemple la zi. Ambele evocate în Dialogurile epistolare. De ceva vreme Paul Cornea, altminteri un distins profesor, un critic, istoric literar şi eseist remarcabil, pe care îl cunosc, ca unul care mi-am făcut studiile la Iaşi, numai citindu-i cărţile, a devenit nici mai mult, nici mai puţin, o figură emblematică a culturii naţionale, în timp ce G. Călinescu, abia el cu adevărat o figură emblematică, este acuzat, la 50 de ani de la moarte (12 martie curent) că ar fi fost nici mai mult, nici mai puţin „apostolul lui Stalin“. El şi Mihail Sadoveanu. A-l pune pe Călinescu alături de „cocoşatul de la Notre Dame“, Chişinevschi, de Ana Pauker, de Chivu Stoica, de Valter Roman şi de alţi cominternişti şi agenţi ai NKVD-lui care au săvârşit crime împotriva poporului român şi a culturii româneşti, cum a făcut-o recent un cotidian, este o enormitate pe care, cu o sintagmă a lui Călinescu însuşi, doar vasta ignoranţă o mai poate cât de cât scuza. Că de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere! „Cum ar fi arătat cultura română fără prezenţa lui G. Călinescu în presă şi în lumea universitară, până a fost alungat de staliniştii care îl acuză acum de «compromisuri»?“ – întreabă Ion Brad. O întrebare care îşi conţine răspunsul.
Unul dintre multele subiecte incitante ale acestor dialoguri este Falsul tratat de manipulare al Anei Blandiana, carte pe care Ilie Rad o consideră mai valoroasă decât cele ale Hertei Müller „hrănite din aceeaşi realitate românească“. Apreciere la care subscriu fără ezitare. Între altele, Ilie Rad citează din ea un fragment care ne pune pe gânduri: „Indiferent în ce fel ne-am privi şi am vrea să ne scriem istoria secolului XX, nu putem eluda faptul că suntem poporul care şi-a executat – în urma unor procese juridice premeditate, grăbite de presiunea evenimentelor – doi şefi de stat (…) Valenţele Mioriţei, ca ale oricărei capodopere, sunt multiple şi tulburător de diferite: este un poem al morţii luminoase, prin întoarcerea la natură, dar este şi o analiză a tradiţionalei noastre incapacităţi de a ne solidariza, a dezbinării ca ingredient mereu dizolvant al compoziţiei sufleteşti şi al coeziunii, devenite astfel imposibilă. Şi, mai presus de toate, este un bocet al renunţării la împotrivire, al acceptării răului considerat fatal. Poate fi socotit singurul popor din Europa de Est care a ieşit din comunism printr-o baie de sânge un popor blând?“. Scrisoarea de răspuns a lui Ion Brad (22 de pagini) este, în fond, un eseu despre putere şi morală. Lectura lui mi-a sugerat un adevăr al vieţii şi al istoriei pe care, din păcate, îl pierdem din vedere, şi anume că manipularea nu este niciodată univocă. Manipulatul manipulează la rându-i, iar uneori, dacă nu cumva adeseori, chiar pe manipulatorul său. Aş mai remarca din ampla scrisoare-eseu mica antologie de reflecţii, confesiuni şi „idei primite“, formulate memorabil de Ana Blandiana. Ion Brad le numeşte „exerciţii de înţelepciune“. Reproduc una dintre ele: „Politic vorbind, singura constanţă a vieţii noastre a fost mereu provizoratul. Înainte trăiam între două răscruci de şurub, acum trăim între două campanii electorale. Faptul că acum lucrurile au aerul că depind într-o oarecare măsură de noi nu le face mai suportabile. Aş zice chiar dimpotrivă!“. Ampla epistolă a lui Ion Brad conţine şi un expresiv portret al lui Romulus Rusan. Epistolierul face referiri şi la cărţile scriitorului, în opinia mea, oarecum nedreptăţit de critică. Din Oraşe şi silabe extrage „un film închinat Eladei“ cum nu se poate mai ilustrativ: „Insula Egina este una dintre acele minuni elene formate dintr-un templu, un munte şi o mare, una din acele minuscule parcele de univers în care, lăsându-se în voia spiritului, materia a descoperit cu deliciu, de milenii întregi, cea de-a patra stare de agregare: simbolul“. În Cauze pierdute, o altă carte a lui Romulus Rusan (Ion Brad îi ortografiază prenumele: Romul) admiră virtuozitatea prozatorului „de a contura portrete din câteva trăsături de condei“, precum şi „un gust insolit şi straniu, care, atunci când este bine dirijat, produce efecte artistice magice“. În fine, scriitorul remarcă ceea ce a creat admirabilul cuplu Ana Blandiana–Romulus Rusan la Sighet: renumitul muzeu, memorial de copleşitoare forţă evocatoare şi spaţiu de documentare de anvergură europeană.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper